Publicat pe Lasă un comentariu

Ultimul capitol

Când am ajuns aici prima dată, în afară de vuietul surd și permanent al oceanului,  lucrul care m-a uimit cel mai mult a fost zidurile groase și înalte cu care sunt împrejmuite casele.

Fiecare casă pare mai degrabă o cetate construită și pregătită pentru asedii îndelungate. Sunt ferecate ca niște seifuri personale în care locuitorii ăștia negricioși și slabi se depun în siguranță pe ei înșiși și pe familiile lor. Nu poți vedea nimic de afară în curte. Fiecare își are viața lui și numai a lui, neștiută, neîmpărtășită. Porțile înalte, din lemn masiv și greu, se închid și se deschid cu zăvoare complicate.

Dar faptul că zidurile acestea sunt mai tot timpul acoperite cu plante care se cațără încăpățânate până pe creasta lor și înfloresc cu sute de flori multicolore în lungul și în latul pietrelor, face ca locul să pară frumos și, paradoxal, chiar primitor.

Să pară doar, pentru că aici nimic nu este primitor.

Ca să te primească  cineva în casa lui, ca străin, trebuie să parcurgi o procedură complicată și să treci prin încercări și pregătiri de tot felul.

Eu nu am nevoie să vizitez pe nimeni. 

Pe pistolul mitralieră am dat o nimica  toată, ceva mai mult e o mie de dirhami, adică mai puțin de o sută de euro. E un Kalashnikov aproape nou, uns și bine întreținut, cu toate arcurile și piedicile foarte ferme, în perfectă stare de funcționare.  De când au desființat frontul Polisario din Sudul independent, armele s-au ieftinit și se găsesc peste tot. Trebuie doar să știi pe cine să întrebi. Cartușe nu mi-am cumpărat decât zece cutii, adică o mie două sute de cartușe, calibru 7,62. Îmi sunt suficiente. Dacă aș mai avea nevoie, se găsesc pe toate drumurile. 

Îmi place în mod deosebit să vin dimineața aici unde mă aflu chiar acum, pe zidurile albe, înalte și groase ale vechii cetăți portugheze și să urc, pe niște trepte întortocheate gălbui și mâncate de vreme, până sus de tot, pe creasta lor acolo unde, printre crenelurile uriașe, tunurile de alamă au rămas intacte ca acum patru sute de ani. De aici oceanul se vede până departe, cât vezi cu ochii, albastru și strălucitor.

Mereu strălucitor.

La flux, apa bate în piciorul zidului mereu și mereu, amintindu-i că, odată, cândva, îl va învinge. Dar până atunci, totul e liniștit. E un aer sărat, cu un miros de alge și pește, care la început mi s-a părut dezgustător dar care acum îmi place. Sute de pescăruși se învârtesc deasupra zidurilor și se așează de multe ori pe ele chiar lângă mine.

Nu îmi plac pescărușii decât în zbor și de aceea încerc să îi gonesc din jurul meu.

Doar că lor nu le pasă deloc de gesturile pe care le fac eu. Mai ales că jilaba pe care o port este atât de largă încât de sub ea aproape că nu ți se vede niciun gest pe care îl faci. Mă sprijin de țeava înnegrită a unui tun și privesc peste apă fără să mă satur.  Undeva la dreapta, departe, foarte departe, trebuie să fie un continent numit Europa.

Mă numesc  Al Kuppy Bin Al Khalif Bin Al Kiva și am 53 de ani. Sunt căsătorit, am două soții și patru copii. Trei fete și un băiat. Sunt expert în valori culturale prerenascentiste. În tinerețe, am fost soldat în armata română cinci ani.

România e o țară unde e îngropată mama mea.

Casa pe care am cumpărat-o mai pe nimic este în Bousnika o așezare mică la câțiva kilometri la nord de El Jadida, pe malul Atlanticului. Înainte de a o cumpăra eu, în ea locuise o familie săracă, cu mulți copii iar când una din fete li s-a măritat, s-au mutat cu toții într-un cort de la marginea deșertului. Am renovat-o cu niște meșteri locali și acum arată grozav. În curte, chiar lângă havuzul de alabsastru, mi-am pus un fotoliu imens de răchită împletită iar în el o pernă mare,  rotundă și moale,  plină cu fulgi de găină. De la pepiniera de la ieșirea din oraș către Marrakesh am cumpărat doi palmieri și câteva Yuca pe care le-am plantat în curtea interioară.

Nu mă mai tem de nimic.

În casa mea nu intră nimeni.

Cele două soții tinere, analfabete, sunt foarte harnice, mă iubesc și îmi fac toate poftele. Una este aproape neagră, am adus-o din sud, dinspre Mauritania, cealaltă este arămie, berberă din Atlasul Mic. Sunt frumoase și vesele, râd mai tot timpul.

Mnyama, cea neagră, are și o voce foarte frumoasă și uneori seara, când stăm cu toții în curte sub lumina albă a lunii africane, ne cântă cântece din tribul ei și dansează dând din fund și din țâțe. E foarte elastică. Eu bat ritmul în masa de eucalipt și după ce ea își termină cântecul, aplaudăm cu toții. Ea râde bucuroasă și face plecăciuni.

Apoi bem răcoritoare din mentă prospătă si portocolae.

Mă uit la ele și le văd cât sunt de fericite când trebăluiesc prin casă sau când se joacă cu copiii. Nu le lipsește nimic. Afacerea cu cartelele de interfon a devenit până la urmă atât de rapid profitabilă încât într-un an de zile am avut bani suficienți ca să mă las de muncă. Chiar atunci a murit tata și am vândut apartamentul. Mi-am luat toți banii și am venit aici. Copiii mei nu vorbesc românește, vorbesc numai dialectul ăsta local de limba arabă.

Pistolul mitralieră îl țin mereu sprijinit de havuz, cu gura in sus, proptit de un cui metalic.

Sunt un foarte bun trăgător.

Mă numesc  Al Kuppy Bin Al Khalif Bin Al Kiva și am 53 de ani. Sunt căsătorit, am două soții și patru copii. Trei fete și un băiat.

Nu mă mai tem de nimic pe lumea aceasta.

Doar de un singur lucru. Dar știu că acela nu se va mai întâmpla niciodată.

                                        S  F    R  Ș  I  T

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu