Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 20

– Mă crezi că eu pot să stau un minut cu capul sub apă?

Strâmbă puțin din colțul buzelor. Pare foarte sceptică. Sau poate doar nu știe cât de mult înseamnă să stai sub apă fără să respiri un minut şi de aceea nu poate să aprecieze reuşita asta extraordinară. Adevărul e că, fată fiind, nu are cum să înțeleagă lucrurile astea serioase.

Totuşi, până la urmă, zice, la întâmplare:

– Nu te cred.

Exact asta așteptam! Am să îi arăt eu ei!

Am ajuns din nou pe plaja noastră mică şi ascunsă, înconjurată de copaci și mărăcini pe de o parte şi de apa râului de cealaltă. Tot drumul m-am gândit numai cum să fac să pot să stau sub apă foarte mult. E foarte important.

– Ce frumos este aici! zice ea de parcă acum vedea locul prima data.

Îşi aruncă plasa cu caiete în nisip la întâmplare şi îşi plimbă privirea de jur împrejur. Cred că e bucuroasă. Bucuria ei mă face pe mine de două ori mai bucuros. Nu știu cum dumnezeu se întâmplă chestia asta.

– Păi tot aici am fost şi data trecută, îți amintești?

– Îmi amintesc, sigur că da. Voiam doar să spun că îmi place locul ăsta.

Apoi adaugă, enigmatică:

– Mă face să mă simt mai puțin extenuată. 

Sanusa are, așa, niște cuvinte mai speciale şi un fel foarte corect de a le pune împreună în propoziții. Adică, vorbește cam cum vorbesc copiii de la emisiunile pentru pionieri de duminică dimineața la televizor. Foarte corect. La urma urmei nu ar fi exclus să aibe note mari la școală…

– Tu cât ai la română? o întreb, cu puțină teamă.

Ea nu răspunde. Se uită la apă cum curge, apoi spre bolovanii din susul râului, apoi prin crengile copacilor care se întind lacome peste apă.

– Zece, cât să am?! zice ea într-un târziu de parcă întrebarea mea era una prostească, fără rost.

Hmm… Mă enervează!

Dar, la urma urmei, e bine că are zece. Poate că e şi ea premiantă, ca şi mine, şi atunci pot să mă joc cu ea fără probleme.

Femeia de la buletinul meteo a mințit fără să clipească.

După amiaza e călduroasă şi numai bună pentru baie. Şi nu se simte nicio adiere de vânt. Adevărul este că după întâmplarea cu corzile rupte în capul lui Balonto, sunt mai atent cu cutia în care doarme vioara şi de aceea o așez cu grijă în nisip, lângă sacoșa cu caiete aruncată neglijent de Sanusa. Am fost deștept astăzi, mi-am luat chiloți cu elasticul foarte tare care nu ies de pe mine orice le-aș face.  

– Ne dezbrăcăm, zic?

Ea îşi trece mâna prin părul ei lung şi negru, se uită la apă, apoi se uită în sus către cer şi zice, încet, solfegiind parcă într-o gamă de jos:

– Da, hai să ne dezbrăcăm.

Sincer, chiar începe, într-un fel pe care nu îl înțeleg, să îmi placă de fata asta. De Sanusa.

Mă uit mai cu atenție spre bolovanii mari din susul râului şi mi se pare că văd ceva. Ceva care data trecută nu era acolo. Zic:

-Stai puțin!

Şi mă duc peste nisip până la bolovanii ăia uriaşi.

Lângă unul din bolovani, pe pietriș, e o pereche de papuci.

Dar nu papuci de plajă din aceea de cauciuc cu o baretă trasă printre degetul mare şi celelalte. Nu. Şi nici din aceia ușori de papură  împletită. Parcă ar fi făcuți din niște pantofi vechi din care li s-a tăiat partea din spate. Ce dracu caută papucii ăștia aici?!!! Mai e cineva pe aici?!

Mă uit de jur împrejur. Sunt obișnuit cu desișul şi capcanele junglei. Nu se vede nimic. Nimeni. Doar râul, plaja, tufișurile, trunchiurile, crengile…

– Ce e? mă întreabă Sanusa.

Nu i-am spus nici despe soldații din Cazarmă care omoară oamenii dacă fac gălăgie sau îi enervează. Nu trebuie să o sperii degeaba.

– Nimic, zic. Niște papuci împuțiți. Cred că i-a adus apa…  

Şi le trag, demonstrativ un șut. Unul dintre papuci zboară prin aer şi cade undeva chiar lângă apă.

Mi-am demonstrat curajul.

Dar adevărul este că mi s-a făcut frică. Nu mă mai simt chiar în largul meu.  

Şi adevărul este că, dacă nu ești suficient de atent şi foarte priceput, așa cum sunt eu, poţi să mori imediat sub apă. Acolo, lumina e mică şi totul e întunecat. Apa curge foarte repede, iarba e mereu încovoiată de curent şi unduie de parcă şi ea ar înota odată cu mine. Deşi acum am doisprezece ani şi jumătate, eu sunt totuşi mai mic decât Sanusa şi de aceea trebuie să stau cu capul sub apă foarte mult pentru a-i arăta că merit să mergem la baie împreună.

De aceea mă forțez cât pot eu de mult, iar asta mă face să mă apropii de o mare sperietură.

Sub apă nu ai de unde să iei aer şi de aceea nu respiri. Dacă nu respiri, devii şi tu mort, ca toţi morţii. Înoţi, înoţi şi vine o clipă când simţi că nu mai poți şi atunci trebuie să ieşi să respiri. Sau să mori. Te ia o alarmă care îţi înfundă creierul ca o ceaţă în care nu mai găseşti drumul.

Acum însă, deşi simt că nu mai pot, încă vreau să mai înot.

Îmi dau seama, de acolo de sub apă, că dacă aş ieşi în momentul ăsta la suprafaţă nu aş impresiona-o suficient. Aşa că mai rezist puţin. Mă forţez şi mai dau de câteva ori din mâini ca şi cum aş înainta către o destinaţie esenţială. Către bomboane cu cacao sau către o bicicletă din aceea cu coarne răsucite în jos cum au cicliştii la televizor, cu roţi subţiri. Simt că nu mai am aer, că nu mai pot dar mai dau încă o dată din mâini şi din picioare.

Este extrem de important să mai dau o dată din mâini şi din picioare.

Mă zbat şi mai înaintez puţin. Abia când nu mai văd nimic, când aproape că nu mai ştiu cine sunt şi ce fac, când uit ce lecţii am pentru a doua zi la ştiinţele naturii sau la aritmetică şi de ce mi-a spus mama, adică să nu mă înec că altfel nu mă mai primeşte acasă, îmi amintesc, presat de apă din toate părţile, că nici casa mea, nici prietenii mei nu sunt sub apă şi că de fapt Sanusa este la suprafață, nu aici.

Şi atunci, cu ultima fărâmă de viaţă din mine, ţâşnesc în sus la suprafaţă ca un mic delfin care dă dement din coadă şi din aripioare şi plesnesc totul în jurul meu cu palmele.

Stropii sar în toate părţile ca şi cum eu aş fi un eveniment major al apei. Valurile pe care le stârnesc şi toată cacofonia de sunete pe care le fac strigând şi bătând apa cu palmele sunt asiguratoare. Mă asigură că am făcut un lucru bun. Răsuflu lacom şi sunt mulţumit. Trag aer în mine repede şi cu toată puterea. Am mers cel mai mult pe sub apă şi de aceea aștept un premiu. O recompensă.

Ceva.

Mă uit după Sanusa pentru că din partea ei ar trebui să vină premiul ăsta. Când am intrat eu sub apă, ea era pe mal dar acum malul e gol, nu se văd decât bolovanii, în susul râului. Mă neliniștesc. Strig:

– Sanusa!

Nimic. Din cauza respirației accelerate aproape că nici nu mai am suflu să strig.

– Sanusaa!

Nimic. Niciun fel de răspuns. Niciun fel de mișcare. Un gând prostesc dar sinistru îmi trece prin minte. Încep să alerg spre mal prin apa care îmi vine până la piept şi strig cât mă țin puterile:

– Sanusaaaaaaaaaaaa……………

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu