Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 10

 

E un păianjen mic. Cenușiu. Ochii pe el și numai pe el.

Cenușiu pe colțul mesei pe pânza albă. Picioare. Piciorușe. Păienjenuț baby. Copil de păianjen. Dezmierdări. Copilăria petrecută pe firul dintre colțul întunecat al peretelui și colțul mesei, alb. E un păianjen mic care vine încoace. Nu se aude nimic. Lanțul trofic, determinismul universal, echilibrul biologic, igienă, scârbă, plictis, stereotip comportamental. Apăs. Moartea, ce surpriză! Inform, plesnit, dezgustător, pe degete un lichid gălbui fost viață. El venea încoace pe colțul mesei alb, copil de păianjen. Eu eram aici. Eu eram aici cu iubita, acum, când venea el încoace. Acum, în general, eu și iubita, ambigen, ființă ambiguă. Fiind, se descrie parțial. Parțial, parțial, din ce în ce mai puțin parțial spre totul dintr-o dată, acum și mereu la fel. Este amiază și soarele delirează fierbinte și galben îngălbenindu-și înălțimile în care se suspendă.

 -Stepho, ce dumnezeu! Știi că nu-mi place să omori păianjenii!… Ia uite ce mizerie ai făcut! Pune mâna și curăță!   Iubita devine brusc gălăgioasă, agitată inexplicabil.

Stai jos draga mea! Stai jos ca să îți spun. Tonul trebuie să fie unul foarte liniștit. Mă refer la tine și la metabolismul meu precum și la veșnica pomenire despre care cântă fanfara. Se vede, nu-i așa? Vezi? E un tub prin care se pleacă. Totul începe de la capătul tubului. Un tub care se face pâlnie, se desface în petale și din care se pleacă: sunete și privire, ejaculări și noi născuți, binocluri inverse, de îndepărtare. Priveam păianjenul acesta într-o depărtare în care mi se părea că nici nu există și din greșeală el exista…

– Scuză-mă, nici n-am vrut…

– Ei, n-ai vrut…

Stop pe florile de pe masă. Ce roșu! Ce verde! Ce promovăm în lipsa particularului?

  -Stepho!

Desigur, timp interior și cavalcadă. Copilăria, adolescența, tinerețea și bătrânețea acum. Chiar acum. In cimitirul acesta este îngropat tatăl meu, deși el trăiește. În cimitirul acesta din perete. Pată galbenă și umedă, igrasie și peșteri carstice, eroziune, înjumătățire, dispariție. Fruntea lui împinsă de vreme spre ceafă lucește în banda de lumină ca un coif de hoplit. E înalt și are ochii mici, gălbui, la pândă sub sprâncene în care firele negre se încalecă cu cele albe. Bărbia prelungă, rotunjită, își arată negul ocolit cu îndemânare de brici. Un crâng rărit de fire albe i se duce la tâmple înapoi. În cimitirul acesta alături de tată este înmormântat Don Stephano.

  -Da, Eea.

  -Am pus să mâncăm!

  -Da, Eea.

Cuplu. Homocuplu exprimând mai mult decât o dorință, exprimând aproape un atom de hidrogen. Eu și iubita, cuplu vertical și orizontal. Unghiul ei înspre mine e brusc, gradele abia încap arcuite și ele într-un cioc de papagal. Dulap, hol, întrerupător, bucătărie, ascetism și concupiscență.

Veioză, lecturi și legile fizicii.

În cimitir aleea sângerează carmin din cioburi de cărămizi făcute pulbere fină. Lângă sandaua decupată, verde și veche, cretacică și medievală, perfectă stă șopârla privind undeva. O șopârlă stă în iarbă cu senzația nulă că ea este chiar locul în care, nelămurit, se întâmplă ceva. Tralala, copilăria pornită în apostolat spre miezul lucrurilor în timp ce subiectele tuturor propozițiilor întineresc. Glanda lor lacrimală cu rădăcinile în predicat picură ca o uretra.

Cutare și cutare și cutare.

Iubita aceasta zâmbește și în surâsul ei volatil limbajele se succed cu repeziciune. Mâna ei se ridică spre gât, sânul plin pulsează sub cămașă rotund și apoi brusc prelungit spre tarlaua unde secerătorii adună inul. Câmp și iar câmp, vrăbii și dans și flexibilitate. Să nu crezi draga mea, repet, să nu cumva să crezi că suntem idealiști. Nu! Este vorba numai de proprietatea de contractare, dilatare și pulberificare a lucrurilor. Mai sunt și alte proprietăți cum ar fi cea de înlocuire a timpilor morți din istorie cu tobogane largi pentru mai buna alunecare a evenimentelor din secolele lor direct pe sânul tău stâng și de acolo pe buzele mele.

Rostirea prin sărut sau logosul senzual, alunecare inversă, a cuvintelor către lucruri, să nu se mai cheme. Și atunci, vjjj! viața mea e ca o elice de elicopter.

-Stepho, hai să mâncăm! Unde te uiți?

-Ai sânge pe sân.

-Ce am?! Sânge?! 

Groază. Moartea, ce surpriză!

-Da, pe sân. 

 Don Stephano arată cu degetul. Dulcineea se uită îngrozită.

-Unde, măi, eu nu văd nimic.

-Am vrut să spun că ai sânge în sân. Și asta, adăugă el după o clipă de gândire, e un lucu bun.

Dulcineea se examinează calmă. Se uită la el cu înțelegere. El zâmbește.

-Stepho, astăzi nu te simți prea bine. Mâncăm aici în bucătărie sau mergem dincolo?

 -Vin imediat. Zic să mâncăm aici…

Adică gândește-te puțin la mozaic.

Rai, nirvana și pavaj de asfodel pe veșnicele plaiuri ale vânătoarei, Eleusis și îmbălsămări. Viscere și fecale numai parțial fermentate și punctul negru de pe cratiță roș-maronie, iubita și alte chestiuni mai generale. De exemplu gelozia, elice în minte. Stare de biped cu oboseală la încheieturi, oboseală peste tot, cunoscând cauzele, dispar simptomele. Îmi dai voie, nu-i așa, în casa ta o întrebare:

-Poftă bună!

-Mersi la fel! 

Apoi, ca o măsură preventivă de apărare: Să știi că ciorba asta nu a ieșit deloc bună. Îți place?

-E foarte bună. Foarte bună Eea!

 Ea e mulțumită dar simte nevoia să se alinte suplimentar.

-Nici n-ai gustat-o, spui așa pentru că ești drăguț. 

-E foarte bună, îți spun asta după miros. Și apoi știu că atunci când te hotărăști, gătești foarte bine.

Stop pe lingura de argint. Galthworthy și toți muncitorii din industria extractivă cu tot cu excavatoare și cupe sub aceeași parașută îndreptându-se vertiginos spre haznalele orașului. De ce nu-i spune oare că supele ei sunt întotdeauna prea dulci și că nu îi plac deloc? Este ăsta un semn că de fapt o iubește? 

– Nu-ți place?

– Ba da, îmi place.

– Atunci de ce nu mănânci?

– Ba mănânc dar voiam să pun puțin piper.

Se întinde după piper. Dulcineea se uită pe furiș la piper.

-Nu trebuie să pui așa mult. Nu face bine. Și știi ce greu se găsește.

Glasul lui Don Stephano se dă în lături din fața înghițiturii să se odihnească în amigdale.

Înțepenire pe furculiță. Alexandru Macedon cucerind Asia, Cristos agățat, Wilhem Tell, Neptun, Bobâlna, o mie de cadre pe secudă, grafuri, arborescente, devenire și, hopa! Georg Friederich von Hegel!

Mănâncă cu o eleganță învățată, la ea acum normală, reținută, conștientă de unii Maeștri bucătari și ai mondenității.

Câinele vomită.

Apoi, după ciorbă și pâine, lucrurile se odihnesc luând cu câțiva centimetri mai bine propria lor formă și încăpându-și perfect conținutul. Glasul iubitei a adormit în părțile laterale ale gâtului. Culorile își vin în fire.

Resurecția realului.

Don Stephano ridică privirea din farfurie, un unghi îngust, și privește lung pe fereastră. Un copac, doi, trei, mai mulți, case, țiglă, ici colo păsări pe crengile metalice ale antenelor de televizor. Soare roșietic în fundal, coborând de parcă ar mai sta spre o linie de orizont confuză. Șuieratul unei locomotive nu face parte din peisaj, e numai în creierul lui ca o ureche. Stâlpii de înaltă tensiune de dincolo de coama cu pomi fructiferi fixează peisajul la fel cum bați în cuie o pânză pe un cadru de lemn. Un nor alburiu în stânga soarelui, nemișcat de parcă astupă o gaură în cer, completează retina.

De fapt, tatăl meu nu e mort.

Tablou în rama de lemn a ferestrei. Îl cumpăr. Își contemplă tabloul și, treptat, resurecție contra resurecție, tabloul îl suge printr-un tub subțire, îl suge printr-un pai și iată-l pe Don Stephano, la ora patru după amiaza, într-o zi de septembrie, cu burta plină, în echilibru instabil în vârful înalt al unui stâlp de înaltă tensiune. Stă. Un minut, două, cinci. Punctul de sprijin este însă îngust, se menține cu greutate. Începe să se clatine. Simte cum își ține din ce în ce mai greu echilibrul. Se clatină. Peisajul nu mai vrea să îl ajute, i-a alunecat un picior, se balansează periculos, ah, și se prăbușește, se prăbușește pe patul din dormitorul de umbră, pe pernele lui moi, adânci, catifelate.

-Ce faci, te culci?

Glasul  iubitei  evocă  vitamine  și nemulțumire. Poate că ar trebui să spele vasele. Poate că ar trebui să dispară. Poare că ar fi trebuit să sape undeva o groapă adâncă daca asta i-ar fi făcut trebuință Dulcineei.

Mereu, dintr-o pricină sau alta e nemulțumită de el.

– Mă lungesc.

Iubita vine spre pat dezvelindu-și în mers piciorul rotund. Memoria, far aprins în soare. Fusta foșnește plăcut în timp ce iubita chiar vine, vine, întrutotul la dispoziție. Adică întâmplător, datorită, dezvoltării excesive a transporturilor rutiere, feroviare sau a altor mijloace de apropiere și îndepărtare. Trenuri și munți. Și lacuri și glob pământesc ca și o colcăială universală în care, în gălbenușuri tremurânde, germinează legile statistice. Iubita vine din lege, întâmplător. Vine statistic spre pat dezvelinduși rotundul piciorului și în cameră se ridică spre tavan chiote pe străzile din Rio în carnaval, încinse maroniu de fierbințeala nisipului pe plaja de nudiști. 

– A cam ieșit igrasia prin pereți, zice el pocnindu-și degetele.

În arcul de clește dintre amiază și înserare, după amiaza obeză, s topește ca o bucată de unt pe cerul fierbinte străpuns de linii orizontale, verticale, oblice, curbe. Suprapusă, iubita începe să își descheie nasturii fustei. Iubita se dezbracă în timp ce în stradă se atinge pragul de sus al pudorii. În carne, apoi în haine și mașini, bărbații și femeile își ascund de minune nudul perfect al scheletului. Cimitirul umblă în două picioare prin oraș deghizat sub multicolorul textil. Cimitirul se plimbă vesel prin oraș.

-Unde vezi tu igrasie, zicea ea mirată și privește nedumerită spre tavan. Apoi întreabă: De ce zâmbești așa? iar teama din glasul ei lustruiește mărul strălucitor al coapsei.

Atâta anormalitate în normal.

-Nu înțeleg de ce zâmbești așa. E ceva care nu îți place la mine? 

 Fusta iubitei a căzut pe podea. Ar trebui să spună ceva dar minunile cuprinse de atrofie degenerează în lucruri, îmbrăcându-le într-un strat ignifug de azbest. Trupul ei frumos a rămas gol și drept în semi umbra domnitorului. Animalele eviscerate din laboratorul de științe naturale se mișcă prin formol, încet, încet, căutându-și atitudini și poze romantice una în văzul celeilalte, doar formolul mai simțindu-le nesiguranțele. Tata. TATAAAA…. Ia te uită, urma de la chiloți rămasă întipărită în carne pe fesele iubitei, câte urme, câte urme, câte concepte și, hiada de, câtă filosofie trece în mersul piticului pe torsul iubitei așezată acum pe marginea moale a patului. Evrica, așa, ca existență de sine stătătoare.

 -Totul îmi place la tine…

Ah, da, iubita, chiar ea. Pieptul ei frumos saltă regulat. După întoarcere e peretele privit de aproape, zgrunțuros și rece, arcurile scrâșnind, o sută optzeci de grade parcurse de umăr, ureche și cealaltă infinitate de extremități precum și iubita rămasă la spate.

-De ce îmi întorci spatele Stepho? Ce ai astăzi?   

Numai cine nu a vrut nu a avut-o pe Olga. 

Ce prostie! 

Tolstoi în disperare de cauză cu o biblie mare într-o mână și cu o cazma de grădină în cealaltă. De lucru, a lucra, a fi în activitate. Peretele și ochii. Rotirea lor în inversul celor o sută optzeci de grade mai dă la iveală tavan și colț de șifonier, iubita întinsă pe pat alături de mine.

Îi mângâi părul, gâtul și sânul. Și în clipa în care la rădăcina pleoapei mele se strânge o lacrimă, iubita zâmbește. Și într-o clipă predicatele lumii coagulează luând forma vieții mele. O clipă, o clipă doar, foarfeca metafizică mă decupează din viața mea cea cu cimitir și mângâi coapsa iubitei cu înțelegere și cu drag și m-aș ridica chiar să îi sărut rotundul umărului dacă nu m-aș simți atât de atlet cum mă simt alergând cu viteza luminii pe pista din jurul trupurilor noastre, ca să ne văd de multe ori, din toate părțile. Aș săruta-o dar la viteza aceasta carnația devine o pulbere fină care râde direct din tabloul lui Mendeleev. Râde sau stă sau se combină, putând rezulta chiar hidrogenul sulfurat.

Și clipa a trecut.

Iubita se strânge concentric, concentric, concentric până ce din ea nu mai rămâne decât bunul augur.

-Ce-i cu tine, Stepho? zice ea împingând jos din pat motanul care, călcând tacticos și impasibil peste trupurile lor avea de gând să se instaleze între ei. Ți-e rău? Spune-mi și mie la ce te gândești.

-Nu știu la ce mă gândesc, Eea. Nici nu mă gândesc.

Ea se uită lung pe sub genele umbroase.

– Pe urmă tot tu spui că nu ne înțelegem. 

Dacă ar putea fi sigur de ceva pe lumea asta…  

Tăcere. Apoi zice cu un oarecare entuziasm.  -Eea, eu nu mă gândesc decât extrem de rareori la ceva anume. Și, de fapt, într-un fel, eu nici nu gândesc.

 Ea se întinde în pat alături de el. Șodul ei minunat plin de o carne tare îl atinge pe picior. Zice cu oarecare dispreț:

-Ei, asta-i bună! Orice om gândește. Oricât ar fi de prost. Iar tu nu ești. Cum adică tu nu gândești? E o șmecherie de-a ta. 

 -Păi, așa. Nu gândesc eu, ci lucrurile mă gândesc pe mine.  Privește în tavan la străbunicul străbunicilor lui în ordine. Adică obiectele, ființele și fenomenele. Ele mă gândesc, înțelegi?

 Ea îl privește nemulțumită de turnura asta abstractă și lipsită de sens a a conversației. 

 -Asta, zău, că nu o mai înțeleg. Cum adică te gândesc obiectele?! Nu e cam gogonată?

– E un fel de a spune, răspunde el privind cu atenție prin tavan la cerul albastru de deasupra lor. Și totuși, acesta este adevărul.

– Eh…  Asta chiar le întrece pe toate. Cum adică nu gândești, Stepho? 

 Îl  privește  cu  neîncredere.  Bărbatul  ăsta  o amețește cu tot felul de bazaconii. Așa se întâmplă întotdeauna. O amețește cu tot felul de aiureli iar ea le ia de bune.

– Probabil că sunt doar prea transformat. 

Liniște, s-a oprit și Selli. Don Stephano coboară ochii din tavan spre mâna lui dreaptă. Dulcineea își lasă și ea ochii în jos. Meditează, albastru inaccesibil. Sau cine știe ce face. Don Stephano, zice foarte îngrijorat:

– Dar pe mine mă alarmează foarte tare faptul că Euclid e mort iar în locul lui nu s-a mai născut nimeni sau, mă rog, nu a mai făcut nimeni efortul, sau chiar dacă l-a făcut nu a reușit, să pună lumea asta la loc, zise el așezându-și mâna pe șodul ei. 

Dulcineea s-a așezat mai bine pe pat, ochii ei albastru pal, îngustați, îngustați în efortul ascultării de parcă cu ochii ar asculta. Senzație de prezență într-o sferă respirabilă. Un bărbat și o femeie, un miros comun, o aliniere celulară a două trupuri la o mare senzație inverificabilă. Două contururi distincte, separate, entități obiectuale închise în sine; închis în ei, cineva care îi privește prin propriile lor ferestre și deschizături. Acum sunt amândoi pe un pat într-o cameră, într-un bloc, pe o stradă, într-un oraș, într-o țară, pe o planetă, într-un sistem solar, într-o galaxie, în Univers. Mozaic.

Selli sforăie printr-un clarinet.

Iubita s-a liniștit, privirea ei albastră e fixată undeva la întâmplare, în jos, către mâna lui cu care până atunci gesticulase. Trupul îi este fierbinte. Desface picioarele iar Don Stephano pătrunde în ea adânc. Ea închide ochii și începe să geamă. Coapsele si pulpele ei, încolăcite peste el, îi cuprind mijlocul într-un clește atât de fierbinte încât Don Stephano are senzația că vor rămâne acolo, sudate de trupul lui. O absorbție de nedescris și de neînțeles îl suge în femeia aceasta, îl trage înlăuntrul ei și îl dizolvă acolo. Dulcineea își ridică brațele peste pernă și își dă capul pe spate gemând din ce în ce mai tare și mai haotic. Don Stephano îi cuprinde bărbia în palme, apăsat, simțind cum, cu fiecare mișcare pe care o face tot trupul i se încinge. Apoi, de parcă două brațe ar fi fost mult prea puține pentru toate locurile de pe trupul Dulcineei pe care ar fi vrut să le strângă simultan, începe să îi frământe sălbatic umerii, șoldurile, fesele, coapsele.

Dulcineea îl ia cu totul în ea, în carnea ei, în istoria ei.

Geme. Parcă s-ar pierde. Ah ! O sârmă de oțel incandescentă îl arde dintr-o dată prin șira spinării. Apoi, după alte câteva mișcări, în gemetele puternice ale Dulcineei, măduva spinării îi explodează brusc și plăcereadurerea aceea insuportabilă, arzând ca o lavă, țâșnește din el și, printre picioare ca printr-o țeava de pușcă, intră cu un icnet în trupul de foc al Dulcineei.

Lavă în mare.

Dulcineea se scutură spasmodic de câteva ori.

Cerul este  albastru. Unii oameni sunt la picnic, pentru că e vară. Aceasta pare a fi dragostea.

Don Stephano se lasă peste ea potrivindu-și bărbia deasupra claviculei ei. Respiră… Între trupurile lor lipite, transpirația după amiezii clipocește în bășici. Dulcineea deschide ochii. Se privesc unul pe altul de aproape, cu uimire, tensionați. Încet-încet, în dormitorul de umbră, transpirate, trupurile lor încep să se îndrepte lent spre periferiile acestui mare miracol.

 Iar apoi, nu își mai spun nimic. Închid amândoi ochii.  Iubita respiră acum regulat odihnindu-se pe pieptul lui, geana ei stângă îi atinge gulerul cămășii pe care nu a mai avut timp sa o dezbrace, piciorul îndoit din genunchiul gol, lustruit, strălucitor în scânteile roșietice ale după-amiezii, îi cuprinde pulpa. Iubita e acum lipită de el, relaxată, baletul straniu al mâinilor ei în părul lui s-a retras într-o alungire naturală și plină de grație a degetelor. E liniște cu sforăit de câine. Don Stephano închide ochii. O întrerupere bruscă de lumină. O masă cenușie, diformă. Ceva mic, neînsemnat. Universul. Parcă păianjenul. Parcă magazinul din centrul orașului. Parcă vreun prieten din copilărie, parcă tata venind târziu și obosit de la muncă cu cizmele lui uriașe de metal.

Parcă Mendeleev. Și simultan, și somnul simultan.

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu