De sus, animalul acela de lumină frigea deja cu respirația lui copacii, zidurile, creștetul lui Don Stephano, șopârlele pe pietre, praful fin al drumului care șerpuia prin spatele porcăreței.
Cu o plasă cât toate zilele în mâna stângă și cu instrucțiunile Dulcineei scrise pe o foaie ruptă dintr-un carnețel în mâna cealaltă, Don Stephano se îndrepta spre aprozarul de unde urma să cumpere ardei, vinete, roșii, ceapă și… încă ceva. Pătrunjel, parcă… Sau țelină? Nu mai ținea minte.
Acum era porcăreața. Din padoc se auzeau grohăituri care erau foarte asemănătoare cu cele pe care le scotea Selli. Privi în urma sa și zâmbi ca să își înfrângă teama care îl cuprinse gândindu-se la cum ar fi reacționat Eea dacă ar fi aflat că el îi compara cățelușa cu o scroafă. Asta ar fi putut însemna chiar despărțirea…
Doamne, ce fragil era totul…
În stânga, printr-o râpă abruptă, începea păduricea, rară și murdară de salcâmi noduroși și suferinzi. Deci, trebuia să cumpere: vinete, roșii, ardei, pâine, și… Și încă ceva… Pătrunjel parcă. Găsise într-o revistă o schemă al cărei principiu nu-l probase până atunci niciodată. Regulator electronic de temperatură. Erau foarte puține regulatoare electronice de temperatură în țară. Poate avea norocul să nu fie coadă la aprozar la ora aceea când mai toată lumea era la muncă.
Trântăăă!
Toată mintea i se tulbură.
Ledurile ar fi dat un aspect plăcut, modern, curat, tonic.
Pastele mă-si! Trântă de două ore! Paștele măăăăăă-si…..
Aș putea s-o întreb dar m-aș face de râs. Pentru că am umblat prin hârtiile ei mă va considera un sărăntoc, nu numai lipsit de maniere elementare dar chiar periculos. Se va simți spionată și nesigură și seva duce totul dracului. La naiba! Se va feri de mine chiar și mai mult. Sau, pur și simplu, se va termina totul. Ce faci când se termină totul? Cu ce îți mai umpli zilele de dimineața până seara? Și cu cine te mai iubești? Și plăcere de unde mai iei? Coborî câteva trepte metalice și intră pe platforma de ciment din fața magazinelor. O clipă, ledurile îi pâlpâiră în minte, aproape stinse și, pentru că în felul în care se vălurea fusta din fața lui memoria recunoștea o mișcare pe care momentan nu reușea să o atribuie unei persoane anume, ridică ochii din cimentul pieței și o văzu în fața lui pe Dona Pedra de Macao. Venea șchiopătând în direcția aprozarului și în mâini bălăngănea două sacoșe pline de cumpărături. Părea foarte afectată din cauza accelerației gravitaționale și asta se vedea pe fața ei alungită și în tendoanele brațelor întinse la maximum, gata să plesnească
– Bună, Dona Pedra!
– Bună, măi, zise ea schimonosindu-se dintr-o dată la față, de parcă pronunțarea celor două cuvinte i-ar fi produs o durere insuportabilă. Ce faci?
Era o întrebare dificilă. După o scurtă derută, Don Stephano dădu din umeri:
– Cumpăr câte ceva. Cred că au băgat ăștia marfă. Tu?
Dona Pedra se mai schimonosi o dată și mișcă din umeri într-un fel pe care Don Stephano fu tentat să-l ia drept cochetărie.
– Păi ce să fac, miorlăi ea, uite, car ca un hamal! Că doar i-am spus lu’ Mumu să se ducă el să le ia, că doar știe că am spondiloză, da’ or că vorbești cu el or’ cu pereții tot dracu’ ăla e…
– Mergi încolo? întrebă el arătând din ochi spre aprozar.
– Da, mă duc acasă. Tu?
– Mă duceam pe la tarabe să văd dacă au vinete. Dona Pedra se schimonosi de parcă ar fi auzit o grozăvie insuportabilă. Zise expertă:
– Vinete?! He! De unde atâtea vinete?! Nici urmă! Eu l-am trimis pe Mumu tocmai la Cochacaros să aducă de acolo, că știe el pe cineva. Făcu o pauză. Ăștia de aici n-au nici urmă!
Dona Pedra părea maestră în știința aprovizionării și, pentru asta, Don Stephano simți un fel de respect pentru ea.
– Dă să te ajut! zise el, hotărându-se să amâne o vreme cumpărăturile. Se aplecă și îi luă din mână una din sacoșe. Hai că merg și eu încolo.
Și o porniră amândoi printre blocuri. Eliberată de o sacoșă, Dona Pedra își recăpătă o parte din aplomb și zise din mers:
– Dacă vrei, te invit sus la mine să bem o cafea. Am făcut rost de o pungă de la o tipă care lucrează la cantina aia de jos, continuă ea, adăugând o notă conspirativă în glas și una de nedisimulată mândrie pentru reușita ei. E o cafea bună, braziliană. Foarte mișto!
– Le cunoști pe alea de acolo, întrebă Don Stephano cu o urmă de interes.
– Aproape pe toate, răspunse ea retonifiată. Dacă vrei cafea , sau altceva, îmi spui și îți fac eu rost.
– Serios?! făcu Don Stephano într-ojoacă.
– Foarte serios, răspunse ea, foarte serioasă.
De fapt nu era o idee rea. Nu, nu era deloc o idee rea să îi demonstreze Dulcineei cu fapte și produse comestibile cât de util putea el să fie el în casă. Dulcineea ar fi fost foarte impresionată! Ar fi crescut enorm în ochii ei dacă într-o zi ar fi venit acasă, sau, mă rog, la ea, cu o sacoșă plină cu salamuri, carne, cinci sau chiar zece pachete cu unt, cafea, trei, sau mai bine patru, sticle cu ulei, carne macră de tocat, cotlet pentru friptură și carne cu os pentru ciorbă. Și alte bunătăți. O vedea deja descărcând sacoșele radiind de plăcere și, în plan secund, de admirație. Și îi simți palma alunecându-i peste șlițul pantalonilor ca peste capul motanului. Dintr-o dată, interesul lui pentru conversația cu Dona Pedra de Macao crescu foarte mult.
– Zici că faci o cafea pentru mine? întrebă el, parcă pentru a-și face curaj.
– Îhî!
– Ei, atunci, hai să urc pentru zece minute.
Dona Pedra închise în urma ei ușa apartamentului numai după ce aruncă mai întâi cu ciudă sacoșa, din cauza căreia încă mai gâfâia, undeva pe holul de la intrare. După care, se întoarse spre el, și vorbi pentru prima oară fără să se mai schimonosească:
– Pune și tu sacoșa asta pe aici pe undeva și hai în bucătărie, că dincolo e un deranj groaznic. Pe cuvânt!
Don Stephano dădu drumul sacoșei, sprijinind-o de frigiderul alb plin de abțibilduri cu mașini și Mickey Mouse după care intră în bucătărie și se așeză la masa de melamină albă. Începu să bată darabana în masă.
– Am avut aseară musafiri, știi, zise ea arătând din ochi spre turnurile de farfurii puse la scurs pe masă. Și așa se întâmplă de fiecare dată. În loc să le bage la locul lor, în dulap, după ce le spală, că de-aia e dulap de vase, nu? el le lasă, domnule, pe masă. Și pe urmă trebuie să le ridic eu pe toate cu spondiloza mea…
Și aici Dona Pedra lăsă fraza încovoiată ca și spinarea ei, sub greutatea farfuriilor.
– Cine le lasă? întrebă cu jumătate de glas Don Stephano. – Păi, Mumu. Cine altcineva? Scoase pachetul de țigări și își aprinse una gândindu-se dacă să ceară sau nu un pahar de apă. Ea aprinse focul la aragaz și puse ibricul cu apă la fiert.
– Și în rest? Cum o mai duci? întrebă ea din dreptul ibricului, manipulând o secundă mai mult decât era necesar pachetul strălucitor de cafea braziliană.
Don Stephano trase din țigară și privi în zare pe fereastra deschisă spre orizontul în care aerul verii unduia rubensian. O văzu pe Dulcineea mângâindu-i cu poftă penisul arcuit și gros al unui bărbat întins confortabil pe patul ei din dormitorul umbros. Și bucătăria Donei Pedra de Macao începu să se balanseze ușor în zvâcnirea speriată a inimii lui.
– Cum o mai duc? Mmm, bine, ce să zic…
– A fost ziua lu’ Mumu ieri, știi, și am făcut o mică petrecere. A fost super, zise Dona Pedra ridicând cu atenție ibricul, mândră de petrecere ca de o realizare personală deosebită.
– Aha, răspunse el absent, încercând să oprească bucătăria din legănare. Nu-i rău să se mai distreze omul…
Aici Dona Pedra era întrutotul de acord. Ridică vocea și izbucni enervată de ceva din mintea ei.
– Păi, ce să faci, măi? Altfel înnebunești. Toată ziua servici, servici, vii acasă, alt servici! Da’ dă-o dracului, că m-am săturat! Trebuie și puțină distracție, nu?
– Păi, da, zise el dând absent din cap. Trebuie și distracție, normal.
Don Pedra era acum mulțumită. Mulțumită de sine și de felul în care vorbise. Don Stephano îi dăduse dreptate. În felul ei, ținea mult la părerea lui Don Stephano. Turnă cafeaua în două cești smălțuite pe care le culese dintre vasele puse la scurs și se așeză și ea pe un scaun în fața lui.
– Ne-am distrat binișor, să știi. Adevărul e că a fost și numai lume bună. Știi? Să vezi ce toalete… Să o fi văzut-o pe madam Carasco ce pantofi avea! Habar n-am de unde face femeia asta rost de toate lucrurile astea. Și de atâția bani… adăugă ea gânditoare.
– Mumu e electrician? se trezi el întrebând, cu gândul la cablu.
Ea se opri surprinsă. Îl privi neștiind dacă să ia întrebarea drept o glumă sau un afront. Nu suna deloc bine că soțul ei era un simplu electrician. Dădu din cap, scurt, în semn că da. Apoi continuă cu un ton puțin schimbat:
– Am vrut să vă invităm și pe voi, dar, ca să-ți spun drept, până alaltăieri nici nu eram sigură că o să facem ceva, pentru că, îți spun, nu știam dacă fac rost de carne și de cafea. Îmi promiseseră vreo patru tipe din vreo patru locuri că îmi fac rost, dar, știi cum e, nu ești sigur niciodată… Și pe urmă, nu știu, nu te-am mai întâlnit nici pe tine, nici pe Olga…
– Eh, nu-i bai. Am stat amândoi acasă și ne-am simțit foarte bine.
Sorbiră amândoi din cafea. Se gândi dacă nu ar fi fost poate bine să o întrebe pe ea care era diferența dintre pătrunjel și leuștean însă Dona Pedra, după ce se foise puțin în scaun, coborând vocea și voind să pară puțin stânjenită, spuse:
– Știi, de multe ori m-am gândit la voi… La tine și la Olga…
Don Stephano deveni brusc atent. Simți instinctiv că Dona Pedra de Macao avea de gând să deschidă una din discuțiile ei favorite. Trebuia să fie cu băgare de seamă.
– La ce anume? întrebă el.
– Nu știu, așa, la relația asta a voastră… răspunse ea. E foarte ciudată… La toată lumea pare ciudată, știi…
Don Stephano se uită la femeia din fața lui cu atenție și îi văzu ochii negri privindu-l cu o curiozitate inutilă. Era pregătită să se hrănească cu intimitatea lui. Își zise că în codul penal ar trebui să existe un articol special care să sancționeze cu amendă, sau chiar cu arest la domiciliu, femeile care nu puteau să stea liniștite până ce nu își băgau nasul în viața altora.
– E doar o relație obișnuită, zise el mormăit.
– Nu vreau să te superi, da’, știi, se vede că sunteți certați și nu vă vorbiți zile întregi. Vreau să spun, se observă când treceți pe coridoare sau când suntem toți în Biroul Comun…
Dona Pedra de Macao era interesată de fericirea lui.
– Eu zic că ne înțelegem bine. Ba chiar foarte bine, adăugă el, hotărât să nu lase infecția din mintea Donei Pedra să intre spre lumea iubirii lui.
Ea sorbi din cafea și trase din țigară, gânditoare.
– Așa am zis și eu dintotdeauna… Chiar aseară vorbeam despre asta, că a venit vorba, știi cum e lumea, vorbește de toate…
Don Stephano se neliniști. Lumea vorbea despre el?! Întrebă cu o voce nesigură:
– Vorbește? Ce vorbește?
– Eee… multe. Parcă tu nu știi cum e lumea, vorbește de toate, zise ea și dădu din mână a lehamite. Prostii… Eu nu am de unde să știu, spun și eu ce aud. Madam Carasco zicea ceva aseară în sensul ăsta, că știi cum e ea, le știe pe toate.
Don Stephano nu știa, dar dădu din cap, din ce în ce mai indispus.
– Și ce zicea? întrebă el ros de o curiozitate pe care nu și-o putu înfrânge.
Dona Pedra se foi puțin în scaun și îl privi pentru prima oară drept în ochi:
– Ai să te superi pe mine dacă-ți spun.
Asta nu suna deloc bine.
– Ei, cum să mă supăr, zise el simțind că ceva nu va fi în regulă.
Dona Pedra se simți încurajată.
– Păi, a zis ea mai multe…
– Despre noi?
– Da… Zicea, știi, ceva despre trecutul Olgăi, înainte de a veni tu aici… Despre nu știu ce legături ale ei…
– Aha…
– Și, știi, a zis o chestie care chiar m-a deranjat și pe mine…
Nu, nu suna bine deloc. Daca ea spunea că o deranjase însemna că de fapt îi făcuse mare plăcere. Iar dacă Donei Pedra îi făcuse plăcere, nu putea să fie deloc ceva bun.
– Ce chestie? Despre noi?
– Mda… Adică despre Olga…
– Adică?!
– Dona Pedra făcu o pauză și își lăsă ochii în cafea.
Zise într-un târziu:
– N-aș vrea, Stephao, să te superi pe mine, madam Carasco a zis. Zicea că așa a auzit și ea, că numai cine nu a vrut nu a avut-o pe Olga.
În primul moment, din cauza emoției exagerate, Don Stephano nu înțelese ce voia să spună Don Pedra. Întrebă cu emoție:
– Nu a ce?
– Nu a avut-o. Adică, înțelegi…
Adică înțelegi… adică… înțelegi… înțelegi… înțelegi…
– Zău? Și ce-a mai spus madam Carasco? întrebă el
pierit.
– Prostii, zise făcând pe nepăsătoarea Dona Pedra de Macao și dând fumul într-o parte. Că cică de pe la Alicante și-i găsea… Dar cine poate să o creadă pe madam Carasco?
Femeia aceasta trebuia omorâtă. Se gândi să își facă într-o zi timp pentru lucrul acesta. Se ridică simțind că nu mai are aer și picioare. Și poate că era bine să o omoare și pe madam Carasco, în aceeași zi.
Soarele. Cimentul pieței. Blocurile și hârtiile amestecate cu leduri și triacuri. Orizontul zimțat de gene.
Pământul e rotund, se învârtește în jurul soarelui.
Omul, stranietate.