Se făcuseră luni și ani de zile de când Don Stephano și Dulcineea, prin armistiții tacite reluate mereu, între tot ce nu se potrivea între ei, încercau, și reușeau, să conviețuiască în spațiul strâmt al celor două camere pe care, după nenumărate dări peste cap, cereri, contra-cereri, petiții și audiențe, Dulcineea reușise să le obțină de la senioria somnolentă a orășelului.
Se făcuse între timp toamnă.
Excavatoarele decupau locul puțin câte puțin iar în urma lor rămâneau noroaie care musteau în ploile toamnei lipindu-se pe încălțăminte, pe manșetele pantalonilor, pe roțile caleștilor și pe membrana subțire și transparentă a minții cu care Don Stephano recompunea în din ce în ce mai nereușite încercări lumea care îl înconjura și pe care tare mult ar fi dorit să o înțeleagă.
Dar adevărul era că lumea în mijlocul căreia fusese trimis fără ca nimeni să îi ceară un minim acord, era din ce în ce mai greu de înțeles.
De exemplu, nu cu mult timp în urmă, una dintre cele mai tinere angajate ale instituției, o domnișoară frumoasă cu părul vopsit în roșu, elegantă și tăcută care locuia singură de câteva luni în una din camerele cu chiuvetă ale conacului și care, din delicatețe și neprihănire, mergea pe aleile și holurile instituției mereu cu ochii plecați ca să nu deranjeze pe nimeni cu privirea ei albastră și adâncă, făcuse într-o bună zi un lucru pe cât de neașteptat pe atât de ciudat.
Într-o pauză, neobositul Don Comanitos, care țopăia de plăcere și căpăta un suflu proaspăt de fiecare dată când trebuia să facă astfel de anunțuri, chemă toți domnii și toate doamnele în Biroul Comun pentru comunicări urgente și deosebit de importante.
În prima parte a ședinței pe ordinea de zi erau trecute comunicări privitoare la culoarea cernelurilor care trebuiau folosite, obligatoriu și uniform, de toată lumea în documentele pe care le confecționau și în formularele pe care le completau. În partea a doua urma să se discute, și să se ajungă la un acord, asupra formei și grosimii penițelor de tablă.
Ședința a început normal, cu Don Cavallo de Buco stând în picioare și citind cu seriozitate ordinea de zi, și a continuat fără niciun eveniment, după tipicul tuturor ședințelor din Biroul Comun. Fiecare din cei șaizeci de angajați, așezați pe scaunele de pe laturile mesei imense, își mânca sandvișurile și părea că îl ascultă cu atenție pe Don Cavallo de Buco, adjunct. Și totul a decurs normal până când tânăra, care stătea pe rândul de scaune de lângă ferestre, la început nebăgată de nimeni în seamă, s-a ridicat din scaunul pe care ședea și s-a urcat pe el cu picioarele. Și a rămas pe scaun în picioare. Lucrul acesta a creat puțină foială și nedumerire în zona aceea, dar adunarea a mers mai departe, așteptând ca ea să se așeze din nou. Tânăra a rămas însă așa câteva minute bune, privind foarte atentă la Don Cavallo de Buco, de parcă documentul acela plicticos pe care îl citea o interesa în mod deosebit. Lumea s-a nedumerit și a început să șușotească și să se uite mai mult la ea decât la Don Cavallo de Buco, pentru că până atunci, nimeni, niciodată, nu mai stătuse la ședință în picioare pe scaun. Cu atât mai mult cu cât, în ziua aceea, domnișoara se întâmplase să poarte o fustiță scurtă, roșie, care îi dezgolea coapsele frumoase până la o palmă și jumătate deasupra genunchilor și asta, în ochii lui Don Comanitos, responsabil cu morala și dogma în instituție, dădea o notă de frivolitate care contrasta dureros cu severitatea acelui moment oficial. Don Cavallo de Buco citea în continuare din document dar acum, din când în când își ridica ochii din el să vadă ce face domnișoara. Toată lumea aștepta ca ea să se așeze la loc pe scaun iar adunarea să meargă liniștită mai departe. Dar nu s-a întâmplat așa. Spre stupefacția și groaza tuturor celor de față, ea a mai făcut un pas și, după ce a alunecat puțin dar s-a redresat foarte bine, s-a suit, mai întâi cu un picior iar apoi și cu celălalt, chiar pe masa aceea lungă la care stăteau cu toții. Tocurile ascuțite ale pantofilor roșii pe care îi purta, se afundau în plușul moale al feței de masă, printre stilouri.
În clipa următoare femeile au scos exclamații de uimire și țipete. Apoi, brusc, în tot Biroul Comun s-a făcut o liniște mormântală.
Don Cavallo de Buco s-a oprit din cititul documentului și a rămas prostit, uitându-se cu gura căscată la tânăra cu fustița umflată ca o umbrelă care era acum în picioare pe masă și se apropia încet de el, atentă să nu calce pe hârtii sau pe stilouri. Nasul lui, strâmb de la o cădere din copilărie, deviase brusc și mai mult către dreapta. Fustița îi dezgolea acum coapsele până sus iar lumina, trecută prin materialul ei subțire și roșu, i le colora ireal. Ea era serioasă și părea dusă cu mintea în altă parte, gândindu-se la altceva și al altcineva decât cei prezenți în Biroul Comun. Părul îi atârna până pe umeri, drept, tineresc. Era nespus de frumoasă. Toată lumea, chiar și Don Jotico, cel care la astfel de întâlniri trăgea un pui de somn, a privit uluită înspre tânăra care mergea pe masă, ocolind creioanele și stilourile. Iar dacă totul s-ar fi oprit aici, întâmplarea aceasta tot ar fi rămas ca cea mai neobișnuită și de necrezut din toată istorie instituției.
Dar ea nu s-a oprit aici.
Tânăra aceea delicată și tăcută, care călca așa de ușor pe holuri că nici nu o auzeai când trecea și care nu deranjase niciodată pe nimeni nici măcar cu un cuvânt, s-a oprit, s-a uitat la toți cei de acolo, dintr-o parte în alta și a zâmbit ca de pe coperta unei reviste. Iar în momentul următor a făcut un lucru extraordinar.
Acolo pe masă, sub privirile înmărmurite ale tuturor, și-a apucat fustița cu mâinile de o parte și de cealaltă și, cu o smucitură puternică, și-a ridicat-o dintr-o dată în sus, peste brâu. O exclamație de uluire a răsunat în Biroul Comun. Pe dedesubt tânăra și frumoasa domnișoară nu purta nimic. I se vedeau coafura atentă și modernistă din jurul clitorisului, coapsele frumoase, încheiate sus în buci rotunde și armonioase, șoldurile frumos arcuite. Apoi, în liniștea aceea mormântală, a mai făcut câțiva pași pe masă cu fusta ridicată. Apoi, coborând ochii și uitându-se fix către întrerupătorul general din perete, a strigat, tare, în suedeză:
– Eu am făcut atletism când eram mică!