11 - vată de zahăr

Vată de zahăr

1,49 

Descriere

Citește un fragment

 

”E adevărat că sunt cam destrăbălat.

Şi e adevărat că în viaţa mea destrăbălată am cunoscut multe de femei. Dar la fel de adevărat este că le puteam număra pe degetele unei mâini căreia îi lipseau două degete pe acelea de pe faţa cărora văzusem evaporându-se aceeaşi demenţă educată şi aceeaşi delicateţe a voluptății ca în cele câteva poze pe care le văzusem cu femeia aceasta. Ceva nebulos şi extraordinar îmi incitase instinctul meu de robinson psihotrop şi ginecodul.

Prin urmare, eram foarte hotărât să fac o impresie bună. Era prima dată când ne întâlneam şi o primă impresie bună conta enorm. Ştiam că e blondă şi, din fotografiile cu ea pe care le văzusem până atunci, îmi stârnise interesul. De fapt, ca să fiu sincer, se întâmplase chiar mai mult decât atât.

Îmi plăcuse.

Cu frumuseţea femeilor, şi mai ales cu cea susceptibilă de a mă face să mă îndrăgostesc, sunt bolnăvicios de precaut şi obositor de pretenţios. Nu pentru ca aş fi vreun sclifosit sau vreun misogin. Dimpotrivă, îmi plac femeile până la dezmăț şi penal şi nu satur să le rasfăţ, însă când e vorba să mă îndrăgostesc, lucrurile se schimbă.

În fotografiile pe care mi le trimisese pe net, femeia asta avea ceva paradoxal: pe de o parte, un chip de adolescentă cu o privire galeşă care, de sub genele mari şi frumos arcuite, insinuau ceva fabulos, habar nu am ce. Iar pe de altă parte o vârstă la care unele femei, mai grăbite şi iubite din vreme, devin deja bunici cochete. Îmi spusese ca are 45 de ani. Nu că o femeie de 45 de ani nu ar avea voie să fie frumoasă şi apetisantă însă în pozele acelea, pe care eu le analizazesm din toate unghiurile şi în toate luminile, apărea chiar un chip de copilă cu ochi mari şi curioşi, un năsuc mic arcuit cu butonul în vânt, obraji luminoşi de parcă erau daţi cu o peliculă subţire de ulei şi cu pielea atât de întinsă încât mă întrebam dacă nu fusese întinsă cu bisturiul. Nicidecum o femeie de patruzeci și cinci de ani. Toată faţa îi era încadrată de o claie de păr galben aranjat cu o neglijenţă căutată de aşa manieră încât să dea impresia de informal. Ba mai mult decât atât, în una din pozele acestea, de sub un furou alb şi parţial translucid, apăreau, spre deliciul ochilor mei de desfrânat neruşinat, două picioare frumoase, arcuite şi mlădiate pe placul inimii mele. Iar inima mea, când e vorba de picioarele femeilor, nu dă niciodată greş.

O chema Raluca. Şi chiar şi faptul ăsta mă îngrijora. Felul în care reverberau în mintea mea vocalele şi consoanele numelui ăsta se potrivea prea bine cu chipul ei.

Trebuie însă să fac acum o confesiune neplăcută care de fapt decurge logic din cea făcută anterior:

Eu nu iau niciodată femeile în serios!

Adică, atunci când se întâmplă să cunosc vreuna şi să mergem undeva să bem un suc, să mâncăm vreo pizza sau vreo ciorbă de burtă, sunt un tip drăguţ şi le ascult cu multă atenţie. O, da, femeile se înnebunesc după atenţia unui bărbat. Se răcoresc în ea ca şi vrăbiile vara în apa unei cişmele. Au o nevoie niciodată stinsă de a fi ascultate cu atenţie şi de a fi înţelese. Mai ales dacă bărbatul acela pare un tip inteligent şi are unghiile tăiate corect. Iar dacă, pe lângă faptul că miroase bine, poartă şi pantofi de piele de calitate care le duc cu mintea la un falus fantast, deja simt un fior plăcut electrizându-le coapsele şi pieptul.

Şi este şi firesc să fie aşa deoarece toţi ceilalţi bărbaţi din viața lor de până în clipa aceea au fost ori nişte brute dezgustătoare, ori niște nemernici, ori nişte nesimţiţi fără pereche. Sau pur şi simplu nişte proşti. Nişte animale stranii pe care, din păcate, este ilegal să le împuşti şi care nu vor de la tine altceva decât să te răstoarne cu picioarele în sus şi să-şi facă mendrele. Ba se întâmplă că unii te răstoarnă pe pat dar mai departe nu se mai pricep să facă mare lucru. Nimeni nu înţelege cu adevărat cât suferă ele. Şi atunci, dacă în timp ce stai cu ele la masă într-un restaurant despre care ele cred că e şic şi le priveşti insistent în ochi dând afirmativ şi solidar din cap când ele îţi povestesc despre cât de tâmpită şi lipsită de gust e pupăza aia de la financiar care şi-o pune cu ăla de la aprovizionare, le câştigi spontan încrederea. Eventual poţi să le atingi discret, ca din intâmplare, degetele mâinilor pe care ele le ţin întotdeauna pe masă lângă solniţă sau scrumieră, cu degetele tale. Asta acţionează ca un intensificator de confesiune. Ele se ambalează şi vezi cu ochiul liber cum se naşte şi creşte în ele dorinţa de a-ţi sări în braţe şi de a se cuibări acolo la adăpost de toţi şefii libidinoşi pe care trebuie să îi suporte, de toţi soţii beţivi şi impotenţi care nu se mai uită la ele decât cu curul şi mai ales pentru a-şi putea mesteca şi a se îmbăta pe îndelete cu visele lor de călătorie într-un mercedes alb, alături de un prinţ miliardar pe Şoselele Iubirii Nesfârşite. Când spun că nu le iau în serios nu spun însă nicidecum că nu le acord consideraţie. Sau că nu mă las angrenat în povestirile lor dureros de concrete şi liniare. Sau că nu exclam cu compasiune şi empatie exagerată la auzul ororilor prin care au trecut.

Nu!

Vreau să spun doar că le tratez ca pe nişte persoane care, deşi se plâng că ar avea scleroză în plăci, tumori maligne pe inimă şi viermi intestinali care le muşcă de maţe, suferă de fapt doar de o formă pasageră de răceală pentru care au nevoie de o aspirină. Sau două.

Şi, mai ales, ferească dumnezeu! Nu mă confesez lor niciodată!”

 

Citește mai departe aici 

1,49  Adaugă în coș

Recenzii

Nu există încă recenzii.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Vată de zahăr”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *