Zic, la telefon:

– Pe la unu și jumătate dacă ajung e bine?

– Nu știu, nu cred. Am multă treabă, zice ea.

Lucra la o agenție guvernamentală cu un nume lung și cu multe neologisme care de la bun început m-a intimidat.

Îmi imaginam că la o agenție guvernamentală nu pot lucra decât femei care să semene leit cu actrițele alea din filmele americane care trec elegante și preocupate pe holurile respectivelor agenții cu un dosar la subraț.

Femei responsabile de care depinde soarta lumii, care au probleme de armaghedon imediat prin ciocnirea cu meteoriți sau, mai lent, prin încălzire globală care trebuiau toate rezolvate în nu mai mult de două ore, cât ținea filmul.

Și, mai observasem că, indiferent dacă dosarul din mâinile lor era unul gros sau unul subțire, femeile acelea erau mereu blonde și sexi.

Mergeau pe holuri dând ostentativ și neliniștitor din șolduri. Pantofii le erau mereu închiși la culoare ceea ce le făcea extrem de oficiale și exemplare, un fel de femei de probă și prezentare într-o vitrină a feminității pe care nu ai voie să pui mâna. Și cu atât mai puțin altceva.

Asta mă incita din start.

Zic:

– Atunci pe la două fără un sfert?

O aud șușotind cu cineva. Pare că face niște socoteli temporale. În fine, zice:

– La două este cel mai bine. Vorbesc cu Geta să îmi țină ea locul. Zic, cu gândul rătăcind aiurea la o Geta impersonală:

– Unde?

– Tu unde ești acum, zice ea repede?

 Îi zic unde eram, iar ea decide imediat:

– La metrou, atunci. La ieșirea din stație. Îmi zice numele stației de metrou. 

Zic:

– Ies din stație sau mă aștepți tu pe peron?

– E un chioșc de ziare la ieșire. Te aștept lângă el.

Dau să închid. Apoi îmi amintesc că nu știam cum arată. Zic:

– Cum te recunosc? În ce ești îmbrăcată?

Așteptam cu oarecare interes să îmi spună culoarea fustei. Oscilam să cred că e fie cafenie, fie pur și simplu neagră. Iar cămașa fie albă fie bej.

Zice:

– Sunt în pantaloni albi. Și o bluziță cu mâneci scurte, roz.

Ar fi trebuit să îmi fie suficient. Și, ca să o recunosc în mulțime, desigur că mi-ar fi fost.

Doar că uneori am un exces de interogație care de cele mai multe ori complică lucrurile și creează, acolo unde nu sunt, probleme. Din excesul interogativ de care vorbeam, întreb:

– Ești blondă?

Ea râde. Nu mi se păruse că spusesem ceva hazliu dar râsul ei mi s-a părut de bun augur. C

ândva, o femeie inteligentă și frumoasă cu care nu m-am căsătorit pentru că de fiecare dată când se depila mă irita groaznic pe obraji, îmi spusese un lucru de care am ținut, în câteva ocazii, seama. Mi-a spus așa: dacă nu poți să faci o femeie să termine, neapărat fă-o să râdă!

Acum, desigur, nu era cazul să o fac pe doamna de la Guvern să geamă la telefon, dar faptul că o făcusem, fără să știu cum și de ce, să râdă, mi s-a părut o reușită. Are un râs sănătos, de clasă muncitoare. Mi-o închipui dintr-o dată ca pe o femeie puternică, lată în umeri, cu gâtul gros, gata să ridice de pe podeaua agenției o halteră grea pe care să o arunce pe biroul șefului în semn de dezacord de principiu.

În fine, se oprește din râs. Zice:

– Mă iei la mișto?

Adaosul ăsta de rommani în vocabularul guvernului mi s-a părut nepotrivit în prima clipă, dar efectul a fost de fapt unul pozitiv. Crea un fel de intimitate la distanță, prin telefon, care nu putea fi decât benefică pentru momentul în care urma să ne vedem.

Am înțeles repede. Adică dacă îi spuneam că era blondă însemna că îi depreciam inteligența.

Zic:

– Nu….

Și aici tare aș fi vrut să adaug numele ei, dar mi-am dat seama că nu mi-l mai aduceam aminte. Elena sau Maria. Sau parcă

Esmeralda…. Ceva de genul ăsta…

– Voiam doar să știu ce culoare de păr ai ca să te reperez mai ușor. Ea zice repede:

– Roșcat!

Și în glasul ei detectez o urmă de mândrie. Ca și cum ar fi vrut să îmi dea de înțeles că adică era cool.

Pentru mine a fost însă o veste proastă. De vreo câțiva ani toate femeile din țară erau vopsite roșcat. Nu știu de ce, mi-ar fi plăcut să îmi spună că este blondă deși mie nu mi-au plăcut niciodată și nu îmi plac nici acum blondele. Dintotdeauna mi-au dat senzația de fragilitate provenită dintr-o boală degenerativă.

În fine, acum, asta era. Roșcată. Zic:

– Lung?

Ea râde din nou. Zice:

– Scurt.

Scurt?! Ce naiba! Mă neliniștesc. Să fi făcut tot drumul ăsta degeaba? Niciodată nu am erecție în prezeța femeilor trecute de patruzeci de ani care sunt tunse băiețește.

Zic:

– Foarte scurt?

– Lasă că vezi tu, zice ea.

Avea dreptate. Apoi mi-am dat seama că vorbeam de câteva minute bune și că s-ar fi putut ca respectiva conversație să coste cam mult. Uneori sunt îngrozitor de meschin.

Zic:

– Bine, ne vedem la două.

– Te pup!

***

Sunt un giga-sexual.

Englezul crede despre sine că doar el și câinele turbat sunt suficient de neghiobi să iasă afară în soarele unei amiezi de vară însă exact același lucru îl face și un suprasexual.

Este atât de cald încât simt că mă ia cu leșin.

Încep să mă întreb dacă făcusem un lucru bun sunând-o pe Esmeralda. Mă hotărâsem, în mintea mea, să îi spun Esmeralda pentru că nu mai cunoscusem până atunci pe nimeni pe care să o cheme Esmeralda și asta mă putea ajuta să îi țin minte numele mai bine. Îmi amintesc vag unde este cea mai apropiată stație de metrou și mă îndrept spre ea.

Îmi place să port întotdeauna în minte o schiță, oricât ar fi ea de sumară, a viitorului apropiat și de aceea eram mulțumit că știam cu exactitate ce aveam de făcut.

Este două fără douăzeci când ușile vagonului glisează lateral și puhoiul acela de lume iese compact din metrou. Mă îndrept către scări și mă las dus înainte. Odată ajuns la suprafață, trebuie să mă postez lângă un chioșc de ziare și să aștept cuminte trecerea celor douăzeci de minute. Și probabil a altor zece sau cincisprezece din cele pe care le va întârzia ea oricum.

Numai că entropia este ubicuă și permanentă. 

Ieșind din nou la soare din tubul subteran al metroului, am tresărit. Lângă chioșcul de ziare, în pantaloni albi și o bluziță roz cu mâneci scurte, tunsă scurt și vopsită roșcat, cine era? Cine era?

Esmeralda venise cu o jumătate de oră înainte la întâlnire!!! Hmm! Trebuie că era tare curioasă!

M-a recunoscut din prima clipă deși nu mă văzuse niciodată în realitate, iar fotografia pe care i-o trimisesem pe net o prelucrasem în Photoshop și mă arăta cu câțiva ani mai tânăr.

Mi-a făcut cu mâna când încă nici nu ieșisem cu totul din gangul adânc al metroului și s-a îndreptat imediat către mine. Asta m-a surprins atât de mult și atât de plăcut încât m-a binedispus și am devenit dintr-o dată indulgent și binevoitor.

Rezultatul a fost că am zâmbit.

La zâmbetul meu toată fața ei s-a luminat. A zâmbit și ea larg, arătându-și dinții și, nu știu de ce, a clătinat puțin din cap. Probabil în semn că era mulțumită de ceea ce vedea. Senzația aceea de intimitate pe care o avusesem cu câteva minute înainte la telefon a revenit brusc, iar urmarea a fost că în clipa în care am ajuns față în față, voluntară și dezinhibată, Esmeralda a întins gura să ne pupăm.

Și, dus de avântul acelei microclipe de destin care părea atât de propice, eu însumi m-am aplecat puțin înspre ea și ne-am pupat de două ori. Câte o dată pe fiecare obraz.

De fapt doar o atingere.

O atingere suficientă însă pentru ca ea să se simtă îndreptățită să mă apuce imediat de mână. M-a luat de mână și apoi, ca un cuplu care era împreună de mulți ani ieșit la o plimbare duminicală, am pornit-o agale împreună în josul unui bulevard  larg,  străjuit  de  copaci  înalți  și  de  ambasade  și ambasadori de tot felul.

Mergeam deci de mână cu o doamnă care lucra pentru guvern și pe care, datorită aglomerației de la gura metroului, nici măcar nu ajunsesem să o văd prea bine.

Aveam o senzație de ireal foarte confortabilă.

Altfel spus, mergeam de mână în josul bulevardului cu o femeie generică, foarte convenabilă, fără istorie, fără trecut, fără viitor, doar cu un prezent care conținea în el numai echipamentul anatomic, bine reprezentat, necesar pentru întâlnirea cu un bărbat.

Mi-era greu să îmi închipui o situație mai convenabilă decât asta în care mă aflam.

O femeie echipată anatomic corespunzător, curată, cu poftă de vorbă, dezinhibată și dispusă să ia întâlnirea aceasta pe cont propriu. Mi s-a părut că știa dinainte tot ce va urma. Că făcuse adică deja un traseu de plimbare prin oraș, că stabilise probabil locurile în care ne vom opri, în care ne vom vorbi, în care mă va chestiona, în care se va destăinui.

Inclusiv locul în care vom merge probabil după ce tot acest preambul romanțios se va fi epuizat cu folos.

Foarte confortabil.

Mă scutea de orice efort de organizare sau strategie suplimentară de abordare. Nu aveam altceva de făcut decât să par decent, bine-crescut și să dau impresia că iau lucrurile în serios. Că sunt acolo trup și suflet.

Desigur, din când în când trebuia să mai strecor câte o remarcă plină de umor.

Nimic nu prinde mai bine la o primă întâlnire dintre un bărbat și o femeie decât câteva porții zdravene de râs în comun. Am auzit de femei care s-au măritat cu bărbații lor doar pentru că aceștia le făceau să râdă. Băieți de gașcă, glumeți, care spuneau mereu lucruri hazlii, poante și care erau mereu în centrul atenției grupului cu care ieșeau în oraș. Odată ajunși acasă însă, surprinzător, ei începeau însă să ceară de mâncare și, din nimic, deveneau ursuzi, prozaici și se simțeau nedreptățiți de destinul lor. După ce își epuizau rezerva de glume și bancuri, nu mai aveau ce să spună și atunci începeau să le facă pe femei să plângă. Și femeile plângeau, plângeau, plângeau și, în urma partajului, se alegeau cu copiii și cu apartamentul.

Iar ei cu mașina.

Rablagită cum era, ei tot mai puteau să plimbe cu ea o doamnă sau o domnișoară care să râdă cu capul dat pe spate la glumele lor luate de la început.

Esmeralda se dovedea, cu fiecare pas făcut, femeia perfectă pentru astfel de întâlniri. Din bluzița roz cu mânecuțe care i se înnoda într-un fel de funde elaborate la nivelul umerilor, îi ieșeau brațele care mi s-au părut puternice, chiar musculoase, ca și cum Esmeralda ar fi făcut într-adevăr exerciții fizice cu greutăți în timpul liber.

În general nu îmi place să fiu strâns în brațe prea tare în timpul actului acela intim pentru că mă obosește. Un bărbat trebuie să facă o serie de mișcări. Și, desigur, trebuie să fie lăsat să le facă.

Brațele Esmeraldei erau însă frumos conturate și armonios echilibrate ca lungime și grosime. Bluzița îi era decupată în dreptul pieptului și lăsa să se întrevadă adâncitura obraznică dintre sânii adunați în cupele sutienului. Adâncitura pe care mizează atât de mult femeile ca să intimideze un bărbat când îi vorbesc de aproape.

M-am gândit că și guvernul are țâțe care pot fi folosite de noi, ăștia care nu eram la guvernare. Păreau în regulă. Pantalonii albi erau largi și trei sferturi. Mi-era destul de greu să îmi dau seama ce fel de forme ascundeau în interiorul lor însă i-am observat glezna și mi-a plăcut. Era subțire și corect arcuită. Totul părea în regulă.

Lucrurile începuseră bine.

Prin dreptul ambasadei Argentinei am observat că de fapt în mâna cealaltă ducea o plasă de plastic mare pe care era scris numele unui supermarket transnațional. Cu toate că o făceam cu întârziere, m-am repezit totuși și i-am luat-o din mână să o duc eu, ca un gentleman.

Ea a dat din nou din cap, așa cum dăduse când mă văzuse prima oară, în semn că aprecia ceea ce făceam.

Zice, râzând puțin, ca de o poznă pe care tocmai o făcuse:

– Am trecut pe la magazinul meu preferat și nu m-am putut abține. Mi-am mai luat niște pantofi.

Apoi, ca și cum ar fi făcut de fapt o poznă de proporții, adaugă conspirativ, solicitându-mi o complicitate vinovată:

– Nici nu vrei să știi cât am dat pe ei!

Eu zâmbesc și, instinctiv, dau să mă uit în pungă. Ea duce repede mâna deasupra pungii și zice:

– Nu, nu, lasă, nu pe stradă.

Prin dreptul ambasadei Ghanei și-a desprins puțin mâna din mâna mea și și-a șters transpirația de pe ea cu o batistuță de hârtie. Apoi m-a cuprins din nou, cu oarecare grabă, de parcă aș fi putut pleca între timp dacă nu era suficient de rapidă.

M-a strâns ceva mai tare.

Era cam plinuță și, deși asta mă făcea să cred că în pat va fi leneșă și că va trebui să fac eu cea mai mare parte din muncă, mi-am spus că nu poate fi mereu chiar totul perfect.

Am intrat în parc.

Ochisem banca de când intrasem pe alee. Era mai ferită, pe o alee mai îngustă, secundară. La umbră. Numai bună pentru un confesional în aer liber, potrivit scopului pentru care ne întâlnisem.

Zice:

– Hai să ne așezăm puțin aici.

M-am uitat de câteva ori în stânga și în dreapta ca să văd de unde venea izul acela de closet în curs de vidanjare, fără să reușesc, și, după o scurtă ezitare, m-am declarat de acord.

Zic:

– Hai!

– Dacă nu fumez o țigară, mor, zice ea. Hai să stăm aici, că doar n-o să fumez în timp ce merg. Sunt femeie, ce naiba!

Deci fuma.

Proastă veste… Eu mă lăsasem de fumat din evul mediu al puținei mele vieți, iar renunțarea la fumat a fost concomitentă cu renunțarea la fumătoare.

– Fumezi? pun eu inutil întrebarea la care ea tocmai dăduse răspunsul.

Scoate o altă batistuță de hârtie din poșeta albă și șterge îndelung banca cu ea. Eu sunt îmbrăcat în blugi. Pun sacoșa cu pantofi alături, în stânga mea. În fine, după ce se declară mulțumită de felul în care lucește banca, trage puțin de pantaloni în sus, ca să nu facă genunchi, și se așază.

– Da, măi, fumez. Ce să fac?

-De mult? întreb eu ca și cum ar fi avut vreo importanță.

Ea nu răspunde încă. Caută prin poșetă pachetul. Îl găsește. Apoi caută bricheta. Suntem unul lângă celălalt pe bancă. Dinamica comunicării se schimbă. Nu mai avem scuza mersului.  Își aprinde țigara. Trage cu poftă și dă drumul fumul cu un fel de șuierat. Îi place.

– Nu prea de mult, zice ea, fără să se mai întoarcă de data asta înspre mine ci privind drept în față, printre arborii de pe marginea cealaltă a aleii.

Zic, la întâmplare:

– Nu ai încercat să te lași?

Ea trage din țigară cu poftă. Zice, parcă puțin iritată:

– Am încercat. Dar pot?

– Păi de ce nu poți? zic eu, stupid.

– Eiii…

Devine mai meditativă. Stă cu fața privind înainte, la copacii de visa-vis, puțin adusă de spate. Se află într-un moment în care se pregătește să cadă în interiorul ei însăși. Trebuie să o ajut. Mă gândesc la câteva întrebări care știu că se potrivesc în astfel de momente.

– Probleme? zic eu serios.

Ea privește în continuare înainte și zice încet dând drumul fumului:

– Probleme?! Hmm… Cine nu are probleme? 

Chiar așa.

Totuși, pe o bancă în parc, la o primă întâlnire nu este loc pentru  două  persoane  care  au  amândouă  probleme. 

Măcar unul trebuie să inducă celuilalt un sentiment reconfortant de salvare, de iertare, de înțelegere și de optimism. Întâlnirea trebuie să dea cel puțin unuia senzația ca este recuperat din infernul în care trăiește. Așa se formează și se acumulează dorința de a-ți arunca hainele de pe tine.

De bucurie că cineva te scoate din rahatul tău zilnic.

Dacă amândoi au probleme și se plâng, nu e bine. Nu trece mult și vine momentul în care abia aștepți să scapi de celălalt, jenat, după ce te-ai plâns de toate lipsurile și loviturile încasate de la viață  și ai văzut că și celălalt e tot un nenorocit ca și tine.

Prin urmare, zic dezinvolt:

– Eu nu am probleme!

Ea nu reacționează imediat, ca și cum nici nu ar fi auzit ce spusesem. Abia după ce mai trage o dată din țigară cu ochii în arboretul de vis-a-vis, se întoarce de-a dreptul curioasă spre mine. Zice, neîncrezătoare:

– Chiar așa?

– Chiar așa, răspund eu sigur pe mine.

– Nu te cred, zice ea făcând ochii mari și lăsând capul într-o parte.

– Păi de ce nu mă crezi, o întreb eu?

Ea face un gest de stupefacție cu mâna în care ținea țigara.

Fumul face niște rotocoale interogative prin aerul parcului.

– Păi, nu știu… Toată lumea are probleme în vremurile astea. Tu nu vezi?

Nu părea deloc începutul unei conversații romantice.

De altfel vocea ei era la fel ca și brațele: groasă și musculoasă, hotărâtă, de parcă mereu știa exact ce trebuia să spună și să facă. Dădea impresia unei femei puternice, sigure pe sine.

Era ciudat: nu puteam să îmi dau seama dacă voiam sau nu voiam să mă culc cu ea. Era cam mare. Cam musculoasă. Avea o voce cam bărbătească iar frizura aducea cu cea a unui struț ale cărui pene fuseseră deja recoltate. Eu intru cu ușurință în erecție doar atunci când e vorba de a salva prințese neajutorate și cu probleme de sănătate mintală care zac lascive în ghearele dragonilor. Eu nu sunt vreun viteaz care se luptă cu dragonii și le taie capetele.

Nu.

Nici pe departe. Le salvez numai atunci când, din cele mai varii motive, dragonul lipsește din castel.

Urăsc încleștările violente. Îmi închipuiam cum ar fi fost să o iau în brațe, în pielea goală pe doamna aceasta care părea atât de puternică și să o trântesc pe un pat.

Sincer, eram chiar îngrijorat.

– E ciudat, zic, că te-ai apucat de fumat atât de târziu. De obicei oamenii, dacă nu se apucă până pe la vreo douăzeci și ceva de ani, nu se mai apucă deloc.

Îmi spusese în una din conversațiile noastre de pe net că are patruzeci și doi de ani.

Mi s-a părut că a oftat puțin.

– Tu ai copii? mă întreabă ea din senin.

– Nu, nu am.

Acesta era adevărul.

– Tu ai? o întreb și eu la rândul meu, încercând să pun în glasul meu puțină căldură.

– Păi, tu nu știi? zice nemulțumită de puțina mea ținere de minte. Am două fete. Ți-am mai spus o dată sau de două ori, pe net.

Așa era.

Îmi amintesc că îmi povestise despre cât de gros era fumul de țigară la ele în casă unde, la etajul patru, cu vedere spre stradă, erau trei femei care fumau în același apartament: ea și cele două fete ale ei. Una în ultimul an de liceu, iar cealaltă în primul an de facultate.

Și toate, dumnezeu știe din ce supărări, luau fumatul foarte în serios. Cel puțin câte un pachet pe zi. Fiecare. Ba îmi amintesc că făcuse atunci chiar și niște socoteli în care folosise regula de trei simplă pentru a afla suma finală cheltuită lunar pe țigări.

Și îmi mai amintesc ce senzație de excitație poligam-mahomedană m-a trecut când ea mi-a descris cum dimineața își beau toate cele trei femei cafeaua înghesuite în bucătărie. Imediat  le-am văzut fundurile așezate pe tabureți. Și tălpile goale în papucii pufoși.

-Tu ești singură cu două fete?!

– Da, sunt singură cu două fete.

Din glas răzbate o urmă de amărăciune. Trage din țigara rămasă acum doar un chiștoc. Apoi continuă:

– De când m-a lăsat nenorocitul ăsta, eu trebuie să mă descurc cu toate. Și cu casa, și cu masa, și cu școala, și cu banii…

Mai privește, ca într-o scenă de film în care se ajunsese la momentul unor confesiuni dureroase, puțin în arborii de vis-a-vis, dusă, apoi aruncă enervată chiștocul de țigară și îl strivește sub talpă.

Mi s-a părut că îl strivește cu o forță exagerată.

M-am gândit că poate așa ar fi vrut să îi strivească și capul nenorocitului la care se gândea. Sau o altă parte, mai delicată, a trupului său.

– Din cauza lui m-am apucat de fumat. Înțelegi? Și, uite, acum nu mai pot să mă las!

Dau din cap cu multă înțelegere.

E un moment de slăbiciune pe care trebuie să îl folosesc. Întind mâna și, protector și suprarealist, îi cuprind în ea una din mâinile ei plin de compasiune.

Învățasem în lunga mea viață de burlac că atunci când nu îți poți folosi, din motive de lipsă de idei sau potrivire psihică, gura pentru a vorbi, e bine să îți folosești mâinile pentru a mângâia și pipăi.

Fără explicații.

Ea își lasă mâna în mâna mea, și, deși pielea de pe palma ei este aspră și neplăcută la atingere, mă fac că nu are nicio importanță. O trag mai lângă mine. Ea vine mai lângă mine și își lipește umărul de umărul meu. Nu mă pot abține și, deși e ziua în amiaza mare, am patruzeci și cinci de ani și suntem într-un parc aglomerat, duc cealaltă mână la fel de suprarealist spre pieptul ei și îi pun, decorativ și senzual, palma pe unul din sânii ei rotunzi.

Ea tresare însă nu zice nimic. Doar vibrează.

Fac palma căuș și îi prind sânul în el prin materialul subțire al bluziței roz. Nu spune nimic, e cu privirea puțin în lateral față de mine, mă lasă să mă joc nestingherit cu sânul ei.

Îmi place.

Îi strâng sânul puțin mai tare cu o mișcare semicirculară, de parcă aș vrea să îl deșurubez. Ea geme încet. Chiar atunci trece pe lângă noi în viteză un grup de copii hipercalorici pe rotile lăsând în urma lor un siaj de vânt. Mă aplec spre urechea ei și, în timp ce încă mai deșurubez fără grabă la sânul ei, ca într-un tablou cubist, zic, aproape șoptit, romanțios și cald:

– Mai lasă-le dracului de țigări…

Mă cuprinsese o milă dureroasă și stânjenitoare acolo pe banca din parc când, după ce i-am masat de câteva ori sânul și mi-am apropiat insinuant și fierbinte buzele de urechea ei, ea s-a decongelat dintr-o dată, s-a înmuiat și a început povestea aceea halucinantă despre soțul ei. Nenorocitul fusese, și probabil încă mai era, șeful poliției județene dintr-un județ de prin centrul țării. Îți dai seama câți bani câștiga? Eu nu îmi dădeam seama. Mulți ai dracului, îți spun eu, zicea ea cu năduf. Bani cu ghiotura la el. Un nenorocit de curvar. Daaa, dar era un bărbat bine și foarte pedant. L-am admirat mereu pentru asta. Era tot timpul impecabil. Știi, o scamă nu găseai pe el. Curat și ordonat. Uniforma îi părea mereu ca scoasă din cutie și, oricât de beat se întâmpla să ajungă acasă, pentru că, știi, se îmbăta destul de des, primul lucru pe care îl făcea era să își scoată uniforma de pe el și să o aranjeze cu grijă pe umerașul pe care eu i-l păstram mereu agățat de speteaza unui scaun, de lângă șifonier. Să îl găsească ușor. Abia pe urmă se ducea la baie să vomite. Dacă trebuia să vomite… Dar, sincer, de ce să îl vorbesc de rău, nu vomita prea des pentru că era rezistent la băutură. Doar că râgâia. Și asta nu se potrivea cu statura și alura lui. Era un bărbat frumos, nemernicul dracului, că de-aia mi-a și plăcut și m-am dus după el. Toți îi dădeau de băut. Iar mie îmi zicea că pleacă în misiuni. Secrete… Îți dai seama în ce hal mă mințea? Lipsea cu zilele. Primea câte un telefon când eram lângă el și zicea numai da, da, da. Și pe urmă zicea o oră. Adică, înțelegi, la ora aia se întâlneau… Și pleca fără să îmi mai zică nimic. Înțelegi?

Apoi a izbucnit în plâns. Un plâns liniștit, înecat în pumni. Femeia aceea musculoasă care doar cu câteva minute înainte mi se părea că e în stare să miște munții din loc, s-a transformat dintr-o dată într-o găină distrusă și îndurerată, părăsită mișelește, degradant și iremediabil de un animal de bărbat frumos care vomita numai după ce își punea uniforma pe umeraș. Copiii continuau să zboare pe lângă noi, țipând, în piruete și salturi acrobatice, iar ea plângea acum în fața mea, un necunoscut care nici măcar nu o simpatiza, cu fața în pumni. Undeva, spre stânga, se vedea un lac. Murdar, plin de resturi. De fapt eram stânjenit de această intimitate apărută brusc între noi în public dar am observat cu stupefacție că plânsul ăla și toată tânguiala ei aveau asupra mea un efect stupefiant: mă excitau. Sexual. Trebuie că e ceva profund în neregulă cu mine. Văzând-o cum plânge acolo pe banca aceea, musculoasă și mare, necunoscută, neajutorată dar cu țâțele deja întărite, anonimă și disponibilă, dintr-o dată mi-a venit să mă urc pe ea. Da, am simțit tentația de a mă repezi asupra ei. Ca pe o pradă care deja sângera. Să rup cu dinții din gâtul ei. Să o încalec acolo pe bancă și să o penetrez pe la spate până în măruntaie, adânc și tare, repetat. Să îi strâng țâțele în mâini și să îi simt pachetele lungi de mușchi lipite strâns de corpul meu.

Și  asta  în  ciuda  traficului  pietonal  voyeur și  a  tunsorii  ei descurajante.

Dar eu sunt un tip educat.

Recunosc peisajul care preceda gara. Mă ridic în picioare și îmi fac loc printre ceilalți pasageri din troleibuz. Magazinele, terasele, strada, au început să își aprindă luminile. E seară. Mă uit la ceasul de la telefon și văd că mai am numai o jumătate de oră. Dau să bag telefonul în buzunar, dar chiar atunci telefonul sună. Numărul mi se pare cunoscut. Troleibuzul oprește și, împins de la spate, cobor pe trotuarul din fața gării. În fine, încă nesigur de identitatea celui care mă sună și cu gândul la casa de bilete, duc telefonul la ureche.

– Da?!

– Eu sunt!

Ea era. Esmeralda.

Zic:

– Buna, Irina.

Întreb, politicos însă cu gândul în continuare la casa de bilete:

– Ce faci? Ai ajuns cu bine acasă?

– Da, mulțumesc, zice ea repede. Am ajuns cu bine. Tu ce faci?

– Eu?!

Am ezitat puțin înainte de a-i răspunde. Trebuia să îmi dau eu însumi seama mai întâi ce făceam. În cele din urmă zic, cu totul la întâmplare, fără logică:

– Bine.

Ea continuă pe același ton, interogativ, interesat:

– Unde ești?

– Unde sunt?! întreb eu sincer mirat. Cum adică unde sunt?

– Da, unde ești?

Mă uit în jurul meu să îmi dau seama unde sunt. Văd că sunt în apropierea gării. Zic:

– Sunt la gară. Mă duc acasă.

Urmează un scurt moment de tăcere. Apoi urmează bomba: – Măi, uite, știi de ce te-am sunat? Nu îmi mai găsesc deloc pantofii. Nu cumva a rămas sacoșa cu pantofii mei la tine? În prima clipă nu înțeleg despre ce este această conversație. Pantofii ei la mine?! Dar nu își scosese nicio clipă pantofii acolo în parc. Procesez rapid, poliedric. Pantofii ei la mine? Apoi simt cu groază că în mâna stângă îmi atârnă ceva. Mă uit cu frică în jos, către propria mea mână stângă. Port în mâna stângă o sacoșă de plastic care nu este a mea. Pe ea scrie numele unei companii transnaționale. Umblasem o zi întreagă cu o pereche de pantofi într-o sacoșă fără să o observ. Mă privisem în vitrine și nu îmi observasem sacoșa din mâna stângă. Era o chestiune serioasă. Foarte serioasă. Mă simt cu totul pierdut, îngrijorat, dezamăgit de mine însumi.

Zic pierit:

– Ba, da, așa este… Sacoșa e la mine. Ea exclamă, bucuroasă, extaziată:

– Ahhhhh! Dacă ai ști ce m-am speriat! Face o pauza, apoi exclamă din nou:

– Dacă ai ști ce m-am speriat!….

În fine, îmi revin întrucâtva. Zic:

– Sunt la gară și peste câteva minute am trenul. Iar altul nu mai am până dimineața. Cum facem? Ajungi tu rapid până aici?

– Nuuuuu, răspunde ea repede de parcă eu tocmai aș fi spus o enormitate care trebuia îngropată imediat, să nu se răspândească. Nu pot să vin.

Rămân prostit, cu telefonul la ureche, privind involuntar la picioarele grăbite ale trecătorilor. Eu peste jumătate de oră am trenul. Un tren pe care dacă nu îl prind, am de chinuit o noapte întreagă prin sala aia împuțită de așteptare. Toată lumea are nevoie din când în când de hemoragia această de sinceritate pentru a-și regla viața personală. Pentru Freud nu a fost decât floare la ureche să redefinească confesionalul ca panaceu pentru recuperarea mângâierilor și orgasmelor pierdute.

De aici hipnoza confesiunii. Și de aici, excesul.

Sincer, în cele din urmă începusem să mă simt acolo pe bancă ireal și inutil. Îmi povestea și îmi tot povestea iar eu, din  cauza copiilor hipercalorici, a căldurii de iulie și a unui fel de-al meu personal și bolnăvicios de a percepe lumea, nici nu o mai puteam urmări. Cred că mi se făcuse foame. Tânguiala ei ajunsese să nu mai aibă niciun rost. Mă uitam la ea ca printr-o perdea de ceață, iar ea, tocmai îmi povestea cum domnului acela fercheș, cu uniforma impecabilă, atât de iubit și apreciat de subalternii cu care petrecea multe ore în ședințe operative prin separeurile restaurantelor de lux, nu îi păsa nici cât negru sub unghie de fetele lui și nu le trimitea niciun ban. Nimic! Nu le trimitea nimic. Nici măcar de ziua lor de naștere. Vreun pachet. Sau niște bani. Nu. Nimic. Nenorocitul! Înțelegi? Și mă privea direct în ochi, sinceră, încrezătoare, așteptând ca eu să îi rezolv această problemă. Să mă duc adică la  domnul colonel de poliție și să îi ordon să vină la ea imediat și să o iubească mult. Foarte mult. Să îi trasez ca sarcină de serviciu urgentă să îi dea înapoi  anii  pierduți,  speranțele  și  visele,  frumusețea  unei  familii stabile și iubitoare. Să îi ordon să o iubească numai pe ea și salariul să i-l aducă numai ei și copiilor ei. Dar eu nu mai aveam poftă să mă duc nicăieri și nici puterea magică pe care o aștepta ea de la mine. Renunțasem și la a-i mai masa și deșuruba sânii. Care, trebuie să recunosc, arătau frumoși. Nu mai simțeam de mult pofta de a sări pe ea și de a o poseda acolo în parc. Simțeam doar cum mă apuca o sfârșeală și cum începeam să fiu din ce în ce mai convins că nu mă aflam în locul potrivit.

Zic, ridicând involuntar tonul:

– Păi, Esmeralda, atunci cum vrei să facem?

Câteva  clipe  nu  se  aude  nimic  în  telefon.  Apoi  întreabă nedumerită:

– Ce zici?!

– Zic, cum facem? Că eu peste câteva minute iau trenul.

– Lasă asta, zice ea cu o undă de nesiguranță în glas. Cum mi-ai spus?

– Cum adică cum ți-am spus? întreb eu fără să înțeleg la ce se referă.

– Mi-ai spus Esmeralda?! întreabă ea încet.

Pentru prima dată nu mai știu ce să spun. Mă uit la trecători în speranța secretă a unui ajutor tacit.

– Da, cred că așa ți-am spus, recunosc încet, spășit. Te-ai supărat?

Ea oftează îndelung în telefon și am impresia că începe să plângă… Mă uit îngrozit la ceas. Mai sunt doar douăzeci de minute. Am să mă urc fără să îmi mai cumpăr bilet.

– Nu, nu m-am supărat, zice ea încet.

Zic, cu un început de părere de rău că mă născusem bărbat:

– Deci, cum facem cu pantofii?

Ea, contrar obiceiului ei, nu răspunde imediat. O aud cum respiră în telefon. Nu știu de ce, dar mi se pare că e ceva straniu în vocea ei scăzută și intensă. Încet, tărăgănând cuvintele, spune un lucru la care nu mă așteptam și care, chiar atunci când totul părea sfârșit, schimbă în întregime situația și deschide o perspectivă nouă asupra acelei seri de iulie:

– Vino tu la mine!

Am intrat în casa ei cu emoție. Am fost surprins din prima clipă. Se recompusese. Părea mult mai proaspătă acum decât pe banca din parc. Fața îi era curată, ca de copil, și zâmbea. Zâmbea frumos, poate tocmai pentru că zâmbetul ei era felul ei de a conversa cu mine acolo pe hol. Se fardase, iar pe pleoape se vedea o strălucire albastră discretă care îi stătea bine. Părea din nou aceeași  ființă tonică și puternică pe care o văzusem în prima clipă când am ieșit din metrou.  Nici  nu  era  o  femeie  urâtă.  Zâmbesc  și  eu.  Tot  ca  o conversație din care celălalt să poată înțelege numai ce îi convine. Tresar. Mi se pare că de undeva, din altă cameră, aud pe cineva vorbind. Doar îmi spusese că e singură, că fetele au plecat la club și că se întorc abia dimineața. Îi întind punga de plastic cu pantofii. Ea o ia, o deschide, se uită fugitiv înăuntrul ei, vede cutia de pantofi. Dau să mai fac un pas spre interior.

– Descalță-te aici, zice ea dintr-o dată. Tresar din nou.

Să mă descalț?! Cum adică să mă descalț? Zic, puțin indispus:

– M-am șters pe preșul de la intrare. Și sunt curat.

Eu dacă nu ating pământul cu pantofii, nu mă simt bărbat. Adică în pantofi sunt un leu. Pune-mă într-o pereche de papuci și faci din mine cățeluș.

– Descalță-te, zău, zice ea cu tonul acela hotărât de la metrou.

Mă uit la ea cu un început de enervare. Rămân în șosete pe gresia albă, călduță. Apoi, arătându-mi drumul cu mâna, zice, amical dar autoritar:

– Hai aici, în camera asta.

Nu, nu mai era nimeni altcineva în casă, mă îngrijorasem degeaba.

Cel pe care îl auzisem vorbind era televizorul.

– Stai jos aici, spune ea și îmi arată un scaun.

Trag scaunul și mă așez. Îmi pun sub masă tălpile una peste alta, de parcă mi-ar fi frig. Simt șosetele umede. Mă aștept ca din moment în moment cineva să îmi dea cu toporul peste  ele.  Sau măcar cu un făcăleț. Vulnerabil și cuminte, încep să mă uit la televizor. Ea rămâne în dreptul ușii.

– Ia spune, cu ce te servesc? zice ea amabilă de acolo.

Zic:

– Niște apă. Eventual un pahar cu apă minerală. Ea face ochii mari. – Eiii, apă! Asta-i bună! Cum apă?!! întreabă ea mirată sincer de această alegere a mea atât de ne bărbătească. Am un whisky foarte bun. L-a adus aia mare. Sau o vodcă finlandeză.

Trebuie că arătam foarte patetic așezat cu coatele pe masa ei din dormitor, cu tălpile în șosete încălecate sub masă, refuzând ca un copil care nu are încă vârsta legală ofertele ei de băuturi rafinate.

Simt că scad în ochii ei.

Zic:

– Nu, lasă. Doar niște apă.

– Dar de un Muscat Otonel ce zici? întreabă ea lăsându-și, ca într-o formă de alint inocent, capul într-o parte.

Ce situație! Ah! Chiar nu aș vrea să o supăr. Pe de altă parte mă gândesc că dacă mă supără suficient, poate îmi găsesc un motiv bun de a pune mâna pe ea. Zic:

– Nu, nu beau vin. Un pahar cu apă minerală ar fi bun. E al naibii de cald.

– Hai, măi, ce naiba! Un strop de vin, acolo. Am și mai sec, dacă vrei.

Adevărul este că niciodată, nici chiar atunci când încă mai obișnuiam să beau câte ceva, nu am băut vin fără să am pantofii în picioare.

Îi văd uimirea reală de pe față. Nu poate concepe că există bărbați cărora băutura li se pare scârboasă. Fața îi este toată un zâmbet de serviabilitate dar eu știu că niciodată nu mi-a plăcut vinul. Absolut niciodată. Nici whisky-ul. Nici vodcă. Nici nimic. Și știu că dacă iau doar o gură de vin o să mă indispun al naibii de rău.

Zic, aproape rugător:

– Zău, Esmeralda, doar puțină apă. Eu nu beau alcool. Parcă ți-am spus și pe net, dacă îmi aduc bine aminte. Un pahar cu apă îmi e suficient.

Ea nu mai obiectează la schimbarea de nume. Oricum, nu are nicio importanță. Dispare spre bucătărie. Mă uit în continuare  la ecran și, după ce ochii mi se obișnuiesc mai bine cu lumina aceea, observ lângă televizor niște rame cu fotografii. În amândouă se vede un domn înalt în uniformă militară. În una are cascheta pe cap, în cealaltă nu o are. Într-o altă ramă se văd două fetițe lângă o fântână arteziană într-un parc. Mă uit la pat. E lat. E bun. Zicea că fetele vin de la club spre dimineață. Mă simt un pic obosit. A fost o zi lungă, searbădă. Oare ce naiba am să fac cu femeia asta?

– Să știi că eu tot îmi pun un pahar cu vin, chiar dacă tu nu vrei, zice ea apărută brusc în sufrageria dormitor. Are în mâini o sticlă de vin închis la culoare și o sticlă de apă minerală. Le pune pe masă.

– Nu ar fi mai bine să stingem televizorul? zic.

Uneori, când nu port pantofi, chiar și vocea mi se schimbă. Devine mai pițigăiată, mai lipsită de inflexiuni și de autoritate. Mai ne bărbătească. Lipsa pantofilor din picioare mă face ezitant și neconvingător.

– Știi, eu stau cu televizorul mereu aprins. Chiar dacă nu mă uit la el. Oriunde aș fi prin casă, și orice aș face, îmi place să îl aud mergând. De când a plecat nenorocitul ăsta, nu mai pot să stau fără televizor. Lasă-l așa, mai auzim și noi câte ceva…

Duce paharul la gură și, în contrast cu fusta ei elegantă și cu colierul cu pandantiv de chihlimbar, îl bea până la fund. Eu îl duc la buze dar nu gust. Zic:

– Dar nu consumă curent fără rost?

Ea pare nedumerită de întrebarea mea. Întreabă:

– Cine să consume curent fără rost?

– Televizorul, zic.

Ea dă din mână în semn că nu contează.

– Așa făceam și când îl așteptam pe nenorocitul ăla când era plecat în misiunile lui mincinoase. Pentru că asta era: un mare mincinos! Da, ăsta e adevărul! Un curvar și un nesimțit. Stăteam ca proasta toată noaptea trează și mă uitam pe pereți. Orice mașină auzeam trecând pe stradă mi se părea că e a lui și mă repezeam la geam să văd dacă oprește. De unde! Nici pomeneală. Când era beat, mereu venea cu un taxi. De atunci m-am învățat să stau cu televizorul aprins. Înțelegi?

Pandantivul îi aluneca chiar între sâni. E din chihlimbar de culoarea mierii de tei, fațetat și lustruit, iar strălucirile lui acolo între sâni îmi atrag mereu atenția către el. Și de la el, spre țâțele între care stă și între care, în locul pandantivului, aș fi preferat să îmi introduc eu nasul. Să îmi simt nasul prins între carnea aia aromată a țâțelor și să mi-l frec între ele. Să deschid gura acolo și să îmi strecor, cât mai adânc, limba între ele și să le ling.

– Frumos pandantiv ai, zic, cu gândul la țâțele ei în gura mea. Fața ei se luminează toată, dintr-o dată.

– Mi l-a adus el odată din Bulgaria. E foarte scump, să știi. Apoi își pune din nou vin în pahar. Soarbe și se întristează.

Îmi aducea, nenorocitul, mai mereu câte ceva după ce lipsea de acasă. Ori o bijuterie, ori vreo haină. Ori altceva… Avea bani să-i învârtească cu lopata…. Îi cheltuia cu curvele lui…

Începe să plângă.

– Odată știi ce mi-a adus?

– Nu știu, Esmeralda. Ce?

Mă așteptam la vreun inel cu diamante.

– Un set de linguri și furculițe din alpaca argintată. Cu lingurițe cu tot. Știi ce frumoase sunt?

Soarbe din nou din pahar apoi zice cu o hotărâre de nezdruncinat: – Stai numai să le vezi. Nu le-am folosit niciodată până acum.

Și spre surprinderea mea fără margini, se ridică hotărâtă de pe scaun și merge în bucătărie să îmi aducă serviciul de tacâmuri din alpaca argintată.

Va trebui, prin urmare, să mă uit la un set de tacâmuri.

Începe să mă enerveze suficient. Cred că până la urmă am să trec peste frizură și am să o fut de n-o să se vadă!

Stăm pe marginea patului și, în lumina slabă a veiozei de pe noptieră, ne uităm amândoi la fotografii. A scos un teanc mare, legat cu o sforicică de undeva din același dulăpior din care scosese și tirbușonul. Le-a așezat pe pat între noi și acum le răsfoim pe rând. Pentru fiecare din ele îmi dă explicații: unde a fost făcută, cine era în fotografie, când a fost făcută… În cele mai multe apare un domn în uniformă, când mai tânăr, când mai puțin tânăr. În altele apar două fete la diverse vârste. Sincer, cam urâțele. Și pe față cu niște expresii de femei cărora le trebuie urgent, adică până mâine, încă o pereche de pantofi, trei fuste, patru bluze și un telefon scump încrustat cu safire și diamante. Scurt! Mă gândesc că nu pierd mare lucru neluând cafeaua împreună cu ele dimineața. Sunt ciolănoase. La unele dintre fotografii se emoționează, se înduioșează. Lăcrimează. Atunci eu o ating compătimitor și înțelegător pe braț. Urc către umăr. Uneori degetele îmi alunecă înspre subsuoara ei, unde știu că femeilor le place mult să fie atinse. Ea nu zice nimic, se face că nici nu observă, mă lasă să fac ce vreau cu mâna pe spatele ei. Îmi explică pe îndelete scenele din unele fotografii. Își amintește cu exactitate cum era vremea la momentul fotografiei, în ce dispoziție era ea, cum erau îmbrăcate fetițele… E aproape miezul nopții. Are în mână o fotografie cu domnul în uniformă militară, de data aceasta însă fără uniformă, doar într-un chilot albastru, întins alături de ea pe un cearceaf pe o plajă aglomerată. Se uită la poză îndelung, tăcută, simt cum i se scurg lacrimile pe obraji. Nu mai îmi iau mâna de pe umărul ei. O țin acolo și încep să o masez încet cu vârful degetelor. Îi simt prin bluză pachetele de mușchi. Ea însăși începe să miște încet umărul în sus și în jos în ritmul masajului meu. Mă trag puțin mai către ea ca pentru a vedea mai bine fotografia pe care o ține în mână și în felul acesta șoldul meu ajunge să se atingă de șoldul ei. Ne facem amândoi că nu observăm lucrul acesta și ne uităm mai departe la fotografii. Eu îmi mișc mâna mai înspre gâtul ei apoi o las să alunece ușor în lungul spatelui. O masez încet. Ea nu zice nimic, mă lasă să fac ce vreau. Cobor cu degetele în lungul spatelui ei până când simt cum sub palmă începe să se profileze și să crească rotunjimea șoldului. Ezit puțin. Numai puțin. Apoi mâna mea, cu degetele răsfirate, îi cuprinde șoldul. Buca. Și acolo încep să masez încet, rotativ, ca și cum acela era un lucru firesc care trebuia făcut la ora aceea. Ea se uită în continuare la fotografia de pe plajă și plânge. A închis ochii. Mâna mea îi frământă acum încet, înainte și înapoi, partea de sus a bucii drepte prin materialul scump al fustei. Mi se pare că simt în palma cu care o masez cum fesierul i se contractă și tresare. Nu spune nimic. Nu face nimic. Stă cuminte și mă lasă să o ating. Mă întorc încet către ea și încep să îmi folosesc și mâna cealaltă. I-o pun pe picior și încep încet, încet să o mângâi. Îi simt prin fustă conturul rotund și tare. Mâna îmi alunecă în sus, degetele răsfirate o apasă ușor, îi simt carnea reliefată frumos pe sub material. Cu cealaltă mână îi mângâi din ce în ce mai apăsat șoldul și buca. Ajung cu degetele la tivul fustei. Mâna mi se scurge spre fermoarul ei. Dau să găsesc bucățica aceea de metal de care să trag pentru a desface fermoarul, dar nu reușesc. Fusta are acolo un fel de cusătură dublă. Trebuie să îi desfac fermoarul. Încerc din nou. Nu reușesc. Atunci, ieșind din tăcerea ei și ducându-și mâinile la spate pentru a mă opri din ceea ce voiam să fac, Esmeralda zice cu o voce calmă, egală:

– Stai! Lasă-mă pe mine.

Mă așteptam ca ea să își desfacă fermoarul acolo pe pat dar ea se ridică în picioare, face un pas lateral spre masă și abia apoi, în poziția aceea dreaptă, regulamentară, începe cu multă atenție să își scoată fusta de pe ea. Își desface fermoarul, o trage peste fese, peste coapse, peste tălpi si, după ce o netezește atentă cu palma, o pune, frumos împăturită, pe speteaza unuia din scaune. Poartă niște chiloți albi tiviți cu o bentiță de dantelă roz. Chiloții sunt neașteptat de mici, parcă ar fi ai uneia dintre fetele ei. Sunt sexi.

Mă uit la ea cu interes. Cu surprindere. Cu plăcere. Îmi dau seama că așa picioare atletice nu am mai văzut decât pe la televizor la Jocurile Olimpice. Nu că mi-ar plăcea femeile cu picioare musculoase însă picioarele ei, deși atletice, sunt frumos proporționate. Apoi, din poziția aceea dreaptă, regulamentară, merge mai departe. Începe să își desfacă nasturii de la bluza roșie pe care o poartă. Începe de sus. Mâinile nu îi ezită deloc. Unu. Doi. Trei. Bluza se desface și de sub ea apare sutienul alb, umflat de țâțele ei mari. Împăturește bluzița și o pune cu grijă deasupra fustei, pe același spătar de scaun. Făcând mișcarea asta se întoarce spre mine într-o dungă. Are o spinare dreaptă, o postură sportivă. De acolo de unde este, de lângă scaun, din semiobscuritatea camerei acelea pe care desele schimbări de cadre de la televizor o iluminează în culori neașteptate, mă privește puțin, încă ocupată cu bluza și mă întreabă cu oarecare mirare:

– Tu ce faci? Nu te dezbraci?

– Eu?! zic luat cu totul prin surprindere de scena aceasta de kabuki. Ba, da, mă dezbrac, cum să nu.

Și îmi scot repede, înainte de toate, șosetele. Apoi blugii. Apoi cămașa. Le arunc pe marginea patului. Ea observă și mă privește cu un fel de nemulțumire. Îmi dau seama că nu făcusem un lucru bun și de aceea mă duc la capul patului, iau hainele, le împăturesc frumos și le pun și eu pe o spetează de scaun. Am rămas acum în picioare, în chiloți la doi pași de ea.

– Nu stingem televizorul? zic cam fără curaj.

Ea își scoate și sutienul. Acum e momentul de adevăr al țâțelor ei mari. Spre surprinderea mea, atracția gravitațională nu le afectează aproape deloc forma sau poziția. Rămân în continuare rotunde, ferme, drepte, chiar în fața mea. Niște țâțe relativ puțin folosite. Ea pune atentă sutienul peste celelalte haine și, spre surprinderea mea, agilă și curajoasă, face dintr-o dată o jumătate de piruetă, ca o balerină. Din poziția aceea în care rămâne, cu una din mâini rezemată pe spetează și cu una în aer, în loc să răspundă la întrebarea mea despre televizor, mă întreabă pe  neașteptate, cochetă:

– Ia spune, sincer, câți ani îmi dai?

Eu, cu chiloții deja neîncăpători din cauza schimbării de dimensiune a organului, încerc să rămân coerent. Supralicitez: – Știu că mi-ai spus odată că ai patruzeci și doi. Dar, sincer, nu arați nici de treizeci și cinci.

Ea râde, satisfăcută. Remarca mea îi face, fără îndoială plăcere.

Zice, mândră.

– De fapt am patruzeci și opt!

Într-un fel, mă așteptam la asta.

Nu mă deranjează noua ei vârstă. Chiloții mi se umplu în continuare. Mă apropii de ea și încerc să o iau în brațe.

– El are acum patruzeci și șase, zice ea. E mai mic decât mine cu doi ani.

Dau să o prind de mână pentru a o conduce spre pat. Ea însă se ferește, și, ca și cum s-ar afla la doctor pentru un control de rutină, își dă mai întâi jos chiloțeii de pe ea. Îi întinde frumos, peste sutien, tot pe speteaza scaunului.

– Dar arată mult mai tânăr, știi?

Apoi, rămasă goală în lumina albastră a televizorului spune, după un raționament hebefob:

– De-aia avea el curvele lui tinere, știi…

Își scoate cu grijă cerceii uitându-se într-o oglinjoară atârnată chiar la capul patului. Îi pune pe dulăpior. Apoi, fără să se întoarcă spre mine, îmi zice tare, ca să acopere televizorul:

– Hai aici!

Și îmi face semn către capul celălalt al patului.

În fine, se urcă în pat, face câțiva pași în patru labe pe cearceaf până își găsește locul potrivit și se așează pe spate, cu mâinile sub cap și cu picioarele puțin date în lături. Ca o  păpușă musculoasă pregătită să se supună la orice. Fac și eu câțiva pași, pe genunchi, acolo în pat și ajung lângă ea. La televizor a început un talk show cu un ministru acuzat că a furat ceva. Niște bani. Vocea moderatorului e pițigăiată. Mă uit la ea, mă uit în jos la chiloții mei, mă uit spre masă. Zic încet:

– Esmeralda, zău, nu ar fi mai bine să stingem televizorul?

– Nu, nu, lasă-l așa, zice ea aproape indispusă de insistența mea pe subiectul acesta.

Mă sui peste ea. Îi desfac picioarele mai mult. Încerc să îmi potrivesc membrul pe linia umedă unde i se împreună buzele vulvei ca să pot să intru, dar ea nu mă ajută deloc. Stă nemișcată, ca și cum lucrul acela nu i se întâmplă ei. Mișc din fund. Suntem amândoi când roșii, când verzi, când albaștri, în funcție de cum iluminează ecranul televizorului. Simt că e umedă și pregătită însă nemișcarea ei este nepotrivită cu momentul și mă inhibă într-o oarecare măsură. În cele din urmă, chiar când ministrul făcea o dezvăluire șocantă despre un alt coleg de-al lui de la guvernare, reușesc să o penetrez. Nu scoate niciun sunet. Alunec înăuntrul ei într-o tăcere nefirească. În mod normal acesta este momentul în care o femeie scoate niște gemete. Sau, mă rog, niște sunete. În schimb, după ce fac o dată cursa înainte și înapoi înăuntrul ei, în loc de gemete ea își ridică puțin capul și, foarte serioasă, îmi zice încet:

– Să nu te exciți. Bine?

Pentru că ce spune ea nu are niciun sens, nu răspund. Poate că nici nu am înțeles corect din cauza talk show-lui.

Ea însă, cu capul încă ridicat, spune din nou:

– Să nu te exciți. Te rog! 

Zic, înțelegător și solidar:

– Bine, Esmeralda, lasă că nu mă excit.

– Bine, zice ea.

Desigur că este absurd. Dar asta o liniștește. Eu oricum nu înțeleg nimic. Își lasă capul pe cearșaf. Călare pe ea, fac lent câteva curse înainte și înapoi în interiorul ei fierbinte. Acum vorbește moderatorul. Ea e tăcută și cu mâinile încă sub cap, se uită într-o parte. Mă gândesc dacă de fapt nu se uită cumva la televizor. Poate chiar îl cunoaște pe respectivul ministru. Eu îmi văd de treabă cu senzația siderantă că posed o păpușă vie. Pentru că are un corp de atletă, îmi închipuisem prin urmare că trebuie să aibă un perete vaginal foarte bine vascularizat și musculos pe care l-ar putea folosi ca să mă strângă. Să îmi gâtuie din loc în loc tija lungă și groasă a membrului. Să îmi sporească dorința, plăcerea. Nu se întâmplă însă nimic din toate astea. E tăcută și inertă și se uită într-o parte. În tăcerea asta eu mai fac câteva curse până când, dus puțin cu mintea, îmi dau seama că vocea pițigăiată a moderatorului mă duce cu gândul la dialectul chinez pe care săptămâna trecută începusem să îl învăț după niște fișiere audio găsite pe net. Încerc să îmi aduc aminte cele câteva ideograme pe care le învățasem. Chineza e o limbă al naibii de dificilă, mai ales dialectul acesta cantonez. Mă las mai în față, îi ating abdomenul cu abdomenul meu, îi apuc bucile în mâini. Totuși, ceva nu e chiar în regulă. Cum stătea cu capul într-o parte Esmeralda zice din nou:

– Să nu te exciți, te rog!

– Nu, Esmeralda, stai liniștită, o asigur eu.

Și chiar în momentul acela încep, împotriva intențiilor mele, să conjug în minte singurul verb pe care îl știam în cantoneză. Se potrivea cu ritmul în care o penetram. Ministrul demonta toate acuzațiile care i se aduceau, iar vocea lui era calmă. Zâmbea superior, conștient că emisiunea era o făcătură. Terminasem cu verbul și, instinctiv, mi-am aruncat și eu ochii spre televizor. Ministrul are o voce plăcută. Mă uit puțin la el și simt cu groază cum, acolo în interiorul Esmeraldei, membrul meu începea să își piardă din consistență. Începea să mi se blegească. Mă cuprinde panica. Zic, gâfâind:

– Esmeralda, hai să închidem televizorul.

– Nu, nu, lasă-l așa te rog!

Îmi vine să îi trag una peste ciuful ei de struț. Sunt însă un bărbat educat și de aceea, în loc să o pocnesc, pentru a menține irigarea membrului, fac altceva: îl scot, o apuc pe Esmeralda cu mâinile de după ceafă și o trag brusc în față până când, pe jumătate încă în erecție dar descrescând vertiginos, sexul meu ajunge în dreptul gurii ei, la câțiva centimetri. Ea se lasă în voia mea. Când se vede cu sexul meu în fața gurii, ridică ochii spre mine, și, de sub bretonul ei scurt, mă întreabă cu un fel de resemnare:

– Vrei să îți fac sex oral? 

Dau din cap în semn că da.

Ea deschide gura, acum albastră din cauza schimbării de cadru, și chiar când dă să îmi ia membrul în gură, se oprește și ridică din nou ochii spre mine:

– Auzi, poți să îmi spui și mie de ce oare vor toți bărbații sex oral?

Mă uit în jos la ea cu o senzație de tonou și simt că mă ia amețeala. Ea îmi ține într-o mână membrul la doi centimetri de buze, cuminte, și se uită în sus la mine cu un interes aproape științific.

Așteaptă să îi răspund la întrebare. Dacă mă bufnește râsul nu mai am nicio șansă să mi se scoale din nou în noaptea asta. Zic, pierdut:

– Păi, știu și eu, Esmeralda… Așa vor toți?

– Nenorocitul ăsta al meu numai așa voia, zice ea, parțial retonifiată. Și când venea beat termina greu. Îi lua mult. Și mă ținea așa o oră, două, de îmi umfla botul. A doua zi aveam niște buze de zici că eram bătută.

Încerc să nu mă gândesc la ce spune femeia asta. Dau din umeri în semn că nu am un răspus la nedumeririle ei iar ea, resemnată, deschide gura și pune buzele pe capul sexului meu. Doar că exact în momentul acela își aduce aminte de ceva și, ridicând din nou ochii spre mine, spune, rugător:

– Să nu te exciți. Te rog eu!

Desigur că nu are sens. Desigur că e absurd. Dar, dacă unele lucruri sunt absurde asta nu înseamnă că ele nu există. Și, dacă există, trebuie luate ca atare. Zic, asigurător ca să o liniștesc:

– Nu, Esmeralda, stai liniștită, nu o să mă excit. Îți promit!

Moderatorul vorbește din nou. Apoi, brusc, devenim portocalii din cauza unui spot publicitar.

Ea pare a lua asigurarea mea în serios. Sunt un tip care inspiră încredere. De aceea în cele din urmă deschide din nou gura, pune buzele roată în jurul membrului meu și, sprijinindu-se într-un cot, începe să sugă încet.

Am ieși în aerul răcoros al nopții ca și cum m-aș fi liberat din armată. Mergeam pe trotuarul pustiu și, nu știu de ce, îmi venea din când  în  când  să  plâng.  Nu  rezist  prea  bine  la  nopți  nedormite. Esmeralda închisese ușa în urma mea făcându-mi semn cu degetul pus peste buze să nu fac zgomot când ies pe scară, să nu audă vecinii.

Șosetele le-am aruncat pe stradă, într-un rond de flori și până acasă am mers cu pantofii desfăcuți, nelegați la șireturi, ca un arestat. Sărmana Esmeralda, mi-am zis dând cu piciorul în niște hârtii de pe jos. Deși se afla la guvernare, era plină de vânătăi. De sus până jos. Tot sufletul îi era plin.

La intrarea în stația de metrou doi tineri, un băiat și o fată, rezemați de o coloană, se strângeau tare în brațe și se sărutau cu limbile una în gura celuilalt și cu picioarele încălecate. Mă vedeam reflectat în vitrinele pe lângă care treceam. Obosit și hai hui. În dreptul fiecărei vitrine îmi spuneam că trebuie să mă apuc odată și odată de ceva serios în viață și să termin naibii cu prostiile astea. Mi se părea că sunt aproape de a lua o hotărâre importantă.

Doar că la un moment dat vitrinele s-au terminat și a început un câmp.