CORFU – insula cu două rânduri de stele

Dacă, după un an de stat încuiat în bucătărie și dormitor, simți că îți vine să îți iei definitiv câmpii, sfatul meu e să ți-i iei în Corfu.

Stelele

La vremea aceasta, în mai, Dumnezeu are un întrerupător secret cu care aprinde noaptea toți licuricii din Corfu.

I-am numărat: pe insulă sunt 874.542.453 de licurici. În întunericul nopții, ei dansează în roiuri luminoase prin livezile de măslini și prin grădinile oamenilor și se aprind si se sting exact în același ritm în care clipesc stelele de pe cer.

Oglinda lor.

Așa se face că pe insula aceasta, noaptea, ai două rânduri de stele: unele în cer și altele pe pământ.

Corfu Town

Pe străzile din Corfu Town se vorbește în germană, engleză, olandeză, japoneză și celelalteză.

Într-o zi, trecând printr-o hoardă de turiști care se căscau în toate părțile, văd un cuplu drăguț și îmi tresare inima când îmi dau seama că vorbesc românește. El zice: Hai să o luăm pe aici, și arată spre port. Nu, nu, zice ea, hai pe aici, și arată spre strada cu magazine.

Bine, dragă, zice el.

Te poți pierde cu ușurință pe străduțele înguste și întortocheate din cartierul vechi de lângă țărm. Ca s-o scoți la capăt, aici te descurci mai bine cu un calendar ortodox în mână decât cu o hartă turistică. Agios Demetrios, Agias Filomena, Agias Elenis, Agios Gheorghios, Agios Stefanos, Agios Ioanis, Agios Apostoloi, Agios Tata Mare, Agias Mama Mare, etc.

Altfel spus, fiecare sfânt are aici străduța lui personală cu locuitorii lui și cu rufele lui personale.

Ermones

Ajuns pe plaja de la Ermones, unde frumoasa Nausicaa era cât p-aci s-o pățească când, venind la râu să își spele lenjeria, a dat peste banditul de Ulise care stătea ascuns în tufe în pielea goală, m-am rugat în sinea mea lui Zeus să îmi trimită și mie una. O Nausicaa, vreau să spun. Și Zeus, în mărinimia lui nemărginită, mi-a ascultat și mi-a îndeplinit ruga. Plus o bere.

Terasa Nausikaa.

Tocmai am prins-o pe Nausicaa intrând în taverna ei personală să mănânce o caracatiță frăgezită pe piatră și să bea un suc de portocale. Intrarea în tavernă este în același timp și intrarea pe plajă.

Ce vrei mai mult?

Acesta este pârâiașul buclucaș care se varsă în mare pe plaja din Ermones la care frumoasa prințesă Nausicaa, fiica regelui Eol, era să pățească rușinea când a venit să spele rufe. Banditul de Ulise, nemâncat de multe zile și nedus la femei de ani întregi, stătea ascuns aici într-o tufă, gata a să sară cu toate poftele pe biata femeie.

Noroc că s-a lăsat ea de bună voie!

Fortăreața veche

După ce au cucerit insula în 1401, venețienii stăteau toți și se scărpinau după ureche gândindu-se ce Dumnezeu să facă ei aici.

– Păi, la ce ne pricepem noi cel mai bine, și-au spus ei?

Și cum stăteau ei așa cu pălăriile date pe o parte și cu degetul la tâmplă, brusc, le-a venit o idee:

– Cazzo, facem un canal!

Dacă asediezi astăzi vechea fortăreața venețiană din Corfu, în loc să tragi cu bombardeaua îți vine dintr-o dată un chef grozav să dansezi de unul singur prin curtea ei. Pentru că prin ferestrele ei deschise ies sunete de lăute și de alămuri care se împrăștie lin peste capitală și peste mare.

Aici este azi Conservatorul de muzică din Corfu.

Celebrul romancier Lawrence Durell, cel care a scris Cvartetul din Alexandria (Justine, Balthazar, Mountolive, Clea) și ale cărui soții, întâmplător, au fost tot patru, a avut inspirația de a trăi din 1935 până în 1941 în Corfu într-o vilă albă de pe chiar malul mării. Deși eu personal am avut mult mai puține soții decât el, trecând prin fața casei lui recunosc că am simțit o mâncărime. Dar nu, nu acolo unde o simți când te gândești la soție, ci în vârful degetelor.

Acolo unde o simți când vrei să scrii ceva.

Dacă mărești un pic imaginea, ai să vezi placa comemorativă scrisă pentru a arăta trecătorilor că aici a trăit romancierul. Și, din când în când, și fratele lui, un bun naturalist și deloc un rău scriitor, la rândul lui.

Insula aceasta, lungă de șaptezeci de kilometri, mi se pare toată un sanatoriu în aer liber și de aceea sunt mirat că nu este încă prevăzută cu paturi de-a lungul șoselelor.Când răsare soarele peste ea, te ia un fel de nebunie temporară și, dacă nu ești suficient de atent, începi să îmbrățișezi copacii. Sau să mănânci din florile care se cațără pe case. Sau să muști din pietre și din portocale.

E muntoasă, drumurile urcă și coboară, o fac repede la stânga, apoi repede la dreapta, se pierd printre măslini zbârciți și chiparoși drepți ca lumânarea. Totul e verde crud și albastru intens. Totul în afară de lămâi, care atârnă galbene din cer și de florile macilor care sunt atât de roșii încât ți-e teamă că cineva sângerează în iarbă.

Marea, oriunde te duci pe aici, o găsești mereu la picioarele tale ca pe un câine lichid credincios, împrăștiat albastru de jur împrejur.

Nu știu cât am să mai rezist, zău! În fiecare seară mă culc beat și dimineața mă trezesc mahmur de frumusețe!

***

Fă click aici pentru a susține și tu site-ul!