Motanul Petrică

Am avut odată, pe vremea când locuiam la etajul patru al unui bloc de pe balconul căruia se vedeau apusuri fermecate, un motan pe nume Petrică. Un siamez cu ochi albastri care, orice i-aș fi făcut, nu se dezlipea de mine.

Dacă mă duceam în bucătărie, venea și el în urma mea și se așeza alături pe un scaun. Dacă mergeam în dormitor, urca și el tacticos pe pat și mă călca cu pernuțele moi pe piept și pe cap până mi se lungea pe chelie ca o căciulă de schi. Când eram la calculator, se întindea pe hârtiile de pe birou la fel cum mă trântesc eu în cearceafuri. Dacă mergeam la Piatra Neamț, la Constanța sau la Brașov, Petrică era primul în mașină, întins pe locul din dreapta.

Acum, a sosit și vremea aceea când i-a venit și lui cheful să se joace de-a specia cu o mâță sau două, siameze sau chiar vagaboande.

Mai întâi s-a instalat în ochii lui frumoși o tristețe sfâșietoare. Umbla dus cu privirea aceea prin casă și nici măcar când auzea deschizându-se ușa frigiderului nu mai tresărea.Dădea doar puțin din coadă a lehamite.

Iar într-o zi, tristețea din ochii lui s-a transformat, spre uimirea mea la început, și mai apoi în groaza mea, în miorlăit. Și miorlăia Petrică, și miorlăia! Nu mă mai înțelegeam deloc cu el. Nu mai puteam dormi noaptea. Ieșea în balcon, se suia pe buza lui și de acolo se tânguia orașului ore în șir cu niște miorlăituri care semînau cu o sirenă antiaeriană și care ar fi impresionat și pe cea mai înrăită maidaneză.

Ce să fac cu el? mi-am zis. Petrică era un motan de interior, aristocrat, cu maniere și cu pretenții, crescut pe bani grei. Cum să îi dau drumul printre cotoii ăia nespălați și sângeroși din cartier care habar nu au ce e acela un computer și care l-ar fi rupt în bucăți în doi timpi și trei mișcări?

Nu am mai avut încotro.

Într-o seară, după ce toată ziua a băgat blocul în sperieți cu miorlăiturile devenite sinistre iar vecina de sub mine, diagnosticată cu sindrom discordant, a ieșit nevricoasă pe balcon și mi-a strigat, desfigurată de ură, să omor dracului pisica aia nebună că ea nu e mai odihnește de o săptămână, l-am luat în brațe și i-am zis:

– Petrică, tată, gata, ești de capul tău! Ai grijă ce faci și succes la pisicuțe!

Și l-am pus pe cimentul palierului de la etajul patru. Petrică a făcut tot palierul, a cotit-o pe scări și dus a fost pe ele în jos. M-am uitat lung după el cu inima strânsă, gata să îmi dea lacrimile.

Știam că îl văd pentru ultima oară!

Am suferit cumplit. Toată noaptea m-am sucit și m-am răsucit imaginându-mi-l sfâșiat de vagabonzii ăia nemernici de prin toate cotloanele orașului. M-am trezit vânăt, ca după un priveghi. A doua zi m-am uitat în jos de pe balcon, am ieșit prin cartier, m-am plimbat în sus și în jos. Nimic. Petrică era dus.

La fel și a doua noapte.

Dimineața, mergând spre baie, aud un fel de bătaie în ușa de la intrare. Era ziua în care venea lăptarul. Deschid. Ei bine, nu era lăptarul. Cine stătea în fund și dădea din coadă pe preșul din fața ușii?

Petrică.

M-am repezit ca nebunul și l-am luat în brațe. L-am băgat în casă și i-am făcut toate poftele cu Kitti Kat și cu peștele de plastic iar în ziua aia nici nu m-am mai dus la cursuri.

Am rămas amândoi și ne-am jucat.

Așa sunt motanii: pleacă, își fac de cap cu maidanezele pe unde apucă, apoi se întorc la peștișorul de plastic și la Kitti Kat, și se întind în somnoroși pe pernă.

Și așteaptă netulburați să fie iubiți în continuare.

***