– Ați văzut mă, ce cur mișto avea! avea să fie mai târziu, în una din pauze când erau cu toții așezați pe fotolii și fumau, singura replică pe care Don Olivares, palpându–și atent buza de sus cu o batistuță albă, avea să o facă referitor la întâmplarea aceasta.
Nu înțelegea nici de ce Dulcineea ținea morțiș să îi aducă mereu aminte că locuia în casa ei și că dacă ar fi vrut, ar fi putut oricând să îl dea afară. Să îi facă bagajele și să îl trimită unde vedea cu ochii. Între timp însă, pentru că trebuia, totuși, să găsească un mijloc prin care să comunice mai bine cu cei din jurul său, el începuse să învețe un idiom amhari vorbit într-o parte însorită a Etiopiei. O îndemna uneori și pe Dulcineea să îl învețe, sperând că poate, cândva, într-o zi, se vor înțelege mai bine. Dulcineea era însă foarte ocupată cu cățelușa și cu motanul pregătindu-le mai tot timpul câte ceva de mâncare sau scoțându-i la plimbări prin păduricea de lângă porcăreață. Limba vorbită prin partea aceea de Etiopiei nu o interesa câtuși de puțin și îi spunea că a înnebunit de tot.
– Șterge-te! Șterge-te pe pantofi! strigă la el Dulcineea când intră în holul întunecos de la intrare.
Don Stephano se descălță și observă că papucii lui nu erau pe hol. Apoi văzu o pereche de pantofi scâlciați care miroseau urât și își dădu imediat seama că aveau un oaspete. Și nu un oaspete oarecare, ci chiar pe Don Ligueros de Trabajo în persoană, care, conform cu obiceiul lui de a-și lua libertăți, se instalase confortabil în unul din cele două fotolii și acum juca, absorbit, zaruri cu Dulcineea.
Intră și se așeză și el pe unul din cuburile de placaj, în fața oglinzii în care Dulcineea își masa obrajii cu creme la momente diferite ale zilei sau își proba, nemulțumită, rochiile, bluzele, fustele și uneori chiar paltoanele pe care voia să le modifice mereu, pentru a arăta altfel, altfel, altfel.
Don Stephano începu să le urmărească jocul de zaruri ca și cum exact pentru asta venise acasă.
– Ai auzit ce-a pățit Don Ligueros, îl întrebă deodată Dulcineea?
Din tonul cu care pusese întrebarea părea că se întâmplase ceva deosebit de grav.
Don Stephano tresări. Zise repede:
– Nu, n-am auzit nimic. Ce-ai pățit, Don Ligueros? întrebă el, curios de ce i se ai întâmplase lui Don Ligueros, cel despre care credea că i se întâmplaseră deja toate lucrurile.
– Eh. Nimic, zise Don Ligueros aruncând cu dexteritate zarurile.
– Hai, că chiar mă superi, replică Don Stephano curios de-a binelea.
– Trei cinciari, exclamă el bucuros adunând zarurile și uitând de întrebarea lui Don Stephano. Trece-mi trei cinciari la forțate de sus în jos. La fix mi-au venit!
Era foarte bucuros că îi veniseră trei cinciari. Părea că îi pândea de mult. Don Stephano așteptă și el. În cele din urmă, Dulcineea zise, gravă:
– S-a hotărât să divorțeze.
Selli lătră o data scurt, din senin.
– Cine? Don Ligueros? făcu Don Stephano luat total pe nepregătite de o astfel de veste.
Dulcineea dădu din cap cu gravitate dar în același timp atentă la caietul în care țineau evidența scorului. În timp ce încă mai dădea din cap făcu niște calcule cu creionul pe coloana cu puncte.
Don Stephano rămase gânditor. Își aprinse și el o țigară. Despărțirea de familie era un lucru foarte serios. Ce bine, într-un fel, că el nu avea familie și nu putea, nici măcar teoretic, să treacă printr-o astfel de sfâșiere dureroasă. Dar, pentru o fracțiune de secundă, el însuși divorță acolo în camera aceea plină de fum. Și, divorțând, suferi ca un câine.
– Nu se mai poate, zise la un moment dat Don Ligueros, atunci când i se păru că Don Stephano putea să își piardă interesul pentru povestea lui. Asta chiar le-a întrecut pe toate, adăugă el aruncând din nou zarurile.
– Dar ce s-a mai întâmplat, Don Ligueros? își reafirmă Don Stephano interesul pentru povestea lui.
Don Ligueros făcu una din figurile care trebuia să însemne că, deși este dezamăgit și suferă cumplit, se ține tare și nu lasă să se vadă acest lucru. Continuă:
– Ieri după amiază m-am apucat să fac puțin curat în camera fetelor că, știi, ea e mereu plecată. Și când caut prin șifonier pe acolo, ce crezi că găsesc?
Se opri așteptând parcă un răspuns din partea lui Don Stephano. Don Stephano nu schiță nici un gest. La urma urmei, ce putea oare găsi Don Ligueros în propriul lui șifonier? Vreo cămașă de noapte? Vreo pilă de unghii? Vreun pistol?
– Un carnețel, zise el adunând zarurile.
Eh, asta nu părea chiar atât de grav.
– Îhî! Și?
– Numai că nu era un carnețel oarecare, continuă Don Ligueros.
– Dar ce fel de carnețel era, Don Ligueros?
Don Ligueros aruncă zarurile.
– Era un fel de jurnal intim de-al ei, în care își făcea ea tot felul de însemnări, zise el cu ochii la coloana de puncte.
Don Stephano deveni dintr-o dată foarte curios pentru că el însuși trecuse printr-o experiență asemănătoare. Simți cum îi bate inima mai tare.
– Care ea, Don Ligueros? interveni el pentru a face lucrurile mai clare.
– Ei, cum care ea? Jinia, că doar despre ea vorbesc…
– Da. Scuze. Și ?
Probabil că urma o parte a naibii de neplăcută pentru că Don Ligueros se opri pentru a-și aprinde o altă țigară de la cea pe care deja o fuma.
– Nu mai văzusem niciodată carnețelul acela prin casă așa că, normal, l-am deschis curios să văd ce e cu el. Adică vreau să spun că nu știam că este al ei, sau că este un jurnal, sau, mă rog. L-am deschis dar prea multe nu erau de citit. Erau scrise vreo patru pagini. Numai că din astea patru pagini, o pagină și jumătate era o listă…
Aici Don Ligueros se opri. Sorbi din cafea și își fixă privirea spre unul din ghivecele de pe pervazul ferestrei. Dulcineea lăsă ochii în jos, de parcă îi era rușine.
– Zău?! O listă de o pagină și jumătate? Și ce era în lista aia? întrebă el pentru a-l grăbi puțin pe Don Ligueros.
Don Ligueros nu se mai lăsă rugat de data aceasta. Zise:
– Păi asta era lista cu toți bărbații cu care se culcase ea.
Don Stephano rămase tăcut.
– Era lista cu toți bărbații cu care se culcase ea, înțelegi? repetă el. O listă pe care și-o făcuse ea în jurnalul ăla al ei, ca să îi țină minte.
Selli sforăi dintr-o dată foarte tare. Povestea lui Don Ligueros acoperea o acoperea însă chiar și pe Selli. Ca și cum lucrul acela i se întâmplase lui și nu lui Don Ligueros, Don Stephano zise cu o infinită durere:
– Ești sigur?
– Normal că sunt sigur, răspunse imediat Don Ligueros. Pe lângă numele fiecăruia era trecută și ziua când, mă rog, înțelegi. La unii era trecută și ora. Și mai erau și alte explicații acolo… unele, știi, mai naturaliste.
Dulcineea oftă. Lui Don Stephano i se făcu foarte milă de Don Ligueros. Îl privi cu atenție. Cu zarurile în mână și cu lista cu amanții nevesti-si în creier, i se păru pentru prima dată uman. Un simplu om. I se făcu milă de speranțele și de visele lui, de familia lui năruită și de toată viața aceea care nu avea nici un fel de conținut, nici un fel de substanță. O viață care la mijloc era seacă iar golul acela era umplut de o imensă minciună. Femeia aceea cu care își împărțea casa ținea pe ascuns liste cu bărbații cu care se hârjonea prin așternuturi sau cine știe pe unde, cine știe când, cine știe cum. Aceasta era, deci, familia lui Don Ligueros de Trabajo. O mascaradă. Oftă. Selli mai sforăi o dată, mai încet. Motanul veni și se lungi pe covor la picioarele Dulcineei. Acum urma întrebarea cea mai grea, pe care ar fi vrut să nu o pună niciodată. Zise emoționat:
– Și cine era pe lista aceea?
Don Ligueros râse strâmb apoi își îndreptă privirea spre Don Stephano. Zise dezvelindu-și din nou placa:
– Ia să vedem, ghicești?
I se păru lui sau Don Ligueros pusese un strop de malițiozitate în întrebarea aceea? O idee nebunească îi trecu prin minte: dacă, din cine știe ce motiv, Jinia ar fi trecut și numele lui pe lista aceea? Inima îi bătea cu putere.
– Ar trebui să știu? zise el cu glas scăzut.
– De fapt nu ai de unde să știi, spuse în cele din urmă Don Ligueros, abandonând tonul acela. Eh, erau unii pe care nici eu nu îi cunosc, probabil de pe la locul ei de muncă. Dar cel mai mult m-a uimit că sunt unii din lista aia pe care îi credeam prieteni. Care veneau adică la noi în casă, jucam cărți cu ei, beam cafele și discutam. Ai fi zis că erau oameni serioși. Nu ai fi crezut niciodată că se gândesc la treburi din astea… Aveam atâta încredere în ei… Chiar și Demetrios și Martello sunt pe listă.
Apoi nu mai zise niciunul dintre ei nimic. Conținutul acela toxic trebuia să se dizolve în aer de la sine. Don Ligueros aruncă zarurile cu o mișcare expertă. Zarurile se rostogoliră pe masă, se loviră de una din cănile de cafea și reveniră spre mijlocul mesei. Îi ieșiseră cinci de șase. Zise detașat către Dulcineea:
– Trece-mi cinci șesari la libere.
– Si ce faceți cu fetițele?
Don Ligueros dădu din umeri. Zise detașat:
– Iau eu una și ea una. Logic.
Don Stephano rămase gânditor. Selli râgâi. Avu o senzație de ireal. Cei doi începuseră din nou să joace zaruri. Apoi, pe neașteptate, Don Ligueros se întoarse spre el și zise:
– Auzi, Don Stephano, de fapt voiam să te rog ceva… Să îl roage pe el Don Ligueros ceva?! Nu îi plăceau propozițiile care începeau astfel. Se pregăti pentru ceva neplăcut.
– Ce anume? întrebă el încă emoționat de
întâmplarea nefericită a lui Don Ligueros.
– Nu știu dacă tu știi cum e cu divorțurile, dar la curte am nevoie de martori. Te rog pe tine, ca prieten, nu vrei tu să îmi fii martor la proces?
Hopa! Asta ce mai însemna?! Erau ei prieteni? Era Don Ligueros prietenul lui, oare? Don Ligueros nu putea fi prietenul nimănui…
– Păi, măi… se bâlbâi el, nu știu ce să zic, adică ce am eu cu Jinia?
Dar Don Ligueros interveni imediat și, între două aruncări de zaruri, îi dădu o mulțime de explicații și lămuriri, cum că adică totul era doar o formalitate și că nu trebuia să își facă nici un fel de griji, că adică nu trebuia să spună decât că aia și aia și aia… Că nici măcar nu o să dureze mult și că o să îi plătească el drumul cu trenul până la Mehjadena unde urma să se țină înfățișarea în fața curții. Zise, cu un tremur în voce:
– Nu știu, zău! Să mă mai gândesc…
– Bine, zise Don Ligueros, mai vorbim.
Apoi, frecând zarurile în palmă și adresându-se
Dulcineei, o întrebă netulburat:
– Ce mai îmi trebuie?
Dulcineea se uită pe tabelele ei de puncte din caiet, extrase niște coloane și zise profesional:
– Pătrari la libere, full la forțate de jos în sus și quintă la forțate de sus în jos.
Don Ligueros de Trabajo dădu din cap în semn că era totul era în regulă și aruncă cu dexteritate zarurile așteptându-și, înainte de hotărârea de divorț care urma să facă din el un adevărat martir în urbea mică și murdară pe care o pusese Dumnezeu în foarfeca aceea de ape, quinta, full-ul și pătrarii.