Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 19

După buletinul de știri de aseară, la care tata a înjurat de câteva ori imperialismul american şi a exclamat entuziast când au defilat rachetele balistice sovietice, am tras o sperietură groaznică.

O femeie de gips din care nu se mișcau decât buzele, a anunțat fără să se gândească câtuşi de puțin la cât mă rănea lucrul acesta, că a doua zi va ploua în regiunea noastră şi că va fi rece.

Am suferit foarte tare, toată noaptea. Dacă plouă, Sanusa nu o să mai vrea să mergem la râu să facem baie. Şi chiar ar avea dreptate. Ce rost are să mergem pe ploaie? Mai ales că mâine trebuie să car vioara după mine pentru că ai mei știu că plec la ora de instrument.

O să fie mai greu.

Dar nu.

Scot capul în dimineaţa de vară cu o senzaţie de urgenţă şi rămân mirat de minciunile pe care le spun unii oameni, chiar și cei de la televizor. Dumi şi Pinu spun multe minciuni, ne-am obișnuit toți cu ei, dar şi cu oamenii mari se întâmplă la fel?

De fapt şi eu spun minciuni. Mai ales atunci când mă întreabă mama pe unde am fost şi ce am făcut.

Dar și cei de la televizor?

Blocul de vis-à-vis este luminat atât de puternic încât, pentru că geamurile lui reflectă înzecit soarele roşietic, pare în flăcări. Ahaaa!!! Incediul acesta de proporţii este perfect pentru scopurile mele. O zi perfectă! O să facem baie pe săturate, eu şi Sanusa, şi am să îi demonstrez cât de mult pot eu să stau sub apă.

Domnul Predesso şi-a pus în funcțiune degetele lui albe şi lungi de celenterat gelatinos şi a reacordat vioara așa cum trebuie. I-a schimbat corzile, a dat arcușul cu colofoniu. Zice:

– Noroc că nu ai spart cutia de rezonanță, că ți-o imputam.

Dar în vocea lui citeam părerea de rău că nu spărsesem cutia de rezonanță. Ăsta e un cuvânt din care chiar nu înțeleg nimic. A imputa. Dar, deşi mă supără faptul că încă nu îl înțeleg, nu mă consum la fel de mult ca în cazul altor cuvinte. Cum a fost, de exemplu, extenuată. Am să îl înțeleg, mai târziu, când mă fac mare. Acum sunt mic şi trebuie să trag după mine cutia asta cât toate zilele în care doarme vioara. Doar că de data asta nu pentru a mă mai duce la ora domnului Predesso.

– Sărutmâna, tanti Steclari.  

– Să crești mare, Kuppi, răspunde cea mai frumoasă femeie din lume. Se pregătește să îşi descuie ușa, să intre în casă. Din poșeta ei mare şi strălucitoare, despre care mama spune că e din piele de crocodil, se aude un mârâit. Câinele ei cu pene moi e nemulțumit de ceva. Poate că nu îi place mirosul meu. Tocmai am mâncat nișe cartofi prăjiți.

Dau să ies pe ușa blocului dar îmi amintesc brusc de ceva important. Mă întorc din nou spre doamna Steclari şi mă uit cu atenție la pantofii ei. Trebuie să îi memorez bine. Sunt un fel de pantofi aproape obișnuiți, cam cum au şi celelalte femei doar că au vârful foarte ascuțit, ca un vârf de săgeată. Sunt negri iar la bombeu, foarte aproape de degete, au două barete roşii şi subțiri de piele răsucită care îi trec chiar pe deasupra degetelor pe care lucesc niște perle micuțe. Sunt foarte decupați, aproape toată laba piciorului i se vede din ei iar tocul îl au subțire şi înalt. Mai degrabă par a fi niște sandale de vară.

Ies cu vioara în mână din scara blocului, învăluit de un miros de prăjituri cu caramel, şi îmi repet: deci, toc subțire şi înalt, piele neagră, barete roşii, botul ascuțit, decupaj mare. Ăștia sunt pantofii de curvă. Parcă îmi pare rău că doamna Steclari este curvă deoarece este o femeie foarte frumoasă şi bună şi de fiecare dată când ne întâlnim pe hol îmi spune câteva cuvinte frumoase. De vreo câteva ori mi-a dat câte un biscuit din cei care îi dă şi cățelușului ei şi care sunt foarte gustoşi. Păcat de ea, pentru că, din câte am înteles eu, să fii curvă nu e chiar așa de bine.

Treaba ei.

Eu mă întâlnesc cu Sanusa în spatele blocului.

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu