Publicat pe Lasă un comentariu

O amintire din liceul militar

Dimineața conține în ea soldați tineri, aliniați la milimetru pe alee, care își așteaptă încrezători războaiele.

Când începe să se ridice soarele din spatele cantinei, noi suntem deja expuși în vitrina dimineții pe aleea din fața Comandamentului ca niște manechine proaspăt aduse din fabrică. Bărbia în vânt, privirea fixă înainte, degetele drepte în lungul vipuștii.

Domnul Floca trece printre rândurile noastre elegant și sever pășind exact ca desprins din propozițiile din care e alcătuit codul de conduită al ofițerului. Merge lent, cu mâinile la spate, detașat și clinic, aseptic și demonstrativ, de parcă războiul ar fi încă foarte departe.

Admonestează un nasture insuficient lustruit, un pantalon cu dunga strâmbă, o petliță care nu e cusută în unghiul exact. Nu ne atinge niciodată cu mâna pe niciunul dintre noi ci doar indică cu degetul, de la câțiva centimetri distanță, locul unde trebuie intervenit. La paftaua strâmbă a centurii. Sau la gulerul alb, de plastic, nealiniat cu curbura gâtului. Sau la urmele de mătreață pe umerii uniformelor noastre albastre.

Domnul Floca pare că poartă mereu în minte un fel de Adonis kaki, peste contururile căruia vrea să se potrivească neîncetat pentru a-și împlini propria lui frumusețe de zi cu zi.

Pentru că frumusețea este, așa cum aveam să aflu mult mai târziu, cel mai important lucru de pe pământ.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *