LISABONA și penseta lui Dumnezeu

Ca în toate aeroporturile din lume, și la cel din Lisabona se bat taximetriștii între ei, care să te ia.

La ieșire sunt două feluri de taxiuri: normale, ca la noi, și taxiuri dubiță, mai mari, ca cele din imagine, în care pot urca mai mulți pasageri și care împart cursa. În felul acesta, transportul devine mai ieftin.

Ne-am suit patru români veniți toți cu același avion, fără să ne cunoaștem între noi, și am împărțit costurile. Care oricum erau rezonabile.

Așa că de la aeroport până pe Rua Da Impresa National nr 31, care nu era deloc aproape, m-a costat 4 (patru) euro!

Super!

Rezervarea studioului am făcut-o prin aplicația AIRBNB și trebuie să spun că, atât ca preț cât și confort a fost o afacere bună. 35 de euro pe noapte, dormitor, bucătărie și baie. În centrul Lisabonei.

Sau, mă rog, pe aproape.

Cînd am coborât din taxi la numărul 31, pe treptele de la intrarea în clădire mă aștepta o tanti toată numai zâmbet care mi-a spus ceva în portugheză din care nu am înțeles nimic. Îi lipsea jumătate dintr-un dinte din față și din cauza asta șuiera un pic.

Mi-a dat cheile și mi-a explicat prin semne tot ce trebuia să știu ca să pot să intru și să ies din clădire și pe urmă a plecat șuierând.

Ne-am despărțit ca cei mai buni prieteni din lume deși nu am mai văzut-o și nici auzit-o apoi vreodată pentru că la plecare am lăsat cheile pe o măsuță din hol.

În dormitor, aceeași șmecherie clasică pe care o faci când dai cu chirie o cameră mică : pui în ea o oglindă mare.

Dar mie mi-a plăcut, pentru că patul avea saltea cu memorie și, în timp ce dormeam, mi-a spus toate povestile altor cupluri sau ale altor singuratici care dormiseră acolo.

Parol că am dormit foarte bine! Și unde mai pui că acum am intrat și eu, cu povestea mea cu tot, în memoria ei!

Ceea ce nu au ca spațiu, astfel de studiouri au ca design și aranjament. Spațiu mic, dar design atrăgător și plăcut.

Iar mie, singur fiind și fără prea multe activități prin bucătărie în afară de cafeaua de dimineață și de pus și scos sucurile în frigiderul de sub chiuvetă, mi s-a părut în regulă.

Ba, chiar foarte în regulă!

În bucătărie am băut lapte alb cu chifle negre, absolut grozave, de 30 de cenți bucata, pe care le cumpăram calde dintr-o alimentară la o stradă mai sus.

De altfel, aici totul este mai sus sau mai jos, pentru că străzi drepte nu există.

Tot de acolo îmi cumpăram dimineața squash-ul de portocale, adică sucul stors sub ochii mei de o mașinărie care pe o parte înghițea portocale și pe alta scotea suc la 2.5 euro kilogramul.

După care o luam la picior prin oraș.

Cât am stat în Lisabona, m-am hidratat numai cu lămâi și portocale și din cauza asta am ajuns în țară un pic galben și un pic portocaliu.

La baie, totul în regulă.

La plecare am lăsat lângă oglindă o foarfecă pe care dădusem 7 euro pentru că era de metal și nu aveam voie cu ea în avion.

Dacă ai ajuns la Lisabona și nu ai mers cu tramvaiul e ca și cum te-ai dus la cofetărie și nu ți-ai luat prăjitură.

Geamurile nu sunt sparte, așa cum am crezut și eu prima dată. Sunt pur și simplu scoase de tot.

Aer la liber!

Cu 28-ul am mers câteva zile la rând de la Palatul Republicii până la Hotel Mundial și retur. Și acum îmi mai scârțâie și îmi mai chițăie în cap roțile lui metalice frecându-se de șine și mă mai zgâlțâie pe la curbe.

Dar îmi place!

Palatul Republicii.

Cum ar veni, Casa Poporului în varianta portugheză. Un pic mai mică pentru că și poporul portughez e mai mic. (7 milioane)

Nu are importanță dacă mergi o singură stație sau faci tot traseul, de la un capăt la altul. Biletul e trei euro și ți-l rupe vatmanul la botul calului.

Vatmanul este o domnișoară albă sau una de ciocolată cu pantalonii de vatmaniță strânși pe fund. Sau, dacă ești mai puțin norocos, un tip gras și nervos cu cămașa desfăcută la doi nasturi, care nu oprește în stații decât dacă te duci tu la ușă și apeși pe un buton, anume pus acolo, ca să știe.

Dar eu, aterizat aici tocmai din cetatea simpaticului nostru Dracula International, de unde era să știu unde își țin portughezii butonul de oprit tramvaie? Așa că m-am tot dus, hăt!!!…

Și hăt!!!

Aceasta e statia din fața hotelului Mundial, în Alfama. Capăt de linie. Hotelul e în stânga și taxiurile din fața lui sunt toate Dacia Logan.

Alfama e cartierul vechi, de pe vremea maurilor, în care se cântă seara fado prin taverne și pe terase până face din tine un visător melancolic.

Numele lui e arabesc: Al-Fama.

În dreapta, cum te uiți la poza de mai sus, e un spațiu mare de recreere cu copaci, bănci și fântâni, pentru că portughezii, după atâta frumusețe zilnică, au și ei dreptul să se recreeze un pic.

M-am recreat și eu.

Îți iei un suc de la alimentara de lângă hotel, sau stai să mănânci un pui cu chimen pe terasa marocană din spatele meu, și, răcorit de briză, aștepți să vină tramvaiul. Dar nu trebuie să te grăbești, că, dacă îl scapi, vine altul.

În Lisabona întotdeauna e un pic de briză. Pentru că, pe oriunde umbli, marea nu e niciodată departe.

Acesta e vatmanul cel rău care nu vrea să-ți deschidă ușa decât dacă apeși pe buton.

Acolo sus s-a aprins becul și scrie PARAR. Înseamnă ”Oprire”. Adică cineva a apăsat butonul că vrea să coboare la prima.

Hotelul Mundial de care vorbeam și flota lui de taximetre: toate sunt Dacia Logan. Îmi venea să mă duc să-i zic unuia să mă repeadă și pe mine până în Ferentari.

Acesta este spațiul de recreere din dreapta stației, de care vorbeam mai sus. Să tot ai timp liber și să stai la o parolă și o alună pe aici cu un prieten.

În Lisabona, tramvaiul are o rudă exotică, mai mică, dar foarte încăpățânată!

Gondola pe șine.

E un fel de tramvai tăiat în două cu fierăstrăul, care are un traseu scurt, dar foarte util, mai ales când ai obosit de umblat lelea pe jos și ți s-au umflat picioarele! Te aduce de jos, de lângă mare, până sus în vârful dealului, în linie dreaptă, ca un lift înclinat.

Super!

Mică, mică, dar ridică!

Și, dacă se întâmplă să rămână înțepenită pe undeva pe la jumătatea drumului, nu-ți face griji. Are wi-fi! Scoți telefonul, te lași pe spetează și, țuști! pe Facebook!

Pe aici te aduce gondola! Abrupt! Dar te înșeli dacă crezi că, odată ajuns la capăt, ai scăpat. Pentru că, pe urmă, mai urci și niște scări o bucată!!!

Căldura portughezilor începi să o înțelegi mai bine dacă te uiți la trotuarele lor.

Toate, dar absolut TOATE trotuarele pe care am mers eu în Lisabona, sunt pietruite cu piatră mică, cubică.

Albă și neagră.

Mii, zeci de mii, sute de mii de pietre individuale așezate cu migală și cu pricepere una lângă alta printr-un efort uriaș în aceeași măsură meșteșugăresc și artistic.

Și dacă ar fi doar pietruite, așa cum mai erau și pe la noi străzi într-o vreme, ar mai fi cum ar mai fi.

Dar ele nu sunt doar pietruite.

Pietruirea trotuarelor și a piețelor este pentru ei motivul și cel mai bun prilej pentru a aduce frumosul și armonia sub picioarele tale și sub ochii tăi.

Într-un anume fel, orașul este un imens mozaic orizontal, făcut să îl calci.

Calci pe dantele de piatră pe care meșterii pietrari de ieri și de azi le-au țesut stând săptămâni și luni încovoiați în genunchi, atenți și grijulii să potrivească cu mâna fiecare piatră după modelul ei, să o bată bine cu ciocănelul și să o fixeze pentru sute de ani în nisip pentru ca tu să poți călca nepăsător pe ea atunci când mergi în treburile tale.

Nimic nu e făcut la întâmplare. Totul are un model. Totul este făcut ca să fie FRUMOS!

Totul este mesaj!

Cineva a gândit frumusețea aceasta, a imaginat-o cândva și acum ți-o ”vorbește” și ție!

Totul e scris într-un alfabet și într-o limbă pe care nici nu trebuie să le știi ca să te bucuri de ele.

Totul este făcut cu atenție să nu fi rămas pe undeva vreun colțișor care nu a fost încă înfrumusețat.

Mesaje, mesaje ale armoniei.

Pentru toată lumea și pentru extratereștri ca mine.

Păsările,

stelele,

florile,

împletiturile,

valurile,

geometria,

toate sunt aduse sub tălpile tale ca să îți bucure ochii și să îți înfrumusețeze pașii, simplu, firesc.

See you!

Chiar așa și este. Pietrele Lisabonei te cheamă mereu înapoi să le calci în picioare. Farmecul lor rămâne cu tine chiar dacă tu ești deja departe de ele.

Și, când vei mai avea bani și timp, fii sigur că te vei întoarce să le mai calci o dată!

In verdeața din Lisabona nu e absolut nicio mirare dacă îți vine să fii romantic. Cu atâți copaci sub care să te plimbi și să te ții de mână, viitorul demografic al țării e asigurat.

Toată lumea la umbră. Bărbații la table, femeile pe telefon, copiii la groapa cu nisip.

În această poză se vede cum câteva mașini treceau prin pădure.

Semaforul de aici arată mereu ”verde”.

Brocoli, în varianta portugheză

Mai mulți brocoli.

Un copac înflorit care, prin frumusețea lui, crește prețul caselor din zonă.

Cum trebuie să fie, oare, să locuiești la etajul trei în clădirea aceea albă, să ieși seara pe balcon și să te lași peste balustradă cu nasul în copac?

În partea de jos a orașului, cea de lângă ocean, de fapt din lungul estuarului fluviului Tago, se întinde, pe câțiva kilometri, o promenadă.

De o parte a ei este estuarul fluviului iar de cealaltă ai parcul, gazonul și copacii. Pista pentru bicicliști e lângă apă, iar printre copaci sunt aparate de gimnastică la care, dacă te apucă, poți să exersezi!

O minune!

Am stat și m-am uitat minute întregi și m-am minunat! Doamne, ce frumusețe! Doar să o culegi cu nasul și cu ochii din aer!

Aceasta este Promenada din lungul estuarului. În depărtare se vede turnul Belem (Bethleem în portugheză).

Am mers și eu până la capătul ei.

Și, odată ajuns la capăt, zic, ia să beau eu o bere rece!

Zis și făcut!

Copăcei toaletați frumos în lungul promenadei.

Tunsură ”șic”.

Ca să-i rămână numele în istoria orașului, mai fiecare rege a făcut câte un parc.

Nu mai știu cum îl chema pe acesta, dar adevărul este că i-a ieșit un parc frumos.

M-am uitat la copăcelul acesta exotic stând pe o băncuță veche cu modele din fier forjat si ciugulind nuci de caju dintr-o punguliță.

Și am inspirat adânc.

Am stat și aici un pic, să fac un test, să văd dacă mă simt bine.

Pozitiv.

Un părculeț din Cascais.

Cascais este un orășel pe malul Atlanticului, te costă doi euro trenul, din Lisabona până acolo. Cam cum ar fi Mamaia față de Constanța. Nici nu sunt prea sigur dacă este tren sau doar metrou de suprafață. Merge din jumătate în jumătate de oră. E curat și rapid.

Trenul spre Cascais

În poza aceasta se vede cel mai bine ce se întâmplă când te simți bine în locul în care trăiești și prinzi rădăcini.

Și, nu, nu e vreo grădină botanică sau vreo rezervație de floră. Este un simplu parc de pe malul apei, lângă care am stat eu pe o terasă și m-am împrietenit cu ospătarul, un negru simpatic din Mozambic.

Cu așa rădăcini, nu te mai scoate nimeni din pământul tău!

Sincer, nu știu care e treaba cu vaca aceasta jumate roșie și jumate verde pe care scrie Forca Portugal. Are pe ea echipamente de fotbal și am văzut-o în multe vitrine. Nci măcar nu e taur, să zici că, hai Portugalia!

E vacă!

Avea masca pe bot și se uita cuminte înspre stradă.

Când s-a uitat în ochii mei, mi s-a părut că, totuși, ceva nu era chiar în regulă cu ea. De parcă fumase ceva.

Și apropo de fumat!

În Portugalia hașișul e la liber. Te acostează pe stradă la fel cum te acostează la noi țigăncile să-ți ghicească. Hai, conașule, să-ți dau să fumezi!

Parol!

Muuuu!

Și vacile au sentimente. Pe domnul acesta cred că îl cunoștea și îl îndrăgea de se uita așa de nostalgică după el.

Cu numărul acesta la mașină, nu mai ai nicio problemă în toată Portugfalia.

La sugestia unui prieten, mi-am cumpărat o pereche de pantofi de sport SKECHERS. După ce i-am încălțat, mă aruncau singuri pe stradă de era să vin în nas pe trotuar.

O alegere bună!

Și, de la un negustor marocan, mi-am cumpărat două farfurioare care m-au vrăjit cu frumusetea lor.

După tratative îndelungate, cea mare 10 euro, cea mică 6,5 euro .

Abia după ce am ajuns acasă și am văzut ce bine se potrivesc pe masa din bucătărie, mi-am dat seama ce fraier am fost că nu am luat mai multe.

Măcar de decor.

Și, chiar când mă făcusem și eu lisabonez sadea, după două săptămâni de giumbușlucuri cu tramvaiele de la Atlantic, și mergeam ca un portughez adevărat pe stradă cu un rucsăcel în spinare și ochelari de șmecher pe nas, numai ce aud, vjjj! Cine să fie? Dintr-o dată iar mă ia Dumnezeu în pensetă și mă ridică în aer.

Normal că am început să fac bicicleta din picioare pentru că pe mine mă ia amețeala dacă mă ridici prea sus.

Zice Dumnezeu:

-Ce faci, mă?

– Ce să fac, Doamne… Și eu, pe aici, prin Lisabona, zic.

– Hai, lasă plimbatul și promenada și du-te la cameră de-ți bagă tricourile, așa nespălate cum sunt, în geanta maro, zice el.

-Păi de ce să îmi bag tricourile în geantă nespălate, Doamne?

-Pentru că trebuie să pleci chiar acum și nu mai ai timp să le speli, zice El.

-Deja plec? zic, simțind cum îmi venea să plâng. Nu pot să mai stau? Măcar câteva luni? Sau măcar până la primăvară?

-Nu, nu, zice Dumnezeu. Trebuie să pleci chiar acum. Hai, du-te la cameră!

-Dar unde plec, Doamne?

– La Roma.

-A Roma, Seniore? Io, a Roma? Ma perche?

-Si, si, dice il Dio, tutta Italia ti aspetta. Roma non si sente bene senza di te!

Deci, care va să zică, așa! Roma! Ce era să mai fac? Puteam eu, un biet pieton necunoscut în Lisabona să mă pun cu Dumnezeu Cel Atotputernic care se ocupă de geografie?

-Bine, Doamne zic, facă-se voia ta, atât cu avionul cât și pe pământ! Atunci pune-mă jos că mă duc la Roma!

Subito!