Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 17

Mama a strâns cojile de cartofi şi le-a pus pe ziarul de partid, i-a făcut cafea doamnei Radostene şi acum s-au așezat amândouă.

Tata nu bea cafea pentru că el are un dispreț ideologic profund față de cafea şi faţă de cei care o beau.

Vin nu bea decât foarte rar şi asta mă enervează pentru că dacă bea un pahar, tata începe să îl imite pe unul, Lenin, şi se înflăcărează. Dă din mâini şi vorbeşte maselor despre clasele dominante care trebuie să înfunde puşcăriile de la mic la mare şi să fie eradicate. Nu înţeleg cuvântul eradicate dar îmi place foarte mult, aproape la fel de mult ca şi cuvântul bachelită. Se loveşte cu pumnul în piept şi spune câteva cuvinte în limba rusă din care a învăţat propoziţii când l-a trimis partidul să îşi completeze studiile.

Acum e ocupat cu broasca uşii de la bucătărie care nu se mai închide cum trebuie şi înjură din când în când de dumnezei și biserici deșurubând șuruburi mici cu o șurubelniță nepotrivit de mare. Limba broaștei scapă din locașul ei din toc şi în felul ăsta nu se închide decât pe jumătate. Din cauza asta se face curent iar curentul îi atacă coloana vertebrală.

            M-am tras sub perdeaua ferestrei, stau nemișcat şi mă uit cuminte pe geam ca să nu mă dea afară din bucătărie. Strada este pustie. Nimeni nu se joacă. Frunzele copăceilor de pe marginea străzii sunt încremenite. Nu mișcă nimic. Cred că multe dintre vrăbii au murit deja.

            – Ce faci, cumetre, îl întreabă Doamna Radostene pe tata văzându-l îngenucheat în dreptul uşii.

            Tata nu răspunde imediat. Mai înjură o dată. Ceva îl enervează la șuruburi.

            – Uite, broasca asta, zice el în cele din urmă, cu un glas din care doar Doamna Radostene nu îşi dă seama că tata este demult sătul de vizitele ei.

            Doamna Radostene este însă într-o stare specială. Îi tremură vocea dar nu de vreo tulburare anume, ci de nerăbdarea de a vorbi. Are ceva important de spus. Se vede din pofta cu care trage din țigară. Şi din felul în care se foiește în scaun încercând să îşi găsească o poziție din care să ne vadă pe toți. Zice:

            – Ați auzit de fata aia?

            Eu tresar. Mi se face brusc, și fără motiv, frică.

            Mama nu zice nimic dar pe tata astfel de întrebări îl excită foarte tare şi îl interesează la maximum.

            – Care fată? zice el din broasca uşii, lăsând șurubelnița să îi cadă pe cimentul bucătăriei şi întorcându-se curios spre doamna Radostene. 

            – Aia de-au găsit-o moartă, zice Doamna Radostene. Ieri!

            Tatei aproape că nu îi vine să creadă. Au găsit o fată moartă?! Dar asta este pur şi simplu extraordinar! Este extraordinar! Se ridică cât e de lung în picioare și se apleacă puțin spre doamna Radostene de parcă ar vrea să o vadă mai de aproape.

            Eu încremenesc.

            Sanusa!

            Vocea tatei e cu totul schimbată și seamănă cu a ofițerilor din filmele de război pe care le-am văzut la Clubul Armatei.

            – Ce vorbești, Elviro? Au găsit o fată moartă? Cum așa?

            Doamna Radostene îşi compune o față gravă. Nici nu îi este greu cu figura ei de nemțoaică. Este conștientă că dintre toți cei din bucătărie, doar ea cunoaște amănuntele grozăviei şi prin urmare lucrul ăsta îi dă o greutate cu totul specială. Înainte de a continua, îşi aranjează câteva bucle lângă ureche, dă cu gravitate din cap şi scutură scrumul într-o farfurioară.

            – Da, cumetre! Au găsit o fetiță moartă. Una de vreo doișpe, treișpe ani.

            Simt că îmi vine să fac pipi.

            Mama îşi face cruce, o formă inofensivă de stupoare. Tata însă, întors înspre noi, cu ochii mari cât cepele și cu o expresie de alertă maximă pe față, se uită la doamna Radostene stupefiat și concentrat, gata să înceapă o anchetă cum scrie la carte.

            – Unde au găsit-o? A călcat-o vreo maşină?

            – Ce maşină?! zice doamna Radostene dezamăgită parcă de așa o ipoteză simplistă venită din partea Tovarăşului Gabalt pe care îl considera un cadru inteligent. Nu a călcat-o nicio maşină, cumetre! Au găsit-o dezbrăcată!

            Trage o data adânc din țigară apoi silabisește apăsat:

            – DEZ-BRĂ-CA-TĂ!

            În bucătăria noastră, din neant, ia formă reală şi se instaurează o tragedie ieşită prin gura doamnei Radostene ca printr-o pâlnie de cârnaţi.

            Tata cască ochii. Se șterge cu mâinile de pantaloni de parcă ar fi murdar de ceva. E foarte încordat!

– Unde? Unde au găsit-o? întreabă el, cu vocea gâtuită.

            – Lângă apă, pe malul Şimitului, zice doamna Guinevere. Într-o tufă. A găsit-o un pescar care se dusese în tufă să se cace. Adică, să îşi facă nevoile, cum s-ar spune, şi a dat peste ea. Exact cum am visat eu, cumetre. O broască verde care înghițea un șarpe alb. Să mai spui că nu-i adevărat!

            O clipă, în bucătăria noastră se lasă liniștea. Tata, responsabil şi implicat peste măsură, mestecă operativ informația asta care, deși apocaliptică, poate fi încă îmbunătățită. Mama se uită fix la doamna Radostene cu o expresie de îndoială şi groază. Mă gândesc la broasca mică şi la șarpele alb pe care se chinuia să îl înghită şi mă uit cu atenție la capul Doamnei Radostene. Trebuie că cele două animale sunt încă acolo, înăuntrul lui, chinuite.

            Şi apoi iar mă gândesc îngrozit la Sanusa.

            – Păi ce căuta ea la râu? întreabă mama.

            Ce întrebare prostească! Mama pune numai întrebări din astea care nu interesează pe nimeni. Numai tata știe să pună întrebări cu adevărat.

            – Au legat-o? Au tăiat-o? Au violat-o? Cum au omorât-o? întreabă tata, energizat şi alertat de perspectiva aceasta încărcată cu atâta sânge şi moarte care îi susține şi îi adeverește un întreg sistem de gândire.

            Apoi îşi dă seama că stă în curent şi împinge mai bine ușa în urma lui.

            – Eu cred că au violat-o, zice doamna Radostene. Se uită la mâinile ei cu aerul unui medic legist care tocmai şi-a scos mânuşile de cauciuc. Cică era plină de sânge. La păsărică. Şi la popou. Şi pe gât cică era vânătă.

            – Doamne, doamne!, zice mama şi îşi face din nou cruce. Dar ce căuta, dumnezeule, pe acolo de una singură?

            Tata rămâne gânditor şi foarte responsabil. Povestea asta are implicații revoluționare profunde pe care le resimte pulsând până îl ultima fibră a devoțiunii lui. Asta da! Asta îi place! Adică, asta da, este o crimă cum scrie la carte. Este o crimă exact așa cum a avertizat el de nenumărate ori, pe toată lumea, că se va întâmpla. O crimă care îi dă, pentru a nu știu câta oară, dreptate şi confirmă ceea ce el a spus dintotdeauna: feriți-vă de oameni! Toți sunt niște criminali!

            Mi sea face o frică groaznică.

            – Ce v-am spus eu? zice el cu un aer triumfător. Ce v-am spus eu? Ridică mâinile spre tavan aproape să spargă becul care atârnă de două fire răsucite. Nu v-am spus eu că de la fustele astea pân’la cur o să fie jale? Uite, s-a întâmplat până la urmă!

            – O fi prins-o și i-o fi supt sângele Dudulaci, zice doamna Radostene gânditoare, înfrigurată de groază.

            – Dudulaci pe dracu! face tata scârbit.

            Şi apoi, cuprins din senin de o mânie teribilă, se ridică brusc în picioare, vine la mine şi mă trage de după perdea. Se lasă pe vine în fața mea, mă ține cu o mână de un braț iar cu cealaltă îmi face amenințător cu degetul. Zice cu vocea lui care mă sperie groaznic:

            – Să nu aud că te mai duci cu golanul ăsta a lui Strugario la Şimit că te omor, auzi? Eu te omor, cu mâna mea! Să nu mai pleci din fața blocului! Înțeles?

            – Nu, tata, nu plec nicăieri, zic eu gata să izbucnesc în plâns de frică.

            Intru repede la loc sub perdeau ferestrei pentru că mi s-a părut că văd ceva extrem de important.

Într-adevăr! Pe banca din dreptul scării ei, s-a așezat, picior peste picior, Sanusa! 

            Mâine la ora două, când eu am ora de vioară şi ea are ora de pian, nu mai mergem la Școala de Muzică. Nu mai mergem la ora de instrument. Mergem iar împreună să facem baie. La Şimit.

            Așa am hotărât!

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu