Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 42

E același scris mărunt și neregulat ca și cel din prima scrisoare.

Îl recunosc prin perforațiile cutiei. Deși lăcățelul cutiei noastre poștale nu se poate încuia și e pus acolo doar de formă, din cauza tremuratului nu reușesc deloc să îl desfac din belciugul în care se ține. Va trebui să merg la doctor, nu știu de ce tremur așa de tare când am o emoție. 

Poate că sunt bolnav de ceva.

În fine, îl scot, deschid ușița și văd hârtia împăturită înăuntru. Ce să fac, Dumnezeule? Ce să fac? Să o iau să o citesc? Să o las acolo până când dispare de la sine? Să o iau și să îi dau foc? Cineva din mine găsește răspunsul înainte ca eu să mă decid și întinde mâna. Inima îmi bate ca o tobă udă, într-un subsol întunecat. Apuc hârtia, o bag repede în buzunar cu frică să nu mă vadă cineva umblând în propria mea cutie poștală și, cu degete tremurânde, reușesc să agăț din nou lăcățelul decorativ, pe capacul cutiei.

Ies pe alee.  Am scrisoarea în buzunar.

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu