Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 16

Totul a căpătat altă viteză acum.

Orele trec altfel, minutele trec altfel, nopțile trec altfel și sunt încărcate cu altceva. Fiecare noapte dintre teorie și vioară o are în ea, într-un fel pe care nu îl înțeleg, pe Sanusa. Dimineața când mă trezesc, primul meu gând este la ea. Eu nu vreau să se întâmple așa, mai ales acum când Mișko şi Deksi au hotărât că trebuie să construim un baraj iar ăsta e un lucru complicat la care trebuie să mă gândesc. Dar nu am ce să fac! Nici nu deschid ochii bine că Sanusa este deja în mintea mea, în fața ochilor mei, cu țâțele ei mari ca de femeie şi cu părul lung şi negru răsfirat peste umeri.

-Tu ai treisprezece ani? am îndrăznit până la urmă să o întreb venind înapoi pe cărarea care ne scotea din junglă la calea ferată.

Ea îşi mai storcea încă părul umed. Răspunde simplu, din mers, aranjând o șuviță.

-Şi jumătate. Treisprezece şi jumătate!

Apoi, cu ochii prin crengile şi lianele care se împletesc peste capetele noastre, îmi pune întrebarea de care mă temeam cel mai mult:

– Tu câți ani ai?

Aproape că îmi vine să plâng de ciudă. Am doar unsprezece ani.

– Doisprezece şi jumătate, şi dintr-o dată încep să merg pe vârfuri pentru a părea mai înalt.

– Nu contează, zice ea şi strâmbă dintr-un colț al gurii.

Nu știu exact ce nu contează dar acum că am doisprezece ani şi jumătate, mă simt mai bine. Am mai multe drepturi de băiat şi pot să fac mai multe lucruri care nu îmi erau permise atunci când aveam unsprezece ani. Adică alaltăieri.

– Știi? Îmi place aici în junglă la tine, a zis ea când a terminat să încheie ultimul nasture al bluzei.

Asta mi-a plăcut grozav de mult!

Jungla era A MEA! Iar ei îi plăcea în jungla MEA. Dacă ar ști Domnișoara Anastarthea că Sanusei îi place mai mult în jungla mea decât la ora ei de teorie cred că lumina din ochii ei de neon ar deveni otrăvitoare, la fel ca ceața dintr-un film cu mulți japonezi care au murit nu știu de ce mai demult.  

      

Mă speriasem ca prostul! După copac nu era nimeni, şi nici pe cărare.

Cineva bate la ușă.

– Oare am stat mai mult de o oră? am întrebat-o gândindu-mă dintr-o dată acasă.

Sanusa, având treisprezece ani şi jumătate, are şi ceas. Iar tatăl ei este doctor.

Se uită la el.

– O oră şi jumătate. Nu am stat mult.

Şi îmi zâmbește, din mers.

Sunt în al nouălea cer! Dar pe cuvântul meu că habar nu am de ce.

– Ia vezi, Kiva, cine bate la ușă, zice tata.

El caută ceva în sertarul de jos al dulapului din bucătărie unde sunt tot felul de cuie, cuișoare, clești, pile, ciocane, blacheuri, capse de tot felul… Sertarul meu favorit.

Mama se ridică de pe scaunul pe care curăța cartofi şi se duce la ușă. E doamna Elvira Guinevere Radostene.

– Ce faci, Elviro?

– I-ote, pe la mata, cumătră!

Mama o poftește înăuntru şi amândouă intră în bucătărie. Cred că urmează să bea o cafea iar mie în curând îmi vor face vânt şi or să mă trimită fie în sufragerie, fie în dormitor pentru că ei vor vorbi lucruri de oameni mari.

Când ajungem la terasamentul înalt al căii ferate am deja doisprezece ani şi jumătate şi sunt mult mai puternic şi mai îndrăzneț. O iau în față şi, ca să o ajut să urce panta abruptă, îi întind mâna să o trag în sus pe cărare. Dar ea se uită la mine ca şi cum nu ar înțelege de ce stau cu mâna întinsă. Nu vrea să îmi dea mâna. Stăm așa câteva clipe, și ne uităm unul la altul. Apoi strâmbă din colțul gurii. Celălalt. Şi îmi întinde mâna. Palma i se așează peste palma mea, degetele i se răsucesc peste degetele mele. Mâna ei e moale, ca perna cu fulgi din dormitor. E foarte plăcut să o ating. Mă pregătesc să o trag în sus pe debleul căii ferate. Ăsta e un cuvânt pe care l-am învățat la cercul de orientare turistică unde am câștigat premiul întâi în pădure. Ne-a făcut şi desen pe tablă cu debleul şi rambleul. Nu cred că Sanusa știe cuvintele astea.

– Aici e debleul înalt, zic şi încep să o trag.

Nici nu era nevoie să o trag pentru că Sanusa poate să urce foarte bine şi singură. Dar nu îi dau drumul din mână.

– Ce e înalt?! zice ea.  

– Debleul, spun eu, şi o trag de mână în sus.

– Debleul?! face ea nedumerită.

– Hm… face ea. Şi apoi adaugă mai mult pentru sine: I-auzi, e debleul înalt…

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu