Don Stephano s-a însănătoșit.

Într-o după-amiază, la doar câteva zile după întoarcerea lui în așezarea dintre ape, ieși pe ușa conacului cu un sac cât toate zilele în spinare și privi spre tufa de trandafiri din capătul aleii, de parcă într-acolo voia să se ducă.

Dar nu se duse spre tufa de trandafiri.

Se întoarse și o porni pe lângă zidul coșcovit al conacului spre tomberoanele din dreptul atelierelor, atent să nu îl vadă cineva. Vreo bucătăreasă guralivă din cantină, care să ducă pe urmă vorba prin toată instituția că l-a văzut pe Don Stephano cocârjat sub un sac din care a aruncat curele de piele și arme în gunoiul de lângă ateliere. Sau vreun meșter fierar întârziat din cine știe ce pricină pe acolo. Sau vreo spălătoreasă dintre cele care, și iarna și vara, puneau rufe la uscat pe sârmele dintre ateliere și cantină. Nu era nimeni. Până și Don Chiriacos trebuie că dormea la ora aceea, doborât de chefuiala cu strigături de noaptea trecută care se auzise prin pereți până târziu, spre dimineață.

Trecu pe lângă tabloul electric din zidul conacului, ocoli turnul de miază-noapte, se feri cu grijă de toate fiarele rămase de la demolarea unei magazii vechi și ajunse la tomberoane. Își deșertă acolo hainele de cavaler, armele, harnașamentul, insignele, steagurile și zăbalele, pintenii și cizmele din piele de bou de Andaluzia pe care le purtase în tinerețe până se scâlciaseră peste măsură. Aruncă inclusiv călimara de argint primită în dar de la o față bisericească locală pe care o ajutase să compună indulgențe cu mai multă vreme în urmă. Când auzi zăngănitul harnașamentului rostogolindu-se claie peste grămadă în tomberoane și țintele de alamă zgâriind pereții de tablă, se simți mai bine.

Nu chiar așa de bine cum își închipuise, dar, totuși, mai bine.

Se îndreptă de spate și privi iar în jur, temător. Nu era nimeni. Nu îl văzuse nimeni. Răsuflă ușurat. Își luase o povară de pe inimă. Privi prin curtea instituției, împrejmuită din trei părți cu sârmă ghimpată, și parcă o vedea acum altfel. Se gândi că putea să înceapă, în sfârșit, o altfel de viață și să fie și el un bărbat modern, în pas cu vremea, și un om ca toți ceilalți.

Lunile petrecute de bună voie în El Hospital Central de Todos Santos din Cordova îi dăduseră răgazul să se depărteze de viața pe care o trăia si, din depărtarea aceea, să o privească și să mediteze asupra ei. Fierturile Maicii Antoaneta și întrebările pe care i le punea, la care îl lăsa să își găsească și să își dea singur răspuns, îi schimbaseră mintea și îl ajutaseră să înțeleagă și să se lămurească, definitiv, că până atunci mersese și trăise pe un drum greșit. Terapiile savante ale Maicii și ședințele îndelungate de privit spre cer, spre pereții albi ai chiliei sau în gol, îl ajutaseră în mod real. Încet-încet, se lămurise că poveștile pe care le citise erau doar plăsmuiri și fantezii ale minții lui dornice de aventuri și de necunoscut. Aventuri care nu mai erau însă potrivite pentru mintea unui bărbat care avea îndatoriri de cetățean și supus al regatului, ci mai degrabă pentru mintea copiilor care nu văd nicăieri altceva decât ținuturi fermecate și balauri pentru joc și năzbâtii. Îi era limpede că faptele pe care le săvârșise, și care terminaseră prin a-l trimite la Cordova, erau urmarea unor lecturi nu numai inutile și ridicole ci chiar periculoase, de multe ori.

Se scutură, de parcă în felul acesta s-ar fi scuturat de întregul lui trecut medieval, și reveni ușurat în camera din spate. Era mai bine acum. Se simțea liber și firesc, la fel cum trebuie că se simțea orice alt bărbat normal de vârsta lui.