Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 12

– Ce frumos e aici! exclamă Sanusa.

Am găsit locul ăsta cu nisip chiar în soare. În față este apa, verde şi adâncă. În spatele nostru e jungla plină de mărăcini şi de arbuști cu fructe mici şi frunzulițe colorate.

La stânga noastră, pe prundul cu pietre, sunt niște bolovani verzui mari și rotunjiți. Iar mai încolo de bolovani, râul o cotește brusc la dreapta şi dispare sub crengile dese ale copacilor care se întind peste el ca să îl astupe. Ah, e un loc grozav! Eu stau direct pe nisip dar Sanusa s-a așezat pe caietul de muzică pentru că altfel i-ar intra nisip în chiloți. Stă cu cotul pe genunchi şi cu bărbia în palmă şi privește spre apă. Mă gândesc cu un început de îngrijorare la chiloții mei. Trebuie să îmi calculez cu grijă intrarea în râu. Dacă sar în apă brusc, mi se trag până la genunchi şi rămân în fundul gol pentru că li s-a slăbit elasticul din cauza spălărilor. Mama spală mereu şi pune clor, ca să se albească rufele. Habar nu am ce e Paștele dar îmi place de el pentru că atunci când vine, mama ne cumpără haine noi.

– Tu știi că pe mine la pian mă atinge?         

Încerc să îmi pun la punct o strategie de intrare în apă fără să îmi alunece chiloții.

– Cine te atinge? o întreb.

Nu mă interesează pe mine cine o atinge pe ea la pian. Adică, nici nu înțeleg. Strâmbă doar din colțul buzelor şi câteva clipe nu mai zicem niciunul nimic. Soarele a coborât și plutește acum la o palmă deasupra frunzișului de pe malul celălalt. În felul ăsta râul e în umbră şi pare mai întunecat.

– Hai, facem baie? zic şi mă ridic dintr-o dată în picioare.   

– Facem, zice ea, şi se ridică o dată cu mine.

E mai înaltă decât mine cu o palmă şi lucrul ăsta mă ajută să cresc şi eu mai repede. Îmi dau jos cămașa şi pantalonii scurți şi îi arunc pe nisip, peste caietul verde de muzică, cuprins dintr-o dată de o poftă nebună să fac baie şi să țopăi prin apă. Ea se uită la râu, se scutură pe fustă, apoi, după o scurtă ezitare, începe să se dezbrace. Are o bluză albă cu nasturi mici, sidefați, prinşi într-o bandă îngustă de dantelă care îi urmărește conturul gulerului şi al pieptului. Trage bluza afară din fustă şi începe să îşi desfacă nasturii unul câte unul, încet, fără nicio grabă. Eu sunt deja în chiloți şi mă pipăi să văd dacă elasticul este destul de strâns. Ar fi groaznic dacă mi s-ar desface. Apoi mă întorc şi mă uit la ea. Şi-a dat jos bluza şi a aruncat-o pe nisip. Şi rămân paralizat: 

Sanusa are țâțe! 

La asta nu m-am așteptat!

Apoi se apleacă în față şi țâțele i se apleacă o dată cu ea, tari, cu sfârcurile îndreptate spre pământ. Îşi desface un fermoar dintr-o parte şi, trăgând de fustă în jos, o face să îi alunece peste fese, peste genunchi. Ridicându-şi una câte una tălpile din nisip, o scoate de pe ea şi o aruncă pe jos, peste bluză. Apoi se îndreaptă, îşi ridică brațele şi îşi răsfiră peste umeri părul lung şi negru ca smoala. Are niște chiloți cum nu am mai văzut, mici, triunghiulari, negri, care i se petrec peste șold numai într-o bentiță subțire cât un deget. Mai degrabă decât să îi acopere bucile curului, i le descoperă. Oooo… Rămasă în picioare dezbrăcată, cu țâțele descoperite şi cu chiloții aceia pe ea, Sanusa nu mai este Sanusa cu care m-am întâlnit pe banca din Parcul Central. Are toate formele pe care le-am văzut în filmul când indiencele făceau baie într-un lac din preerie şi le-au surprins niște cowboy răi care voiau să le facă ceva rău. Dar care până la urmă au încasat-o!

Mă uit la ea şi mă cuprinde o emoție necunoscută. Parcă nu mai este o fată cu care să mă pot juca eu. Parcă este o femeie în toată firea.

            – Hai, intrăm? zice ea dintr-o dată.

Mă dezmeticesc. Femeia redevine Sanusa, fetița doctorului rămas șchiop după accidentul de maşină.

– Hai, să intrăm, zic, şi o iau înainte.

Vine şi ea după mine.

– Să știi că aici apa e adâncă, zic.

– Deci știi să înoți, da?

– Știu, ți-am spus că știu. 

Atingem apa cu tălpile. E răcoroasă şi limpede.

– E cam rece, zic eu cu un început de vinovăție.

– Ba nu, e numai bună, zice şi face deja câțiva paşi în apă luîndu-mi-o înainte.

Fata asta aproape că mă enervează. Ea e mereu altfel decât ceilalți. Ea spune că apa e caldă când apa este de fapt rece. Nu se sperie dacă îi spui că apa este adâncă. Are părul despletit când de fapt la școală toate elevele trebuie să meargă cu părul împletit în codițe. Nu se joacă cu nimeni. Şi acum s-a avântat în apă, singură, înaintea mea, fără să cunoască locul şi curenții. Apa i-a ajuns până la gât iar părul îi plutește ca o iarbă moale şi neagră într-un cerc în jurul capului.

Şi, culmea! Înoată!

Știe să înoate!!! 

Mă țin cu o mână de elasticul chiloților şi mă arunc şi eu.

Înotăm. O stropesc. Mă stropește şi ea pe mine. Apa nici nu e chiar așa de adâncă aici. Hainele au rămas pe nisip într-o grămăjoară, peste caietele de teorie. Suntem singuri, numai noi doi la cotul ăsta de râu, pe plaja asta mică şi ascunsă.

Mă simt atât de bine în apă!

Ah, parcă sunt eu însumi un pește sau o rață. Mă învârtesc şi o dată cu mine se învârtește malul, nisipul, copacii şi boscheții, soarele, cerul. Doamne, ce bine este astăzi! Cât de bine este! Şi toate astea sunt ale mele. Tot ce mă înconjoară este al meu. Soarele şi cerul, râul şi pădurea, nisipul, Sanusa, totul este al meu! Numai al meu! Mă învârtesc în apă şi pleoscăi şi o dată cu mine se învârtesc malul şi boscheții, şi nisipul şi apa, şi soarele şi crengile copacilor într-o amețeală stranie şi îmbătătoare.

Râd. Râde şi Sanusa.

E prima oară când o văd pe Sanusa râzând. Mă învârtesc şi o stropesc. 

Mi s-a părut că în umbra pădurii am văzut pe cineva care a trecut în fugă şi s-a ascuns în dosul unui copac și acum ne privește. Un animal. Sau altceva! Privesc spre mal iar inima îmi bate să îmi spargă pieptul. Un gând îngrozitor mă străfulgeră şi îmi îngheață sângele în vene:            

Dudulaci!

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu