Bătu la ușă cu inima cât un purice.
Ușa se deschise puțin și, în crăpătură apăru, încruntat, chipul Dulcineei. Când îl văzu, Dulcineea își supse obrajii și făcu o strâmbătură de parcă nu îi convenea deloc că îl vedea acolo. După câteva clipe penibile în ușa întredeschisă, întrebă ceva mai hotărât:
– Pot să intru puțin?
Ea se uita în continuare la el prin crăpătură ca la un obiect străin. Timpul se dilata dureros.
-Mda! Poftim! zise, în cele din urmă, pe tonul pe care se fac favorurile care te obosesc.
Intră în holul mic, în care întrerupătorul nu funcționase niciodată, și scoase de la spate cei trei trandafiri în întunericul din hol. Nu era o idee bună. Lumina slabă nu îi punea deloc în valoare. Totuși, văzând florile, expresia Dulcineei se schimbă. Don Stephano făcu un efort să vorbească deși ar fi preferat să nu spună nimic:
– Uite, am adus pentru tine trandafirii ăștia. Și te rog, dacă poți, să mă ierți pentru întâmplarea de pe plajă, adăugă el spășit.
Dulcineea rămase tăcută. Părea mai indulgentă. Probabil își calcula strategia iertării. În sfârșit, zâmbi moale și luă florile.
– Bei o cafea? întrebă ea pornind spre sufragerie.
Cu un scurt declic cosmic, lumea se puse brusc la loc.
– Da, bine’nțeles, răspunse el instantaneu, bucuros.
Or să ajungă până la urmă în pat?
Dădu jos motanul cu o sforțare și se așeză în fotoliu. În cele din urmă se așeză și ea pe fotoliul celălalt, picior peste picior. Stăteau față în față în cele două fotolii, privind amândoi cu interes ceștile din care aburea cafeaua, pe măsuța scundă dintre ei.
– Sper că a ieșit bună, zise ea ca să spună ceva.
– Astea nu sunt ghivece de flori? Întrebă el fără legătură, arătând spre cănile de cafea fără toartă.
– Le-am cumpărat de la florărie, dar sunt căni de cafea, zise ea, cunoscătoare.
El gustă și nu spuse nimic. Părea că se gândește la gustul cafelei.
– Îhî, e bună.
Urmă un nou moment de tăcere.
– Și?… zise ea într-o doară.
– Și bine, răspunse el.. Am dormit cam prost astă noapte. Am visat tot felul de prostii. Nu prea reușesc să mă odihnesc.
– Nici eu n-am dormit prea bine, răspunse ea sugerând, prin modulație, ideea că și din cauza lui se întâmplase așa.
Don Stephano pusese plicul cu poezia pe măsuță, lângă ghiveciul lui de cafea. Aștepta ca Dulcineea să-l întrebe ce era acolo. Însă Dulcineea, deși îl observase de la bun început, nu spunea nimic. Motanul trecu tacticos pe lângă fotoliul lui, se opri lângă brațul fotoliului pe care stătea Dulcineea și, întinzându-se cât era de lung, începu să tragă din pânză cu ghearele lui ascuțite. Don Stephano îl privi o vreme cu ură, apoi își mută privirea aiurea.
– Uite, zise el atunci când i se păru că tăcerea aceea nu mai avea nici un înțeles, am scris o poezie. Vrei să o citești?
– Citește-o tu, zise ea binevoitoare.
Don Stephano o citi. Ea ascultă tăcută, cu ochii în ceașca de cafea.
– Îmi place, zise ea. Dar nu înțeleg.
– Ce nu înțelegi? sări el ca ars.
– Nu înțeleg ce e cu femeia asta moartă.
El râse.
– E o femeie moartă.
– Asta văd și eu, dar nu înțeleg de ce e în poezie. În poezie ta. Și de ce ai scris poezia asta acum.
Don Stephano se relaxă și se întinse pe speteaza moale a fotoliului.
– Păi, când veneam de pe terasă, am văzut pe plajă o femeie înecată. M-am uitat la ea și pe urmă am scris poezia asta.
-Zău? Unde?
– Acolo, lângă scara de lemn. Ai văzut vreodată un înecat? întrebă el brusc.
Dulcineea se scutură cuprinsă de un fior.
– Brr, nu, mulțumesc!
– Nici eu nuvăzusem până ieri. E, foarte ciudat, adăugă el gânditor.
– Ce e ciudat? întrebă ea curioasă.
– Nu știu exact ce. Așa, pur și simplu, să vezi un înecat. Mai ales o femeie goală înecată. Într-un fel, trupul acela nu mai aparține pământului. Cu nisip și alge pe el, devine un fel de animal abisal. Mort, dar, într-un fel, acolo în adâncuri, viu.
– Serios? întrebă ea mirată lungindu-l pe o.
Don Stephano râse.
– Ei, oarecum.
În clipa aceea, printr-o râgâitură grozavă, Selli începu brusc să sforăie.
– Un om mort e un univers dispărut, zise el într-o doară. Nici o arheologie nu-l mai poate descoperi. Niciodată!
Ea se scutură de dezgust exagerat de demonstrativ.
– Ai venit să-mi vorbești despre morți?
Nu, zise el apucând-o de braț. Despre vii!