Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 9

O iau pe lângă blocul lui Jeos, ăla cu ochii de broască, din a şaptea, trec printre plopii înalţi şi de acolo mai departe intru pe strada ţiganilor, pe un trotuar din dale de ciment, strâmbe.

Casele ţiganilor sunt din cărămidă roşie, mici şi joase, împrejmuite la stradă cu un gard din scânduri negre în dosul cărora se văd şi se aud găini nervoase care patrulează alert şi cotcodăcesc iritate.

-Ce faci, umflatule?

-Ce, bă, nu ți-e bine?

Balonto e umflat şi e cam de înălţimea mea. Când trec prin dreptul curţii lui, el stă la poartă jegos şi unsuros, cu obrajii plini de zoaie şi cu unghiile mari şi negre. Are nişte pantaloni largi cât toate zilele şi tot timpul sub nas îi atârnă muci întăriţi ca nişte ţurţuri sfărâmicioşi.

Adevărul este că îmi e frică de el.

Pe trotuarul ăsta au loc lupte corp la corp şi unul dintre noi ar putea să moară. Iar mie, deşi nu îmi este frică de moarte, nu îmi place deloc să încasez bocanci în fluierul piciorului şi pumni în cap. Sau să mă zgârie pe gât cu unghiile alea jegoase.

Îi trag repede un picior în genunchi şi îl împing.

El mă apucă de păr şi mă trage cât poate de tare.

Mă doare ca dracu. Îmi dau lacrimile.

– Țigan împuțit, strig gata să mă bufnească plânsul.

Dar durerea îmi dă o putere extraordinară. Mă zbat ca un animal sălbatic şi mă smulg din strânsoare cu preţul unui smoc din părul meu care rămâne în mâinile lui Balonto. Mă răsucesc pe jumătate, ridic vioara în aer şi îi trag una cu ea cât pot eu de tare peste moaca lui scârboasă şi peste ceafă.

Balonto îşi duce mâinile la cap şi urlă.

Ăsta e momentul! Îi mai trag un picior în genunchi şi o iau la fugă prin noroi spre Școala de Muzică.

Alerg, alerg cu cutia mare în mână în care se aude cum zdrăngăne vioara. Mă uit din când în când înapoi cu teamă şi curiozitate şi în același timp mă gândesc dacă l-am pocnit suficient de bine. Copacii şi gardurile se derulează repede în stânga şi în dreapta mea, ca pe fereastra trenului. Dacă îl doare. Adică dacă îl doare mai mult decât mă doare pe mine. Ah, cred că l-am pocnit bine! Şi cred că îl doare tare, mai tare decât mă doare pe mine. Ce tare i-am tras în cap!

Îmi trag răsuflarea după cât am alergat şi deschid uşa mare a sălii de muzică cu mâna dreaptă.

Am intrat.       

 

Domnul Predesso este gras numai de la gât până la mijloc. Acum bate cu vârful pantofului un ritm în parchet. Dintre umeri îi începe brusc o gușă umflată iar de sub guşă, la fel de brusc, îi începe o burtă foarte mare şi foarte rotundă. De la brâu în jos, Domnul Predesso este însă neînchipuit de slab. Picioarele îi sunt lungi şi foarte subţiri, şi la fel îi sunt şi degetele mâinilor. Lungi, subţiri şi foarte albe. Suflă în stânga şi în dreapta un praf imaginar pe care îl vede peste tot. Tuşeşte din când în când într-o batistă împăturită, de aceeaşi culoare cu puloverul. Are o singură pereche de pantaloni, albaștri şi are un singur pulover, gri.  

E nervos.

Câteva viori foarte mari sunt sprijinite mereu de catedră. Se numesc violoncele și m-am liniştit când am aflat că de fapt ele nu se ţin sub gât. Se țin între picioare.

– Ce e, mă, cu tine?

– Bună ziua, tovarăşu!

Se uită la mine  cu ochii lui mari şi plini cu multă apă şi se gândeşte ce să îmi facă. Sau poate că se gândeşte la altceva. Bate în podea din vârful pantofului un fel de ritm pe care îl are în minte în momentul acela. În spatele lui soarele a coborât până deasupra acoperișului care se vede prin ferestre şi a aprins țiglele.

Cred că am întârziat dar la anul nu o să mai întârzii pentru că dacă iau premiul întâi şi anul acesta, tata o să îmi cumpere un ceas de mână cu curea metalică care se întinde. Cum are şi Ghidrucco, care ia doar premiul trei deşi maică-sa vine mereu pe la școală să se pună bine cu profesorii. Maică-sa are un ochi verde şi unul căprui.

Cred că am întârziat mult.

Mi-e frică.  

– De ce ai întârziat atât?

Stau în cadrul uşii într-o poziţie regulamentară, cu mâinile pe lângă corp, cu privirea fixată pe catarama veche a curelei domnului Predesso, cu vioara atârnându-mi în mâna stângă și încerc să par cât mai nevinovat.. Sunt foarte cuminte. Mama mă îmbracă curat, cu haine spălate şi apretate dar eu ajung mereu la ora de muzică şifonat şi plin de praf și noroi.

– Păi tu crezi că aşa merge aici, măi băiete? Vii când vrei tu?

S-a așezat o pasăre din aceea cu multe culori pe burlanul casei de vis-à-vis. Mi-ar plăcea foarte mult să o prind. Cel mai mult îmi place să prind păsări. Se vede prin fereastră. Cât de mult aş vrea să dispar! Sau măcar Domnul Predesso să dispară în clipa aceasta! Sau măcar să prind pasărea.

Dar nu dispare.

Nu dispare nimeni. Nici el, nici eu.

Se uită la pantalonii mei murdari de noroi, la tenişi, la cutia viorii. Apoi se uită la mâinile lui și oftează ca după o pierdere grea. Este îndurerat şi descurajat că am ajuns eu, murdar şi sărăntoc, netalentat şi proletar, să fac parte din destinul lui de care pare atât de nemulţumit.

Dar el nu știe că eu nu am vrut să intru în viaţa lui. Că eu nu vreau să îl supăr. Că nici nu vreau să fiu aici acum ci doar să mă joc prin junglă cu arcul cu săgeți ascuțite şi să învăţ să înot şi mai bine. Să pot să mă feresc de Dudulaci ca să nu mă mănânce sau să mă muşte şi să prind multe animale. Să iau şi anul ăsta premiul întâi ca să merg în tabăra de pionieri gratis unde prindem noaptea licurici. Pentru că am numai note de zece m-au făcut pionier încă din clasa a treia. Când te face pionier îți pune o cravată roșie la gât, de mătase și o bască neagră. Îți dă o insignă cu flacără roșie și pe urmă saluți.

E super!

Mi-e frică. Dacă ar ști cineva cât îmi este de frică!  

– Hai, acum scoate vioara, spune el şi glasul lui sună acru, ca prunele de lângă podul de cale ferată, când sunt încă necoapte.

Ca să scot vioara, trebuie să deschid cele două închizători metalice.

O așez pe bancă şi deschid închizătoarea din stânga, cea de la coadă. Cu cea din dreapta, de pe gâtul ei, nu ştiu ce s-a întâmplat că nu reuşesc să o deschid. Domnul Predesso aşteaptă. Bate din vârful pantofului un ritm  în care este împachetată viața lui din clipa aceea. Pasărea cu multe culori şi-a luat zborul de pe burlan ca să se ducă la cuibul ei. Îmi e ciudă că a zburat, acum nu am să mai pot niciodată să o prind. Mă gândesc la bătălia pe care am avut-o cu Balonto. Oare se putea strica încuietoarea viorii din cauza asta?

Zic cu teamă:

– Nu ştiu ce are, tovarăşu’, nu se deschide.

– Ei, nu se deschide, zice el. Ba se deschide!

Mai încerc. Dar mâinile mele mici şi mult mai moi decât metalul din care sunt făcute încuietorile nu ştiu şi nu pot să facă mai mult decât atât. Apăs mereu pe limba metalică dar ea e  înţepenită şi nu se mai mişcă. Vioara rămâne încuiată înăuntrul cutiei. Ce o să se întâmple acum?          – Nu, pot, tovarăşu’. S-a blocat!

Îmi vine să plâng.

– S-a blocat, zic din nou, fără curaj.

Iau mâinile de pe cutie, le las în lungul corpului şi rămân nemişcat privind cutia într-o poziție respectuoasă şi regulamentară. În poziţia în care mă aflu mi se pare că sunt un copil cuminte care ar trebui recompensat pentru asta. Dar nimeni nu mă recompensează cu nimic.

Dacă aş putea să adorm…

Domnul Predesso se ridică. Degetele lui lungi cuprind încuietoarea din toate părţile dintr-o dată şi o pipăie ca şi cum ar fi tentaculele unei caracatiţe mici, de uz didactic. O sug în interiorul lor. Se aude un clic şi în același timp limba metalică cedează. Acum se poate deschide capacul cutiei.

– Ai văzut? spune el uitându-se la mine cu reproș. 

Dar neliniştea care m-a cuprins a rămas în carnea mea ca injecția de anul trecu când ne-au vaccinat. Îmi amintesc sunetul pe care l-am auzit când l-am pocnit pe Balonto cu cutia în cap. Ca un fel de mieunat venit din interiorul cutiei. Un gând îngrozitor îmi trece prin minte: Oare putea să i se întâmple ceva viorii? 

Deschid capacul.

Inima îmi tresare ca un animal sălbatic.

Pe Domnul Predesso îl bufneşte brusc tusea.

Nici nu mai are timp să îşi scoată batista şi de aceea tuşeşte acum direct printre degetele lungi ale mâinii drepte pe care şi-a dus-o la gură şi câteva picături de umezeală din gura lui ajung pe obrazul meu.

În interiorul cutiei vioara zace întoarsă într-o rână iar corzile ei, rupte, sunt împrăştiate peste tot. Pare un animal mort, batjocorit după moarte. Călușul alb s-a crăpat şi s-a îndoit. Acum e momentul să fug. Încă tuşeşte. Se caută după batistă. Gâtul, şi o dată cu el capul, au început să îi tremure. Arată cu degetul lung şi alb spre cadavrul viorii şi strigă, în zig-zagul tusei din care nu se mai poate opri:

– Ce i-ai făcut, mă, nenorocitule?

Tuşeşte groaznic.

– Îhmm? Ce i-ai făcut, mă, la vioara asta? Ai omorât-o!

Tac şi îmi dau lacrimile. Cred că așa începe sfârșitul lumii despre care am citit într-o povestire, cu tremuratul ăsta din care nu mă pot opri. O frică cumplită mi se zbate în piept ca un ghem de viermi albi.

 Nu aș vrea să mor!    

Dar aș vrea să adorm.

– Nenorocituleeee….

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu