Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 2

Îşi petrece ziua cu o mitralieră atârnându-i grea în spinare, încărcată cu cartușe de război cu cap de cupru.

La brâu are un pistolet negru şi lucios, uns cu ulei special, prins în centura lată plină de catarame şi ținte de fier. Este alert şi ager, purtător de moarte şi expus în fiecare clipă morții. Ochii lui mici şi galbeni îi sunt mereu neliniștiți în orbite şi i se mișcă în cap ca două insecte rotunde, necontrolate. În picioare poartă cizme de piele, înalte până sub genunchi, negre şi grele, prăfuite, întărite la bombeuri şi tocuri cu blacheuri de metal care scrâșnesc pe pietriș, şi cu ele în picioare patrulează  printre oameni care l-ar dori mort. Şi care  l-ar putea omorî în fiecare clipă.

La televizor emisiunile muzicale nu îi trezesc interesul numai când cântăreața are rochia prea scurtă sau dacă poate să facă vreun comentariu despre cum se mișcă.

– Ia uite şi la asta cum dă din cur!

 Apoi, după ce analizează atent cum dă din cur cântăreața, întinde un deget spre ea şi, scos din sărite că aceasta încă nu a încetat cu prostiile, i se adresează direct, ca de la un prezidiu care poate indica destinații  penale

– Huoooo! La sfeclă!

 Însă continuă să se uite la televizor chiar şi după ce trimite cântăreții şi balerinii la sfeclă.

Doar că el nu poate sta așezat oricum atunci când se uită la televizor. Accesul, chiar şi numai simulat, la gradele militare superioare îi este la fel de trebuincios ca și aerul şi de aceea, chiar şi în intimitatea sufrageriei noastre mici și înghesuite din orășelul de la poalele munților, el se comportă precum generalii şi marii comandanți de oști în momentele cruciale din istoria popoarelor. Caută şi găsește instinctiv pozițiile care i se potrivesc cel mai bine cu gloria care încă nu i s-a acordat. Trântit picior peste picior într-o postură marţială pe canapeaua veche care ocupă aproape în întregime peretele cu tabloul de nuntă din sufragerie, precum marii comandanți de armate la încheierea marilor armistiții, copleşit de greutatea deciziilor pe care încă nu le-a luat dar la care se gândește neîncetat, el se uită cu interes numai la ştiri şi se enervează şi îi înjură pe cei răspunzători pentru faptul că ştirile se repetă.

El vrea mereu știri proaspete.

Sufletul lui tânjește după catastrofe şi dezgusturi recente şi multe, asasinate nerezolvate cu sânge închegat pe pereți şi dușumele năclăite şi aburinde, spargeri de apartamente în care locuiesc bătrâni singuri neajutorați şi bestialităţi feroce cu intestine pe covor care să îi confirme ceea ce, apocaliptic şi intens, continuu şi responsabil, gândeşte el despre lume.

Este tatăl meu.

Tatăl meu e gardian la pușcărie şi este mult mai sever decât domnul director Forrga. De multe ori mă amenință cu bătaia dacă mai plec de acasă fără să spun unde mă duc iar amenințările lui mă însoțesc peste tot iar în mintea mea ele plutesc ca o funingine prin aer care îmi astupă o parte din lumina zilei. Amenințările lui mă urmăresc şi seara, când adorm şi uneori, chiar dacă eu încerc să nu le las, ele reușesc să se strecoare până în visele mele de noapte şi să ia forme de animale.

Tata e atât de mare şi puternic încât poate să omoare un elefant sau un rinocer cu un singur pumn, dacă vrea.

Dar eu tot mai plec de acasă fără să le spun unde mă duc. Pentru că, la vârsta mea, cum știe orice băiat, am şi eu treburile mele de făcut!

Într-o zi mi-a adus instrumentul ăsta muzical pe care eu nu l-am cerut şi care  are o pernuţă roşie pe care o petreci cu un elastic peste suportul de bachelită în care îţi sprijini bărbia. Ca să nu te doară oasele pieptului.

Aşa a spus domnul Predesso, bachelită.

Mie îmi place foarte mult cuvântul bachelită pentru că sună a ceva foarte bun de mâncat. Instrumentul este lăcuit şi are margini curbate care mă duc cu gândul la vârtejurile în care se ridică frunzele şi resturile de hârtii în aer când bate vântul pe strada noastră. Când îl ating, degetele îmi alunecă uşor pe muchiile lui îndulcite şi pe suprafaţa dată cu lac.

Mi se pare destul de frumos dar, sincer, nu se compară cu cornul de aur în care suflă Mişko. Şi în plus, acum trebuie să fac drumul până la şcoala de muzică de două ori pe săptămână, în afara orelor normale de şcoală. O dată pentru ora de vioară, o dată pentru ora de teorie. Într-un fel, îmi pare bine. Într-un fel, nu.

– Vezi ce frumoasă e? mă întreabă tata.

Îmi place, că e ceva nou. Şi strălucește.

Şi pentru că este a mea

– Să ai grijă mare de ea că altfel ne-o impută!

De multe ori în sufrageria noastră mică se aude vocea unei femei care locuiește în cutia radioului şi care spune:

 – În continuare vă invităm să audiaţi Concertul în re minor pentru vioară şi orchestră de… şi aici spune nişte nume de oameni necunoscuți, care cred că sunt morți. Atunci tatăl meu, fie că e cu pantalonii de cizmă suflecați şi cu unghiile puse la înmuiat în lighean, fie că e adâncit în pagina cu discursuri a ziarului sau pur şi simplu bea o cană de ceai de zahăr ars şi mănâncă o felie de brânză sărată, îi dă un ordin calm mamei:

– Kiva, închide radioul ăla.

Eu atât aştept.

– Lasă, lasă că îl închid eu!

 Şi las totul baltă şi sar fericit peste scaune și peste canapea să îl închid pentru că îmi place la nebunie să apăs pe clapele lui mari şi lustruite. Are patru. Apăs pe cea pe care scrie O. Aparatul fâșâie şi pârâie nemulțumit iar în liniştea care se lasă, tatăl meu simte nevoia să spună ceva. Mă întreabă, nemulțumit şi amenințător de parcă știe de dinainte că nu am fost:

– Ai fost azi la vioară?

– Am fost, da.

– Ai învățat ceva.

– Am învățat, da.

Dar adevărul este că nu am învățat nimic pentru că nu înțeleg nici o iotă din ce îmi spune omul acela. Domnul Predesso.

Nu pot să mă uit în ochii lui pentru că sunt prea mari și prea plini cu apă distilată şi de aceea, când îmi vorbește, eu îmi las privirea mai jos, pe guşa care i se revarsă peste cămașă. Dar din guşa lui înţeleg şi mai puţin și de aceea nu știu ce trebuie să fac cu instrumentul acesta. Îmi place să îl țin în mâini, îmi place să îl ating cu degetele pe curbele lui alunecoase, îmi place să îmi așez bărbia în suportul lustruit de bachelită. Atât. Însă cum ies şi cum se amestecă între ele sunetele din cele patru coarde ale lui nu înțeleg şi nu pot în niciun fel să îmi conduc degetele pe el.

Nu îmi place deloc să mă duc la vioară. Nu înțeleg nimic din portative și nu e nicio distracție.

Dar asta nu trebuie să știe tata.

Mă duc la geam şi mă uit spre stradă.

Sanusa a ieşit afară şi s-a aşezat pe bancă picior peste picior.

E fata doctorului de nas, gât şi urechi de la etajul unu din blocul de vis-à-vis şi, deşi tatăl ei e şchiop, ea nu este şchioapă. Este o fată foarte urâtă, nu se compară nici pe departe cu fetele cu părul auriu plin de bucle din cartea pe care am luat-o anul trecut de la bibliotecă. Are nişte ochi negri ca smoala şi nişte buze groase şi întoarse la fel cum au femeile din Africa. Africa este mai la sud, am văzut în atlasul lui Deksi iar la sud înseamnă mai jos.

S-a aşezat pe banca din dreptul scării ei şi stă acolo singură, cu bărbia sprijinită în palmă de parcă s-ar gândi la temele grele de la matematică. Numai fuste scurte poartă şi, cum stă picior peste picior, i se văd coapsele grase şi dezgolite care o fac să pară mai mare decât este. Aproape ca o femeie în toată firea. Părul nu şi-l poartă niciodată cum trebuie, împletit în codiţe şcolăreşti cum au toate colegele mele. Şi-l lasă să îi atârne desfăcut peste umeri, ca în filmele cu femei care stau singure prin baruri şi se îmbată şi se iau de gât cu bărbați necunoscuți. Îşi dă nişte aere de ai crede că are cel puţin treisprezece ani. Sau poate chiar paisprezece. Stă mereu singură la un capăt de bancă şi nu se joacă cu niciunul din noi. Este foarte urâtă, rea şi îmi este frică de ea.

Câteodată zâmbeşte din senin sau strâmbă din colţul buzelor. Sau se ridică brusc şi pleacă într-o direcţie din care nu a chemat-o nimeni.

Trebuie să nu îmi mai fie frică de fata asta.

Şi de aceea am nevoie să împlinesc treisprezece ani. Mai repede decât ea.

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu