Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 3

Ca să cresc mai repede mă folosesc de Mișko, băiatul doamnei Strugario, care are corn de aur.

 La şcoală Mișko nu ia decât note foarte proaste dar nici doamna şi nici domnul Strugario nu îl ceartă pentru asta.

Pe mine tata m-ar schilodi în bătaie pentru note ca alea. Cornul lui străluceşte de îţi ia ochii. Este de aur. Nu ştiu cât de bine cântă dar pentru că în mintea mea ideea de corn se leagă de ideea de vacă, mi se pare că sunetele pe care le scoate imită destul de corect mugetele de vacă şi de aceea mi se pare că de fapt cântă bine. Că se pricepe, adică.

Când ai numai unsprezece ani, ca mine, şi nu ajungi cu degetele la bara de bătut covoare nici dacă te ridici pe vârfuri şi sari, faptul că un băiat de treisprezece ani care suflă într-un instrument de aur acceptă să joace fotbal cu tine este o încurajare explicită că şi tu, cândva, vei împlini treisprezece ani.

Mai repede, de exemplu, decât dacă te-ai juca cu un băiat de nouă ani. Sau chiar de zece. Iar eu am nevoie să împlinesc treisprezece ani. Simt peste tot în mine, ca pe un sifon pișcător, nevoia de a împlini treisprezece ani.

Jucându-se cu mine, Mişko îmi promite mereu, fără ştirea lui, că voi împlini curând treisprezece ani. El stă în poartă iar eu şutez.

Nu se aruncă deloc după minge pentru că este gras şi puturos iar lucrul ăsta îmi convine de minune. Faptul că reuşesc să îi dau goluri unui băiat de treisprezece ani nu numai că mă face să alerg mai repede după minge şi să mă cred un fotbalist foarte bun dar îmi dă şi o perspectivă de viitor ameţitoare. Adică eu, de unsprezece ani, dau goluri unui băiat mai mare, de treisprezece ani!

Mă încurajează enorm! Poate, când o să fiu mare, am să ajung ministru. Sau poate am să vorbesc la televizor!

Tatăl lui Mișko are dinți de tablă şi buze groase și nu vorbește cu tatăl meu deşi amândoi poartă aceeaşi uniformă de culoarea cositorului şi sunt angajaţii aceleiaşi clădiri verzi cu multe ferestre înguste, cu gratii negre spălate mereu cu motorină.

Pușcăria.

Amândoi sunt gardieni și se critică în ședințe unul pe altul. La analize. La instruiri. Uniformele lor se încheie cu nasturi metalici rotunzi şi bombaţi pe care este ştanţată în relief stema republicii şi care, din cauza asta, cred că sunt foarte valoroşi. Republică e atunci când regele a luat tot aurul din ţară şi a fugit peste graniţe iar țara este condusă de popor.

Și eu sunt popor.

Nefroni. Nefromitină. Examen clinic. Uree. Anefromazitin.

Sună încântător!

Explicaţia pentru această latură fermecătoare a vocabularului medical al doamnei Strugario, care, ca şi mama, are numai patru clase primare şi care, dintr-o pudoare moştenită la naştere şi apoi asumată legal la cununie, poartă numai fuste largi şi lungi până la glezne, este aceea că domnul Strugario, deşi rumen la faţă şi cu fălcile ovalizate definitiv de o grăsime ce vorbeşte de la sine despre un anumit nivel de bunăstare, provenit, după cum spune tata, de la popotă deținuților și din grădina de zarzavat a unității, suferă de rinichi.

Nu ştiu ce este acela un rinichi însă știu că e ceva din corpul oamenilor mari pentru care e nevoie de mulți pepeni ieftini pe care, vara, domnul Strugario îi aduce la sub braţ tocmai de la piaţă, cu mereu același zâmbet de om bun care îi dezveleşte dinții de viplă din stânga buzei de sus.

Şi mie îmi plac pepenii, deşi eu nu am rinichi.

Privită din faţă, pentru că este grasă, cu capul mic şi rotund, cu ochii negri şi oblici, Doamna Strugario aduce a japoneză dar din profil, datorită nasului încovoiat şi a guşii care îi atârnă ca o punguţă de piele, pare grecoaică. Adevărul însă e acela că Doamna Strugario este unguroaică şi este vecina noastră de palier iar mie îmi place foarte mult de ea pentru că din apartamentul ei, căreia de multe ori ea îi lasă ușa deschisă, iese mereu un miros de prăjituri proaspete cu cacao, cu vanilie, cu scorțișoară, cu stafide, care se împrăștie pe toată scara, în sus şi în jos şi prin care eu trec ca printr-un abur fermecat.

Mirosul îmi intră adânc în nări, mi se lipește de piele şi de haine şi mă însoțește, ca şi amenințările tatei, oriunde m-aș duce.

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu