Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 7

Am patruzeci şi cinci de ani.

Melinda are treizeci şi şapte.

Ne-am mutat de ceva vreme împreună și trăim în miezul unei povești de dragoste grozave. Cel puțin așa cred eu. De ce sunt însă mereu cuprins de tremurul acesta nefiresc care mi s-a instalat în toată ființa ca un început de parkinson și de ce neliniștea aceasta chinuitoare îmi circulă ca o fierbințeală prin tot corpul, nu înțeleg.

Şi mi se face din ce în ce mai frică…   

Ar trebui să fie, de fapt, exact invers. Să mă simt adică în deplină siguranţă, închis ermetic în dragostea pe care o aud crescând și deschizându-se ca un nufăr alb, imaculat, în sufletul meu. Prin urmare ar trebui să mă trezesc dimineaţa îmbătat de norocul de a începe ziua alături de femeia asta frumoasă pe care o iubesc.

Însă, în loc sa fac asta, eu mă trezesc dimineaţa inutil de devreme şi, după ce mă ridic brusc de pe pernă ca într-un exercițiu de alarmă militară, rămân pe marginea patului încovoiat de parcă aş duce ceva greu pe umeri. Stau în întuneric şi o ascult pe Melinda cum respiră. Trag în piept aerul încărcat cu mirosul corpului ei și mă încarc până în plămâni și în capilare de el.

Indiferent de momentul zilei sau al nopţii, trupul ei e mereu fierbinte şi are în el o vibraţie secretă care mă ameţeşte. De aceea căldura şi moliciunea elastică a pielii ei îmi accelerează fiinţa într-un mod de neînţeles și mi-o înfierbântă. O doresc tot timpul şi peste tot. Ziua şi noaptea. Dimineaţa, peste zi şi seara. Acasă sau în maşină. Pe trotuar sau în supermarket.

Aş iubi-o mereu.

Şi dacă uneori nu se poate, mâna şi dorinţa trebuie să mi se mulţumească cu exteriorul trupului ei şi atunci îi urmează formele, curbele, temperaturile, trecând cu o nerăbdare bolnăvicioasă de la umăr la fesă, de la sfârc la abdomen, de la genunchi la călcâi, de la un sân la altul. Degetele o caută în lungul şi în latul trupului gândind singure, autonom, pentru a se convinge că Melinda există cu adevărat lângă mine şi că nu pleacă nicăieri de acolo. Că rămâne în patul pe care mă aflu şi eu chiar şi atunci când se întoarce pe partea cealaltă sau când se dezveleşte şi aruncă aşternuturile într-o parte, către suportul de televizor.

Fiecare mişcare a ei în pat este un eveniment important. Istoric, atmosferic, imaginar. Ploaie, stoluri de berze rotindu-se în înalt, cutremure de pământ, inundaţii, valuri mici încreţind suprafeţele calme ale lacurilor de munte…

Iar eu tresar de fiecare dată şi mă emoţionez ca şi cum tocmai aş fi martorul evenimentelor de care vorbesc, în toată amploarea lor reală.  

Nu ştiu cât stau aşa. Cinci minute. Zece minute. E întuneric.

Este prea devreme ca să mă ridic dar în același timp mi se pare deja prea târziu ca să mă mai întorc în pat. Îmi masez fruntea cu degetele ca şi cum mi-aș desprinde o crustă tare formată în timpul nopţii și bâjbâi desculţ pe parchet după papucii din piele de capră.

Îi trag, îi încalţ şi mă ridic.

Locuim în apartamentul pe care Melinda l-a cumpărat cu ceva timp în urmă de la un inginer bătrân şi libidinos care îi rânjea din nişte dinţi de plastic ieftini și strâmbi printre care saliva, în timp ce vorbea, i se umfla în balonașe lipicioase.

După vreo două săptămâni când am găsit, uitată în una din debarale, o pereche de pantofi de damă cu ștrasuri și lănțișoare, am înțeles de ce inginerul ne-a dat numai două cartele de interfon de la intrarea în scara bocului, în loc de trei. Fără îndoială, o cartelă rămăsese la iubita lui secretă care își uitase condurii fermecați în debara. Ca urmare a acestui amor secret eu rămân mereu fără cartelă pentru că pe una o ia Melinda iar pe cealaltă Alura.

Nu e grav, dar e supărător.

Aici pe holul ăsta am montat eu două oglinzi înalte acum câteva săptămâni ca să te vezi în ele de sus până jos şi poţi să te aranjezi după cum îţi place. M-am gândit că suprafaţa lor va face holul să arate mai mare decât este deja. 

Și chiar așa s-a şi întâmplat.

Dar nu mi-am închipuit nicio clipă că ele vor deveni locul în care Alura, fetiţa de doisprezece ani a Melindei, îşi va petrece, studiindu-şi chipul şi corpul cu o îngrijorare bolnăvicioasă și o admiraţie idolatră,  o bună parte din timpul pe care îl petrece prin casă. 

Trec prin hol și intru în baie. 

Mă uit atent în oglindă.  Nimic nu este clar între mine şi Melinda.

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu