Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 1

Don Stephano s-a însănătoșit.

Într-una din zile, pe înserat, nu la multă vreme după revenirea lui în orășelul de lângă ape, după ezitări îndelungi și nehotărâri dureroase, își luă inima în dinți și se îndreptă spre tomberoane cu un pachet cât toate zilele în spinare, legat cu sfori savant împletite și noduri complicate. Aruncă totul, inclusiv călimara veche, de argint, primită în dar de la abatele local pe care îl ajutase cândva să multiplice rugăciuni și indulgențe. Hainele de cavaler și armele. Șaua din piele fină de Cordoba în care șezuse ani întregi. Zăngănitul harnașamentului și hârșâitul țintelor de alamă pe pereții tomberonului îl liniștiră oarecum.

După ce aruncă pachetul, se îndreptă de spate, privi de jur împrejurul lui în curtea împrejmuită cu sârmă ghimpată și se gândi că poate acum, în sfârșit, putea să înceapă și el o viață normală și să devină un bărbat modern și un om ca toți ceilalți.

Șederea în El Hospital Central de Todos Santos din Cordova îl schimbase.

Îl făcuse să înțeleagă că toată viața lui de până atunci mersese pe un drum greșit care nu avea să îl ducă nicăieri. Terapiile savante ale celor din Cordova și ședințele îndelungate de privit în gol își făcuseră până la urmă efectul și îl convinseseră că poveștile pe care le citise înainte să ajungă acolo nu erau decât plăsmuiri bune pentru mintea copiilor, nu pentru mintea unui om în toată firea. Iar multe din faptele pe care le săvârșise influențat de astfel de lecturi fuseseră ridicole. Ba chiar periculoase.

Se scutură pe haine de parcă s-ar fi strecurat de tot trecutul lui medieval și reveni ușurat în camera din spate. Se așeză la măsuța scundă atent să nu deranjeze florile pe care le aranjase de dimineață într-un pahar galben și se pregăti să pună pe hârtie cea mai lungă scrisoare la care se încumetase vreodată. Și la care se gândea de multă, foarte multă vreme. 

Mai întâi făcu o mică mâzgălitură în colțul de sus al paginii pentru a-și proba penița.

Apoi mai făcu una, ca și cum ar fi desenat o casă. Apoi mai făcu una care semăna cu un cal cu o coadă foarte lungă.

Apoi se ridică brusc în picioare și, trecând în grabă prin odăile lui, ieși din casă și o luă la fugă spre tomberoane. Deschise capacul celui în care aruncase echipamentele, intră pe jumătate în el și începu să răscolească grăbit prin gunoaie. După câteva minute ieși de sub capac mulțumit cu călimara de argint în mână și se întoarse în cămăruța din spate unde o puse pe colțul măsuței. Dopul ei în formă de cap de dragon era atât de bine strâns încât toată cerneala era încă înăuntru, numai bună de folosit. 

 Începu prin a o anunța că, deși el s-a schimbat și s-a maturizat, rămânea în continuare la fel de supărător faptul că toată lumea promitea monștri adevărați, cu solzi, cu multe capete și cu multă pucioasă dar că nimeni nu se ținea până la urmă de cuvânt. Că toată novelele acestea erau, de fapt, un fel de șmecherii. Își dă seama, spune el mai departe în scrisoarea pe care Dulcineea urma să o primească a doua zi dimineața la vremea aromitoarei cafele rumenită în soarele coloniilor, că a făcut o greșeală mare și copilărească atunci când a putut crede că monștrii și căpcăunii de care trebuie scăpată lumea există.

Știți bine, scumpă doamnă, că în lungile și aventuroasele mele peregrinări chipul vostru mi-a fost altar și icoană; că la el m-am închinat, pe el l-am visat, în el am crezut, pe el l-am sărutat. Chipul Vostru a fost soare și lună, apă și pâine, aer și vis… Dar, și aici Don Stephano simți o oarecare strângere de inimă, vedeți, în urma tratamentului de la Cordoba, steagul meu a căzut. Da, preascumpă domniță, steagul meu cu însemnele voastre a căzut într-una din zile, chiar după injecțiile de la ora zece, în latrina spitalului și o maică de serviciu a tras apa după el. Lam văzut cu ochii mei, înainte să adorm, cum s-a dus bulbucăind pe conductă, gata să o înfunde. Apa se colorase puțin în roșu ca atunci când speli la canal o găină la care tocmai i-ai tăiat gâtul. După injecțiile de ora unsprezece chipul dumneavoastră, așa cum era el brodat în fir galben de aur de Andaluzia și argint strălucitor de Toledo,  Dumnezeu să mă ierte, s-a șters de pe pânza ochilor mei de parcă l-ar fi descusut cineva de acolo fir cu fir și s-a pierdut într-un adânc din care doar vreo minune de l-ar mai putea scoate.

Numai că, după injecțiile de la ora doisprezece, și în privința minunilor, scumpă Doamnă, eu unul sunt acum pe deplin lămurit. Le înțeleg bine. Minunile!… Minunile, doamnă, nu sunt altceva decât împletituri de aer. Credeți-mă! 

Împletituri de aer!

Iar adevărul e că așa nu mai mergea! Femeia aceasta trebuia odată și odată făcută să înțeleagă. 

Ridică ochii din scrisoare și prin geamul ferestrei văzu chipul Dulcineei peste dealurile de dincolo de apă și de calea ferată. Dansa pe aer. I se vedea din depărtare pielea curată, caldă și lipsită de orice denivelări sau bube atât de comune pielii omului; pulpele și coapsele cu carnea tare ca niște trupuri de delfin alunecoase și inteligente obișnuite să trăiască pe uscat; umerii plini și atât de femeiește rotunjiți încât orice îmbrățișare a ei putea fi lesne luată drept ideea despre rai a oricărui bărbat; glezne atât de subțiri și delicate încât în visele lui Don Stephano tinerele căprioare din pădurile umbroase ale Andaluziei se înverzeau de invidie. 

Da, trupul ei era minunat. Și îi era foarte necesar. Lui.

Calcarul galben al dealurilor, uscat de soarele încins al Sudului, străpunse chipul și îl destrămă. Acum, că o văzuse mergând prin aer, se simți iar apropiat de ea și deveni mai înțelegător și mai iubitor.

Deci, draga mea Eea, cum îți spuneam, în peripețiile mele am întâlnit și am cunoscut de toate: oameni și locuri, istorii și animale, plante și roci, mecanisme și vietăți.  Am fost lacom într-un fel pe care, din păcate,  tu nu îl cunoști, și le-am luat pe toate cu mine pe meninge.

Dar aici făcu o pauză scurtă, străfulgerat de o revelație bruscă.

Continuă nervos:

Dar, la urma urmei, ce este doamnă, și meningele acesta? se întrebă el deziluzionat de această neașteptată  revelație anatomică. Ce atâta tura-vura cu meningele? Ce este altceva dacă nu doar o pieliță gânditoare subțire ca borangicul și mică cât o batistuță? Atât!

O batistuță gânditoare!

Și pentru că l-am încărcat prea mult, mai ales cu lucruri care nu îi făceau trebuință, am ajuns, fără să bag seamă, la Cordoba. Nu, nu, draga mea, nu am de gând să intru în nici un fel de detalii plictisitoare despre ce se întâmplă acolo. Nu mai insist acum, pentru că de fiecare dată când am încercat să îți povestesc câte puțin din ce mi s-a întâmplat acolo păreai mai preocupată de serialele sud americane și de unghii decât de povestea mea.

Sigur, și unghiile au rolul lor în alcătuirea unei femei… 

Ajuns aici, Don Stephano se încruntă amintindu-și slabul ecou pe care povestirea lui îl găsise în sufletul Dulcineei; indiferența cu care îl ascultase în timp ce, trântită în fotoliu, se masa pe pomeții obrajilor cu o cremă și citea programul TV dintr-un ziar local. Cățelușa molfăia un os artificial cu aromă de miel la cuptor, cumpărat din Alicante, întinsă pe covor chiar în dreptul oglinzii iar Iko se lungise cu totul pe brațul fotoliului și dădea din când în când, ca și cum ar fi vrut să alunge o muscă. Probabil visa. 

Făcu din nou o pauză. 

Se uită în jurul său de parcă ar fi auzit ceva. I se păru că cineva bătuse la ușă. Se duse și deschise. 

Nu era nimeni. 

Se întoarse și continuă: Tu, dacă nu ai un suport exterior de memorie, uiți totul foarte repede și apoi confunzi lucrurile între ele. Și mai ales lucrurile care mă privesc pe mine! 

Și aici, pentru că i se păru că devenise suficient de glacial, socoti că era momentul să treacă la chestiunea importantă:

Însă, doamnă, continuă el, trebuie să vă povestesc și să vă explic pe îndelete chestiunea îngrozitoare care s-a petrecut ieri. Întâmplarea aceasta cumplită cu aprozarul și zarzavatul din cauza căreia ne-am despărțit. Zarzavatul acela nenorocit pe care nu am mai reușit să ți-l aduc. Mărarul, varza, dovleceii, cartofii, morcovul, țelina. Restul…

Dar aceasta nu este deloc o chestiune simplă.

Lăsă tocul din mână, își flectă degetele într-un exercițiu gimnastic. Se uită peste cotoarele cărților de pe Marele Stelaj din fața lui și, fără nicio legătură, văzu în mintea lui o mare albastră și un pescăruș alb deasupra ei. Pescărușul plana pe curenți de parcă ar fi stat pe loc, la fel cum plana și el prin viața lui, pe loc, în timp ce timpul trecea pe sub el, ca un curent. Și pentru că de ceea ce urma să scrie acum depindea fericirea sau nefericirea vieții lui, decise să nu se grăbească ci mai întâi să își aprindă o țigară.

Fumă în liniște, singur în odăile lui, privind cu ochii îngustați prin geamul ferestrei, nemișcat, ca un manechin de paie prevăzut cu un mecanism de fumat.

Deci, draga mea, uite cum e treaba, continuă el.

Eu, după cum știi, că doar erai de față, am plecat de acasă pe la trei și jumătate deoarece aprozarul deschide la patru.

Era al naibii de cald, că nu era nici măcar o scamă de nor pe tot cerul și nici o răsuflare de vânt iar aerul stătea tot drept-drept, în coloane transparente înalte și pătrate și se încingea constant. Am plecat cu cămașa aia a mea cu mâneci scurte pe care nu ai vrut tu să o calci când ai călcat câteva lucruri de-ale tale spunând că nu suporți să calci.

Am înțeles că nu suporți. Sunt lucruri pe care nici eu nu le suport. Tocmai pentru că știam că e joi și bagă trufandale am luat cu mine două plase, cea galbenă cu găuri mari și cealaltă, mare, violetă cu găuri mici și, am plecat bicolor, spre aprozar. Știi și tu, la fel cum și eu știu, că e criză de legume și că zarzavatul e puțin. Și foarte greu de găsit.

Dar trebuie să îți spun că nici în închipuire nu mai văzusem vreodată o coadă lungă ca aceea.

Da, la aprozar era o coadă mai mare decât toate cozile pe care le văzusem eu vreodată. Era adică un animal lung și nervos în care foarte, foarte  mulți oameni necunoscuți se împingeau unii în alții și se scărpinau. Cam două sute de bărbați și femei laolaltă, unii lângă alții, așteptau ca cineva să le pună masa și să înceapă odată, pentru numele lui Dumnezeu, distracția. Fripturi și pahare cu vin, ciorbe acre, ardei iuți și o învârtită și o tropăită cu strigături și cimilituri din zonă și din folclor în general. Locuitori din toate stările și din toate străzile inclusiv navetiști, tractoriști și țigani din căruțele cu coviltir care trec joia pe la noi prin orășel după fier vechi și sticle goale. Am văzut la coadă contabile cu ochelari în dosul cărora visau un fel de cifre sub formă de bărbați tineri alături de femei în papuci de casă care aduseseră cu ele un iz puternic de usturoi și  tocăniță de piept de pui. Bărbați în pijama și cu bocanci descheiați luați direct pe piciorul gol, copii cu suzete de la frații lor mai mari și bătrâne cu andrele pentru ciorapi de lână. Unii tușeau și scuipau pe cimentul pieței apoi dădeau cu piciorul peste scuipat pentru că în felul acesta, fiind mai întins, scuipatul se putea evapora mai ușor. 

Să fi fost vreo patru și jumătate când tinerele acelea două, scurte și umflate, vorbărețe, au apărut în halate albastre și șifonate. Și când au apărut ele, Animalul a nechezat brusc și s-a iscat instantaneu o debandadă anxioasă și o vociferare a întregului Animal în limba acelui Animal.

Acum era invers: toată lumea voia să se apropie cât mai strâns unul de celălalt. Oamenii se luau în brațe unii pe alții și se sudau pentru a ajunge cât mai aproape de cântare și de lăzile cu ardei capia care erau puse una peste alta lângă zid, în spatele tarabei.

Puteai să îți dai seama cam ce a mâncat fiecare după cum îți respira în față.

Sunt convins că unii se și excitau de la cururile mari ale gospodinelor pe care trebuiau să le țină peste vintre. Nu, nu, să nu te gândești că și eu. Eu nu. Eu stăteam mai pe margine. Și, draga mea, am să te rog să fii atentă pentru că de aici începe dezlegarea acestei enigme care mă pune într-o lumină atât de nefavorabilă în fața ta.

Lumea mănâncă ciorbă multă și rântașuri la fel, pentru că sunt spornice, umplu burta la copii cu pâine, și de aceea fiecare din cei din fața mea voia să cumpere de toate: adică și vinete, și ardei gras, și cartofi, și piersici și struguri. Îți dai seama că fiecare din aceste produse trebuia cântărit. Lăzile cu roșii erau într-o parte, alea cu vinete în altă parte, alea cu ardei în altă parte. Ca să le cântărească trebuiau toate luate din lăzi și puse în cupa cântarului. Apoi se descărcau în sacoșa clientului iar acesta plătea. Nu toată lumea numără foarte repede și foarte exact și nu toată lumea are banii potriviți.

Ce vreau să spun este că rândul avea nevoie de cel puțin, repet, cel puțin două minute pentru a fi eliberat de o persoană.

Să facem socoteala : aveam în față două sute de persoane. Asta cât înseamnă?  Înseamnă două sute ori doi, patru sute de minute; împărțit la șaizeci cât fac? Fac mai mult de șase ore. Bine, să presupunem că nu erau două sute, că erau o sută de persoane. Cât fac? Trei ore și ceva. Nu?

În momentul acela Don Stephano se opri din scris și își încordă auzul. I se păruse că cineva a ciocănit la ușă. Rămase câteva clipe cu capul pe jumătate întors spre ușă, cu urechea ciulită. 

Acum nu se mai auzea. 

Era o nemulțumire de-a lui aceasta. Un lucru pe care nu și-l putea explica și care uneori îl rușina în fața lui însuși: deseori avea impresia că cineva ciocănește la ușa lui. Se ducea, deschidea, nimeni. De cele mai multe ori nu era nimeni.

Și atunci rămânea rușinat în cadrul ușii.

Ba uneori făcea chiar câțiva pași în afară, să se convingă, gândindu-se că presupusul vizitator, în timpul în care se ridica el de la măsuță și până ajungea la ușa de la intrare, putea să plece și să fi dat deja primul colț. 

Mai așteptă câteva clipe apoi, nesigur dar cu speranța că de fapt chiar bătea cineva, se ridică din scaun și porni spre intrare. 

Deschise. Nimeni. 

Rămase totuși în cadrul ușii preț de câteva secunde, ca și cum ar fi trebuit să se justifice în fața nenumăratelor ființe de aer care îl priveau din fața spălătoriei, de pe acoperișul cantinei și de pe băncile din fața atelierelor. Apoi, după ce se simți justificat, privi cercetător tufa de trandafiri de la capătul aleii.

Închise ușa și se întoarse în cameră.

 Reveni la scrisoare cu sentimentul unei inutilități obositoare și hotărât să o termine cât mai repede. E adevărat că la început avusese de gând să îi relateze Dulcineei totul în cele mai mărunte detalii însă se răzgândise. Nici el nu ar fi putut să spună de ce.

Apucă tocul, îi înmuie iarăși penița în călimara de argint și continuă pe un ton terminal:

Pe urmă a început ploaia.

Când mai aveam în față câteva persoane, nu știu exact câte dar puține, a început ploaia. Cum care ploaie?! Aia mare de ieri.

Toată lumea a început să se agite și să strige. Unii la alții și toți la vânzătoare. Că să nu plece, că să mai stea, că ce dacă plouă. Am strigat și eu. E adevărat că mi s-a părut deplasat să strig la două femei străine, și o vreme nu mi-am găsit  vocea potrivită, dar recunosc că în nervozitatea care cuprinsese Animalul am strigat și eu. Cred că am spus chiar și unele măscări de care acum mi-e rușine dar care atunci mi se păreau foarte nimerite. Și meritate.

Vânzătoarele au mai stat o vreme iar noi, chiar dacă ploaia ne fleșcăise și ne înmuiase, așteptam încă în ploaie, proști și cuminți, să ne vină rândul. Se făcuse brusc, știi că vara se întâmplă uneori și astfel de lucruri, foarte frig iar ploaia aceea venită din senin, nu mai contenea. Cerul s-a făcut negru și a coborât pe acoperișurile blocurilor printre antenele de televizor și ne-a închis pe toți ca un capac într-o cutie de cremă de ghete. Și tu știi că mie, de la crema de ghete îmi vine să vomit.

Și, la un moment dat, ce crezi, sau nu crezi, că s-a întâmplat?

Vânzătoarele au strâns marfa, au închis tarabele și au dispărut în clădirea aprozarului de unde nu s-au mai întors nici până în ziua de azi. Noi, cei de la rând, am vociferat, am strigat, am auzit și unele înjurături deosebite adresate atât vânzătoarelor cât și, așa, în general, unui înjurat impersonal, ne-am mai învârtit zgribuliți prin preajmă nevenindu-ne să credem că lucrul acela ni se întâmpla tocmai nouă, după care ne-am împrăștiat fiecare care încotro pe la casele noastre. 

Înțelegi, dragă? 

Și, fiindcă pentru prima oară de când începuse scrisoarea simți că nu mai știe cum să continue, se opri.

De altfel, cam asta era toată povestea.

Își frecă degetele mâinii înțepenite din cauza tocului ținut strâns și în timp ce făcea lucrul acesta automat se gândi la scrisoare în ansamblul său. Reanalizând lucrurile de la oarecare distanță, îi păru rău că se lăsase, pe alocuri, influențat de niște stări de moment și poate că nu fusese suficient de atent la  vocabular. Iar, pe ici pe colo, chiar și topica putea fi îmbunătățită.

Iar aici, la sfârșit, ce să mai spunem, încercase pur și simplu să o expedieze explicit jignitor.

Când, de fapt, Dulcineea nu era de loc vinovată. Era, de fapt, gândi Don Stephano îndepărtându-se în văzduh, ABSOLUT NEVINOVATĂ.

Ajuns acolo sus, profită de ocazie, și planând la câțiva centimetri de tavan, își contemplă o clipă propria cameră.

Văzu toate obiectele și pe sine însuși ca pe o planșă.

După care reveni planat în strania să locuință interioară și simți acut nevoia să facă pe marginea hârtiei o floricică. Oricum, se gândi el, când va rescrie scrisoarea, floricica va dispărea așa că într-o clipă, după ultimul cuvânt, desenă niște petale minuscule și o codiță. Uitându-se apoi într-un anume fel i se păru că ceea ce desenase semăna mai degrabă cu o notă muzicală. Un si sau un do de sus cu valoarea de șaisprezecime. Îhî, așa că mai făcu la repezeală câteva în continuarea primeia închipuindu-și că astfel compune și o melodie, poate, cine știe, chiar o melodie potrivită cu care să-și încheie scrisoarea, poate, mda, da, cine știe căci nimic nimeni nu știe, fredona Don Stephano, căci nimic nimeni nu știe, doamna cum îmi place mie…

Laa, lala, laaa ! La, li, Io, lilo! Li, lo, la, la, lantantaaa…

La, la! 

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu