Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 13

Fără doamna Radostene Guinevere, etajele blocului ar începe să se fărâmiţeze puţin câte puţin şi în cele din urmă s-ar rupe şi s-ar prăbuşi unul peste altul de-a valma într-un nor de praf.

Ea, ca ființă vie, face însă parte din structura de rezistență a clădirii, ca o armătură prevăzută cu bucle blonde și foarte rezistente, eterne.  Cu ţigara în mână, cu părul proaspăt scos de pe bigudiuri, ea este prezentă acolo pe scări în papucii ei albaştri, neliniştită şi responsabilă, şi îl susține cu ființa ei, atentă la tot ce mișcă ca o santinelă în misiune de luptă, cu cartuș pe țeavă.

Uneori ciorapi, uneori pulovere, alteori mileuri sau dantele. Asta face mama. Când nu împleteşte, curăţă cartofi pe muşamaua roşie a mesei din bucătărie sau spală rufe în cada albă unde eu mă joc de-a rechinul. Nu este nici înaltă, nici scundă, nici grasă, nici slabă, nici frumoasă nici urâtă.

E mama.

– Pe cuvânt, doamna Gabalt, exact cum îţi spun!

Doamna Radostene pare foarte îngrijorată

Doamna Gabalt este mama.

Eu sunt Kuppi Gabalt.

– De când am lucrat în spitalul de la Aviaţie m-am obişnuit să fumez noaptea, că trebuia să stăm treze, că mai trecea doctorul de gardă şi dacă ne găsea dormind ne tăia din bani, ştii. Mai ales strâmbul ăla dela chirurgie. Şi dacă nu dormeam, fumam, că trebuia să fac ceva.

Are o rochie albastră cu flori albe, fără mâneci şi de aceea braţele dezgolite i se văd până la umeri. Sunt foarte groase, albe şi pătate de pistrui aurii. Ţâţele ei uriaşe i se odihnesc pe masă ca niște sacoșe cu făină. Este proaspăt coafată, buclele mici din părul ei galben strălucesc. Are o dorinţă obligatorie de a vorbi pe care nu şi-o poate înfrâna. Scutură scrumul în farfurioară.

– Acum, când sforăie mai tare ăsta al meu, mă trezesc, continuă ea. Şi când mă trezesc, trebuie să fumez. Ca la spital. Aşa şi azi-noapte. Chiar visam o cămilă când l-am auzit sforăind. Nu știu ce drăcie mai e şi asta de visez atâtea orătănii. Săptămâna trecută am visat o girafă cu aripi la urechi, ca de vrabie, în altă noapte am visat nişte găini cu capete de şopârlă care cântau în cor şi făceau ouă negre într-un cuibar de catifea roșie. M-am ridicat din pat, mi-am pus halatul pe mine şi am ieşit să fumez afară, la aer.

Mă fascinează animalele visate de Tanti Radostene care acum tropăie şi cotcodăcesc în mintea mea. Mama nu spune nimic. Eu aş vrea foarte mult să ştiu dacă găinile cântau melodia aceea de dragoste pe care o dau mereu la radio dar nu cred că am să pot afla.

– Era unu sau două noaptea şi era cald. Tare cald. Am ieşit în spatele blocului, ştii, acolo lângă lada aia mare de lemn în care ține al meu toate fierătăniile, şi mi-am aprins ţigara. Cerul era tare frumos, plin de stele iar geamul dela dormitorul lui madam Streclari era deschis.

– Or fi având plasă de țânțari şi le convine, zice mama, inocentă.

Dar doamna Guinevere coboară vocea ca şi cum ar destăinui un secret periculos, nicidecum vreo chestiune prostească legată de țânțari şi licurici:

– Ei, doamna Gabalt, cum stăteam eu şi fumam rezemată de zidul blocului şi priveam în sus la cer, numai ce încep să aud ce vorbeau ei în dormitor.

– Zău?! face mama încet, atentă la ochiurile de pe andrea.

Mi se pare că pe mama nu prea o interesează ce vorbea doamna Steclari cu soţul ei la miezul nopţii în dormitor şi asta mă enervează la culme. Pe mine mă interesează foarte tare. Şi dacă Doamna Radostene nu îi spune ei, atunci nu o să aflu nici eu.

– Pe cuvânt, doamna Gabalt. Se auzea cum mă auzi dumneata pe mine acum.

Sunt extrem de curios. Simt că trebuie să urmeze ceva foarte important. Ceva despre oamenii mari și despre ce fac ei în dormitor în mijlocul înstelat al nopții.  

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu