Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 6

Deşi nu s-a mai emis de multă vreme niciun document oficial, Deksi a insistat să avem mereu la îndemână ceara de sigilii pentru a putea, dacă va fi cazul, să anexăm teritoriile nou cucerite pe o bază legală, prin edict.

Eu duc cuiele şi ciocanul, cleştii, praştia, arcul de frasin şi ceara roşie pentru sigilii. Cuţitele mari stau de obicei fie la Mişko, fie la Dede fie, în mod excepţional, la Deksi care le foloseşte mai mult în scopuri ştiinţifice şi de cercetare.

Într-un mod cu totul de neînțeles ei prind şi peştii cei mai mari la undiţă, ca şi cum peştii care vin pe sub apă şi se aliniază în dreptul momelilor ar şti a cui este fiecare momeală şi, prin urmare, care se cuvine căruia dintre ei. Cei mari muşcă la Mişko, la Jeos, la Dede, la Dumi, la Deksi. Cei mai mici la Pinu şi la mine. Eu prind tot timpul numai peşti mici. Dede numai peşti mari, de la o palmă în sus.

Desigur că îl respect, chiar dacă are multe coșuri roșii pe față şi e urât. Este mai mare şi la înălţime şi când am fost odată la el acasă am văzut că are frigider. În frigider poți să faci o găleată de înghețată din aia bună. Noi nu avem frigider dar cred că o să ne cumpărăm.

A zis tata că o să facă o rată şi o să ia frigider

Ieşim dintre copaci.

 Aici prundişul malului înaintează până în albia râului iar apa este așa de mică încât putem să trecem de pe un mal pe altul în picioare.

Deksi a spus că asta este o cataractă, ca pe Nil. Eu credeam că o cataractă e ceva la dinți.

A văzut el într-o carte.

Iar bucata asta mare de beton care iese din mal şi intră în apele râului ca un crocodil pătrat este o fundaţie. Nu înțeleg cuvântul fundaţie dar am văzut de multe ori în expediţiile noastre că pe Fundaţia asta vin femei de la Pepinieră, cu săpun şi perii de sârmă şi spală covoarele în vâltoarea cataractei. Le întind pe betonul mâncat de apă ca pe o duşumea, îşi suflecă rochiile, se lasă în genunchi şi le săpunesc de la un cap la altul. Apoi, cu părul strâns la spate şi desculţe, le freacă îndelung în patru labe până ce covoarele sunt cuprinse de clăbuci şi de spumă albă.

Acum apa râului a scăzut şi a dezgolit Fundația de tot.

E un pătrat mare de beton, înnegrit de jur împrejur de o rugină biologică formată din alge mărunte şi vietăţi mici fixate de beton pentru totdeauna. Pe ea e acum o femeie tânără, aşezată pe vine, cu părul negru şi lung care îi atârnă, ud, într-o parte. Spală. E aplecată şi freacă cu o perie covorul roşu întins peste fundaţie. Are braţele și umerii dezgoliți. Rochia îi este udă şi e lipită de șolduri şi de coapse.

– Hai să stăm puţin, zice Mişko. Să stăm puţin aici.

Dede nu e de acor

– Păi de ce să stăm aici? Nu mergem la Insulă?

– Ba da, dar să stăm puțin aici, decide Mișko.

Şi se oprește.

 Ne oprim cu toții pe malul râului, la doi, trei metri de apă şi ne aşezăm pe pietrele rotunjite ale prundului.

În faţa noastră, la numai câţiva metri femeia aceasta tânără întinsă în patru labe, cu rochia udă din cap până în picioare şi lipită de corp, freacă cu putere. Are braţe puternice şi albe și la fel îi sunt şi pulpele de la genunchi în jos, albe şi pline. Două vrăbii îşi scutură penele pe buza apei ciripind tare una către cealaltă. Sub rochie ţâţele îi atârnă şi i se bălăngăne încoace şi încolo. Nu o deranjează deloc că ne-am oprit acolo şi că ne uităm la ea.

O să facem multe azi.

Cel mai bine ar fi să doborâm un copac şi să îl culcăm peste apă ca să sărim de pe el şi să facem stropi. Sau să facem un baraj ca să blocăm peștii.

Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, mă uit în sus.

Ca şi dimineaţa când mă trezesc, simt cum circulă prin mine un fel de neliniște. O comandă. O urgență. Poate că așa cresc. Nu ştiu ce este dar o simt sub forma unei nevoi de a face ceva. De parcă, aşezându-mă, ceva a rămas nefăcut. De parcă locul ăsta deschis, cu apă, cu iarbă, cu cer senin şi cu un soare care invadează tot ochiul, e un început pentru altceva pe care trebuie să îl fac.

De aceea mă ridic din nou în picioare. Sunt în picioare dar nu am ce altceva să fac. Dau cu piciorul într-o piatră. Aşa. Şi mă aşez din nou.

Acum e mai bine.

Da, e mai bine.

Mult mai bine!

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu