Publicat pe Lasă un comentariu

De la flirt la căsnicie – relatia la distanță pe internet

Cunosc o doamnă, de o factură intelectuală impecabilă, de o compunere fizică irezistibilă și cu niște convingeri morale și religioase apopiate de cele ale Inchizitiei spaniole care, printr-un joc complicat și nefericit al destinului, s-a trezit dintr-o dată la capătul abrupt al unui mariaj de vreo cincisprezece ani.

S-a despărțit adică de bărbatul cu care construise o lume și, o dată cu asta, și de lumea pe care o construise.

Altfel spus, s-a trezit dintr-o dată, brusc, fără o lume.Sau, altfel spus, s-a trezit dintr-o dată într-o lume pe care nu stia de unde să o apuce și ce să facă cu ea. Și mai ales, nu știa cum și unde să își găsească locul în ea.

Pentru că într-o lume pe care nu o cunoști totul ti se pare periculos. Acolo unde pentru alții nu sunt decât lucruri obișnuite, tu nu vezi decât amenințări și pericole.

Dumnezeu modelează uneori cu mâna lui, în atelierul lui personal, femei doar ca să facă în ciudă bărbaților. Și asa era ea. Orice disfunctionalitați erectile aveai, atâta vreme cât mai aveai puls în tine și abureai o oglindă, ea putea să ți le corecteze doar defilând un pic prin fața ta într-o rochie care nici măcar nu trebuia sa fie foarte strâns mulată pe fese.

Magnetismul ei sexual era atât de puternic încât putea sa avarieze si cele mai curate și bine sudate căsnicii printr-o preacurvie instantanee cu gândul.

In fine, ce vreau să spun este că era o femeie exceptională rămasă dintr-o dată disponibilă pe piață.

Dar ea iși cunostea bine, vorba bătrânului Karl Marx, atat valoarea de intrebuintare cât si pe cea intrinsecă. Pe de altă parte, stia despre ea că poate trăi fără multe lucruri, dar știa și că așa era ea constuită încât nu poate trăi fără dragoste. Fără afectiune. Fără duioșia și devoțiunea unui bărbat.

Iar asta o dărâma emotional și o descuraja pentru că împlinise de curând patruzeci de ani și, din ce stia ea din invataturile mamei ei dintr-un sat de munte de pe lângă Sibiu, la patruzeci de ani nu te mai ia nimeni. Cu atât mai putin un prinț inteligent, înalt, frumos și cu un PIN ușor de reținut la cardul cu care isi făcea desele rezervări la zborurile aeriene pe care le avea de făcut între continente.

Dar, desi știu că multă lume o să spună că acesta este doar o născocire de-a mea, minuni se mai întâmplă!

Și poate că și în urma unor sfaturi și exemple concrete de ale mele, femeia aceasta cu totul și cu totul excepțională, rămasă singură suspendată într-o vârstă care o făcea să se simtă dezorientată și nesigură, a îndrăznit într-o zi, împotriva propriilor ei convingeri, să intre pe internet și să își facă un cont pe Facebook.

Minuni nu se întâmplă în fiecare zi, altele decât cele cu care suntem deja obișnuiți și nu le mai băgăm în seamă, cum ar fi simplul fapt că existăm.

Dar când se întâmplă, se întâmplă.

Această femeie de ciocolată de care vorbesc, intelectualizată excesiv pentru a mai fi pe placul altcuiva decât pe al unui bărbat de foarte bună calitate și calibru, întâlnește, inițiază, dezvoltă și maturizează pe internet, din tastatură și din webcam o legătură de o intensitate emoțională și o calitate intelectuală cum nu i se mai întâmplase niciodată cu un bărbat, la care, chiar dacă ar fi visat vreodată, tot nu si l-ar fi putut închipui ca real.

Adică, un tip înalt, cu un profil ferm, cu două facultăți, cu personalitate, cu bani, cu o inteligență sclipitoare, cu o poftă insațiabilă de acuplare, adică de futut, și, ceea ce era cel mai important in cazul ei, cu o disponibilitate sufletească pentru ființa ei care a înfiorat-o, a înmuiat-o și a copleșit-o definitiv.

Adică, una peste alta, o potrivire între ei ca in filmele indiene la care mai adaugi un pic din suprarealismul lui Tarkovski și cât cuprinde din intelectualismul lui Woody Allen.

Și iată cum această doamnă, dărâmată emoțional cu numai câteva săptămâni înainte, s-a recompus și s-a ridicat din propria ei destrucție afectivă și s-a îndrăgostit de acest bărbat până peste cap. Și, lucrul rar și prețios, la fel de lulea s-a îndrăgostit și acest domn cu totul remarcabil și cu totul respectabil, de ea.

Și s-au întâlnit în realitate. Și nu doar o dată. De mai multe ori. De atât de multe ori încât aveau deja o relație. Și s-au iubit. Mult. Cu totul. Și si-au făcut declarații pe viu, și el a mângâiat-o și a alintat-o, si i-a făcut jurăminte de loialitate și de revenire eternă.

Ea și-a deschis camerele cele mai intime și mai inaccesibile ale feminității ei și l-a invitat și l-a primit cu pasiune și cu o dăruire sinceră.

Și amândoi au fost fermecați de această potrivire prin care, culegându-i de prin lume cu penseta lui fermecată, Dumnezeu îi adusese la un loc și îi împreunase.

Dacă până în momentele acelea ea era o pasageră pe Titanicul care se scufunda, după întâlnirea cu Traian, a devenit o pasageră pe un iaht de lux într-o croazieră de dragoste în care soarele nu apunea niciodată.

Tot ceea ce visase ea, tot ceea ce își dorise ea vreodată de la viață atunci când își imaginase traiul cu un bărbat, era acum adevărat și se împlinea.

Doar că aveau o mică problemă: ea locuia în Oradea iar el în Bucuresti.

Și ce s-a întâmplat mai departe cu cei doi? Va urma! Rămâi cu ochii pe mine. Dacă nu o să mă doară burta sau capul, și am să dorm cat de cât nopțile, am să scriu despre ei mai departe în una din zilele care vin.

PRTEA A II- a

Era la noi în oraș o cofetărie cu o terasă mica și înghesuită pe malul apei, unde se strângeau spre seară, câte două trei la o masă, cele mai frumoase fete din oraș să stea picior peste picior în fuste scurte și să ciripească ore întregi peste un pahar cu pepsi și o scrumieră.

Vedeai acolo tunsori fistichii, decolteuri curajoase, aere de primadonă și fasoane , fuste mulate și buze rujate, poziții de buci și înaintări de sâni care, toate la un loc, îți induceau fantezii umede și țepene din  care reușeai să visezi noaptea și să dormi ca un prunc. Era vitrina fetelor frumoase și a tinereții care își etala cu nerușinare promisiunile de dezmăț și extaz la care visam în secret. Era adică locul cel mai de bon-ton în care, dacă voiai să contezi și tu, cât de cât, pe piața agațamentelor, trebuia să fii văzut. Și de aceea, uitând de lecturile pe care le aveam de făcut pentru cursurile de a doua zi de la facultate sau lăsând deoparte tot felul de alte îndatoriri, mergeam împreună cu un prieten la fel de nepriceput ca și mine, să salivăm acolo cu orele.

Ceva nu era însă în regulă.

Deși eram foarte apropiați în spațiu unii de alții iar mesele la care stăteam erau așa de înghesuite că ni se atingeau spetezele scaunelor și auzeam tot ce vorbeau ceilalți, eu nu am reușit niciodată să agăț vreo fată acolo. Niciodată. Nu am reușit să leg niciun fel de prietenie, niciun fel de iubire, niciun fel de relație. Nimic. Zero. Rien. Tipota. Nada.  

Eram, adică, unii lângă alții în spațiu, dar eram foarte departe unii de alții în emoții și în sentimente!

Internetul a răsturnat toate lucrurile acestea cu fundul în sus și a inversat totul! Nu mai ai acum nevoie să fie aproape în spațiu pentru a intra în vorbă cu cineva și a încerca să îl cunoști. Nu trebuie să te mai duci la nicio terasă să te holbezi cu zilele la fundul uneia sau alteia care nu dă doi bani pe moaca ta de fraier.

Apropierea de celălalt nu numai că nu mai este acum obligatorie, dar a devenit irelevantă.

Acum poți să fii la zece mii de kilometri depărtare de celălalt, ba, in extremis, poți nici măcar să nu știi cum arată, să îl dorești și să ai cu el o relație intensă, care, chiar în absența lui fizică, poate merge până la orgasme de multe ori mai reușite decât cele din prezență.

În mod cu totul ciudat, atunci când se nasc  , relațiile de pe internet au tendința de a deveni foarte intense.

Nici una nici alta, numai ce te trezești cu ochii în ecranul telefonului să vezi dacă celălalt ți-a mai scris ceva, sau cu degetele pe tastatură ca să îi mai scrii tu ceva. Ceva important, desigur, pentru că orice flecușteț a devenit acum important. Și orice cuvânt pe care îl primești la șase dimineața sau la o oră după miezul nopții îți stârnește imaginația și dorința. Și nu te mai saturi. Și visezi. Și speri. Și speranța te îmbată cu bucuria de a trăi și viața e minunată! Uhuuu-hu!

Însă cuvintele acestea halucinogene, care pot conduce în final la marșuri nupțiale și mese cu dar, la botezuri cu băi în covată sau la uniuni fericite care să dureze ani și ani, pot la fel de bine să te dărâme cu dezamăgiri, traume și eșecuri care să te rănească sau să te mutileze pentru tot restul vieții. Iar de cele mai multe ori nu ești pregătit pentru o astfel de relație pentru că ea te ia prin surprindere și de aceea nu știi cum să o managerizezi și faci greșeli care te pot costa.  

Unul dintre lucrurile cele mai toxice care ucid relațiile la distanță este incertitudinea. Nesiguranța.

Într-o relație la distanță nu ai pe ce să te sprijini atunci când te apucă îndoiala, pentru că ești doar tu cu cuvintele lui de pe Messenger. Sau, în cel mai bun caz, cuvintele spuse la telefon. Nimic concret, nimic palpabil care să te facă să înțelegi mai bine ce se întâmplă cu voi doi. Și te trezești că începi “Oare chiar simte cu adevărat ceva pentru mine, sau sunt doar un joc pentru el? De unde să știu eu că nu se întâlnește în secret și cu altele? De ce ar fi numai cu mine dacă are sute de femei în lista de prieteni? Mă amăgesc eu ca proasta cu toate astea? Sau poate că de fapt suntem nepotriviți unul pentru celălalt și nu știu asta. Zău, nu sunt deloc sigură. Nu cred că mă iubește cu adevărat.”

Cu cât despărțirea este mai lungă iar întâlnirile sunt mai întâmplătoare și haotice, cu atât aceste incertitudini se pot transforma în crize existențiale legitime.

De aceea, în orice relație la distanță, este crucial ca cei doi să introducă cât mai multe elemente de predictibilitate.

Cât mai multe lucruri sigure care să îi dea celuilalt încredere că trăiește ceva adevărat și serios. Și în sensul acesta, nimic nu funcționează mai bine decât programarea de comun acord a unor evenimente pe care ambii parteneri să le aștepte apoi cu nerăbdare. Iar cel mai simplu eveniment de programat este data, ora și locul următoarei întâlniri. Lucrul acesta creează o așteptare sigură și dă relației un conținut care o face credibilă. Dacă știi când te vei întâlni din nou cu cel pe care îl dorești, așteptarea capătă un sens pentru că la capătul ei te așteaptă o bucurie.

Dar în afară de data următoarei întâlniri, împreună pot fi discutate și convenite multe alte evenimente de viață. Unele de circumstanță, care să dea culoare, altele majore, care să dea consistență, predictibilitate și încredere în evoluția relației.   Programarea unei vacanțe împreună, căutarea unui loc de muncă în orașul celeilalte persoane, căutarea unui apartament sau a unei garsoniere în care ați putea fi amândoi fericiți, planuri pentru cumpărarea unei proprietăți comune.

În momentul în care nu veți mai avea un eveniment pe care să îl așteptați amândoi cu nerăbdare, un orizont de așteptare comun, va fi mult mai greu să mențineți același entuziasm și optimism unul față de celălalt.

Relațiile, dacă nu cresc, atunci mor. Creșterea este crucială într-o relație la distanță. Noutatea. Evoluția ascendentă. Conținutul din ce în ce mai bogat și mai variat. Și mereu trebuie să existe un scop pe care îl atingeți împreună. O cauză care să te unească tot timpul cu celălalt. O traiectorie convergentă la orizont.

În caz contrar, mai devreme sau mai târziu, relația va deraia. Va deveni insignifiantă. Se va transforma în  ceva de care te poți dispensa fără să simți că ai prea mare lucru de pierdut.

Dar, dacă într-o relație la distanță ar fi vorba numai de incertitudine, lucrurile între doamna din Oradea și domnul din București ar fi fost simple. Dacă nu o să mă doară burta și am să dorm măcar două nopți la rând bine, vom vedea ce Dumnezeu se mai întâmplă pe lumea asta cu bărbații și cu femeile…

***

SFÂRȘITUL PĂRȚII A II-a

Fă click aici pentru a susține site-ul!

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu