Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 11

Dacă o fac la dreapta imediat după ce trec de blocul lui Jeos şi intru pe o străduţă care duce în Parcul Mare, pot să ajung la Şcoala de Muzică fără să mai trec pe strada ţiganilor.  

De acolo, pe aceeaşi stradă pe care este şi Muzeul cu Manechine, ajung în cinci minute în faţa Şcolii de Muzică. În felul ăsta scap de bătaia cu Balonto. În Muzeul cu Manechine sunt mulți militari împăiați din vremuri trecute, cu multe decorații și medalii pe piept.

Dar, în schimb, trebuie să trec pe lângă Cazarmă.

Este cald şi frumos. Aerul este atât de prezent încât soarele se reflectă din el ca dintr-o tavă uriaşă de argint care nu se termină niciodată. Am trecut pe lângă Cazarmă fără să supăr soldaţii şi am intrat pe o alee a parcului.

Astăzi am oră de teorie cu Domnişoara Anastarthea.

O să stau din nou nemișcat, în privirea ei verde de acuarelă şi o să aștept cuminte să treacă ora.

În aerul care mă înconjoară sclipesc aripioare transparente. Şi oamenii sclipesc. Şi în mine, în mintea mea, sunt sclipiri nenumărate al căror înţeles nu îl cunosc. Şi păşesc fericit pe asfaltul aleii cu caietul verde de muzică la sub braț, mândru că am trecut pe lângă Cazarmă fără să păţesc nimic şi că în curând am să împlinesc treisprezece ani.

Toate aleile parcului duc către statuia generalului în fața căreia facem poze de Ziua Republicii când tata își pune în piept decorațiile acordate pentru merite aduse în serviciul ordinii de stat și al orânduirii. Orânduirea nu știu ce este dar ordinea de stat este când mergi în ordine și e liniște și oamenii bătrâni stau seara pe bancă. Deasupra, frunzele castanilor se potrivesc una în alta ca țiglele pe acoperiș și pentru că fac o umbră răcoroasă oamenii de pe alei par că tocmai au ieșit, ușori și pufoși, dintr-un basm.  

Mie îmi plac foarte  mult basmele! Cel mai mult!

O iau pe o alee dar mă opresc.

Inima îmi bate mai repede: pe o bancă lungă, stă chiar Sanusa cu părul desfăcut atârnându-i într-o parte, cu bărbia sprijinită în palmă şi cu cotul sprijinit pe un genunchi. Singură pe toată banca de sub platanul umbros. În spatele ei se vede strălucind apa fântânii arteziene. I se văd  dezgolite, încălecate unul peste altul, picioarele, la fel ca în faţa blocului.

Vaai! Ce să fac acum? Va trebui să trec pe lângă ea.

Îmi fac curaj şi pornesc. Am ajuns în dreptul băncii şi vreau să trec mai departe dar,  fără să știu de ce, mă opresc, cu genunchiul lângă sandaua ei dreaptă din piciorul de deasupra care i se leagănă încet.

– Ce faci? zic.

Ea se uită drept în ochii mei. Are ochi mari şi negri iar genele îi sunt foarte lungi şi răsucite. Aceste gene sunt prea lungi. Se uită la mine de sub ele, cu un soi de mirare. Noi nu am mai vorbit până acum niciodată unul cu altul.

– Stau, zice ea.

– Mai vine cineva? zic eu.

Ea se uită în stânga aleii, apoi în dreapta aleii ca şi cum ar vrea să vadă cine mai vine. Apoi din nou la mine, mirată.

– Cine să mai vină?!

Mă uit şi eu în stânga, apoi în dreapta, ca şi cum într-adevăr am aştepta pe cineva. Apoi mă uit din nou la ea:

– Nu ştiu, zic. Aştepți pe cineva?

Leagănă din picior. Sandaua ei decupată la vârf aproape că îmi atinge genunchiul. Se uită drept în ochii mei.

– Nu!

Apoi lasă privirea mai jos şi se uită în lungul aleii, spre Cazarmă.

– Eu mă duc la Teorie, răspund eu la o întrebare pe care nu mi-a pus-o nimeni. Tu nu mergi?

Sanusa nu spune nimic. Secundele trec. Ar trebui să plec. Ar trebui să fac ceva. Să fac ceva. 

– Stau pe bancă, zice ea privindu-mă din nou.

– Păi, de ce stai pe bancă? Nu mergi la Teorie?

Face o mică strâmbătură din colţul buzelor. Atât.

– Nu mergi? o întreb din nou.

Ea face din nou strâmbătura.

Strâmbătura asta este răspunsul ei la întrebarea mea. Mă enervează. Mă gândesc că poate nu îi place cămaşa în care sunt îmbrăcat. Sau poate că mi-a căzut părul pe frunte într-o poziţie care nu mă avantajează. Îmi trec mâna prin păr, îl dau într-o parte.

Sanusa este mai mare ca mine, precis.

La şcoala de muzică suntem amestecaţi, nu contează în ce clasă eşti. Picioarele ei dezgolite sunt la fel de mari ca ale femeilor care spală covoare trântite pe Fundaţie. Poate ar trebui să plec, să nu întârzii la ora de Teorie. Domnişoara Anastarthea ar scutura în semn de total dezacord din animalul ondulat şi înfoiat pe care îl poartă pe cap dacă m-ar vedea intrând în clasă în urma ei. Şi pe urmă, în timpul orei, în timpul solfegiilor, s-ar uita la mine cu reproş în ochii ei electrici, verzi ca acuarela a doua.

– Nu mergi?

– Stai şi tu pe bancă, zice ea din căuşul palmei.

Să stau pe bancă?! Asta ar fi chiar culmea! Dar trebuie să mergem la ora de Teorie! Fata asta cred că nu are note mari la şcoală. Poate că nici nu ar trebui să stau de vorbă cu ea. Eu trebuie să iau premiul întâi, ca şi anul trecut şi nu îmi plac decât premianții. Tata mi-a promis că o să îmi cumpere bicicletă trei sferturi.

Şi ceas!

Mă aşez pe bancă.

Pun caietul de muzică între noi. 

– Tu nu ai caiet de Teorie? o întreb emoţionat că m-am aşezat lângă ea. Şi că s-ar putea să întârziem. Şi că s-ar putea, din greşeală, să o ating.

Ea se dă puţin într-o parte şi scoate de sub fund un caiet lung şi verde pe care e desenat un portativ şi cheia sol. Aerul e plin de sclipiri şi la fel de plină de sclipiri rapide este mintea mea. În ele văd frânturi de feţe de oameni pe care îi cunosc şi frânturi de lucruri pe care nu le recunosc. Porţiuni din armele şi coifurile soldaţilor din Cazarmă şi luciu de apă limpede cu peşti sclipitori. Roţi de lumină se învârtesc repede în mintea mea.

– Tu ştii să solfegiezi în gama Fa? o întreb.

– Cine nu ştie, zice ea şi dă dispreţuitoare din mână.

Eu nu ştiu dar nu spun nimic. O las să creadă că şi pentru mine cheia Fa este o bagatelă. Apoi, dintr-o dată, fără să mă fi gândit până atunci nici măcar o clipă la asta, inventez pe loc şi zic cu entuziasm:

– Eu nu mă mai duc la vioară!

Ea se întoarce spre mine și mă privește drept în ochi, de parcă cu ochii ar auzi, nu cu urechile. Brusc mi se face foarte frică de prostia pe care tocmai am spus-o.  Aștept ca Sanusa să mă ia la rost și să trecem repede peste asta însă ea, în loc să fie surprinsă, își deschide buzele mari şi groase și își arată dinţii albi, cu spaţii mari între ei. Cred că este un zâmbet.

– Bravo! zice ea.

Bravo?!!! Cum adică bravo?! Era bine dacă nu mă mai duceam la vioară?! Ce prostie! Dacă ar auzi tata ce am spus…

Mă priveşte cu atenţie şi curiozitate. Apoi îşi lasă privirea în asfaltul de sub noi, absentă, și nu mai spune nimic.

– Tu la ce instrument eşti? o întreb în timp ce chiar încep să mă gândesc cum ar fi să nu mai merg deloc la vioară. Să plec de acasă dar să nu mai ajung niciodată în sala cu violoncele. Domnul Predesso m-ar aştepta nemişcat, cu braţele încrucişate pe piept, zile întregi. Poate că m-ar aștepta toată viața lui, îmbrăcat în același pulover, tușind din când în când. Doar vârful pantofului său s-ar mişca în sus şi în jos dând o formă vizibilă vieţii din el. Viaţă necunoscută.

Ea face din nou strâmbătura mică din colţul gurii. Zice:

– La pian.

Aproape că îmi vine să râd. Ai putea oare să îţi pui pianul sub gât, ca pe o vioară, şi să cânţi la el? Ce instrument fără rost. Toată lumea ştie să cânte la pian, nu e mare lucru. Apeși pe clape, ca la radio!

Face iar strâmbătura şi zice:

– Dar mă simt extenuată.

Inima îmi bate, brusc, mai repede. Eu nu ştiu ce înseamnă extenuată. E un cuvânt frumos, dar nu ştiu ce înseamnă. Poate că Sanusa are şi note mari la şcoală.

– E rău să te simţi extenuată? întreb eu, curios.

Adevărul este că aş vrea să înţeleg mai bine ce înseamnă extenuată. Sună ca ceva de la mașini sau camioane, un fel de ax mare de dedesubt dar Sanusa nu are de unde să știe despre camioane așa cum știu eu de când am mers să îi duc mâncarea lui tata, în perimetru. Am mers cu un camion albastru de la pușcărie și șoferul mă tot întreba dacă am o învățătoare tânără și despre rochiile ei.

Poate e ceva despre animale. Sau despre aparatele de radio portabile care nu înțeleg cum funcționează. Sau despre tras cu arcul.

Ea se uită scurt la mine. Apoi îşi întoarce privirea în lungul aleii, spre Cazarmă. Rămâne gânditoare.

– E rău, da, zice în cele din urmă. E rău să te simţi extenuată.

Iar apoi, ca şi cum nu ar fi fost foarte sigură de ceea ce spusese, revine şi adaugă:

– Dar e şi bine, într-un fel.

Deci e ceva mai mult rău decât bun. Nu știu dacă vreau să mă simt extenuat. Eu vreau să mă joc de-a indienii, de-a tranzistorul şi condensatorii. Şi să înot.

– Tu ştii să înoţi? o întreb dintr-o dată.

Ea îşi întoarce ochii spre mine şi mă priveşte cu mirare.

– Ştiu, da.

Soarele e deasupra platanilor, răbdător cu copiii de la Şcoala de Muzică.

Sincer, nu cred că ştie să înoate.

Calculez cu totul la întâmplare care e distanţa dintre Parcul Mare şi podul de cale ferată de peste râu. Într-o fracţiune de clipă o văd pe Sanusa, alunecând pe pietre, înotând, ieşind cu părul lung ud de sub apă. Fântâna arteziană susură în spatele nostru. Mi se întâmplă ceva. Nu ştiu ce. Mă uit drept în ochii mari ai Sanusei şi, hipnotizat de lucirile apei care dansează scăpate de sub control în mintea mea, uit de Domnişoara Anastarthea şi de centura grea cu ţinte a tatei şi zic electrizat:

– Vrei să mergem să înotăm?

Ea se uită în ochii mei foarte serioasă. Face din nou strâmbătura din buze dar de data aceasta în colţul celălalt al gurii.

Şi chiar când mă aşteptam să îmi tragă o palmă peste faţă, cum mi-a tras odată o fată din clasa a şaptea care când era mică fusese bolnavă de meningită, un fel de boală la cap, clipeşte de câteva ori din genele ei incorect de lungi, zâmbeşte şi, după câteva secunde, acolo în umbra învăluitoare a platanilor, spune hotărâtă, emoționată:

– Vreau!

Tremur tot. Ar fi trebuit să spună că nu merge, că să o las în pace, că ea nu vorbește cu din ăștia mai mici. Îndrăzneala mea a dat un rezultat cu mult peste ceea ce îmi imaginasem. Acum va trebui să mergem la baie?! Doamne, ce curaj încep să am! Poate că am să împlinesc foarte curând o vârstă mai mare.

Acum chiar vreau să fac baie cu ea!

– Părinţii tăi nu or să se supere dacă află că nu ai fost la teorie? o întreb pe Sanusa acum după ce ne-am ridicat de pe bancă şi am pornit-o în direcția inversă Muzeului de Manechine.

Ea se uită pe sus, prin crengile platanilor, pline de vrăbii și ciori.

– Păi, ce, eu le spun? zice ea cu ochii încă prin crengi. Şi tot ea dă răspunsul: Nu le spun.

Nici eu nu am să le spun părinţilor. Mama ar muri iar tata m-ar omorî.

Nici nu i-am mai spus Sanusei cât e de periculos să treci pe lângă Cazarmă ca să nu o sperii aşa că am trecut în tăcere pe sub zidurile ei galbene şi nu ni s-a întâmplat nimic rău. Iar acum, am ajuns la halta unde opreşte trenul care vine de la Cuptoare, am cotit-o la stânga şi am luat-o spre râu pe cărarea din lungul căii ferate.

E cald.

Şi e o lumină atât de puternică încât în curând se vor aprinde smocurile de iarbă care cresc printre pietrele ascuţite ale cărării. În depărtare, acolo unde aerul vălureşte şi dansează fierbinte, se vede deja spinarea arcuită a podului.

Mergem să facem baie. Eu şi Sanusa!

Sincer, nu știu ce trebuie să fac.

Acum că sunt aproape de ea şi nu trebuie să o trag de păr sau să o fugăresc, Sanusa nu îmi mai pare chiar așa de urâtă cum mi s-a părut. Fustița ei înfoiată îi stă ridicată, desfăcută şi rotundă ca o umbrelă. I se văd picioarele dezgolite până la o palmă mai sus de genunchi. Țopăi pe lângă ea fără rost şi mă aștept în fiecare clipă să mă gonească. Sau să se răzgândească şi să spună să ne întoarcem.

Ca să nu se întâmple asta, trebuie să fac în fiecare clipă ceva extraordinar.

Trebuie să demonstrez neîntrerupt ceva care ține de faptul că eu sunt băiat şi că ea este fată. Şi atunci mă mai aplec să culeg o piatră colțuroasă dintre şine şi să arunc cu ea în prunii din Pepinieră. Sau îi arăt, cu gesturi exagerate, cum îi trag în cap lui Balonto cu o vioară imaginară, așteptând ca ea să dea din cap şi să mă aprecieze. 

Dar ea nu zice mare lucru. Strâmbă din când în când din colțul gurii şi merge cuminte alături de mine.               

Coborâm de pe şine în dreapta, în jungla care împădureşte lunca. Urmăm o potecă tăiată printre frunze mari de brusturi pe sub care trăiesc şerpi groşi cât un stâlp de telegraf. Sunt bucuros, entuziasmat şi în același timp mi-e teamă. Am o mâncărime în corp pe care nu pot să o scarpin. Ceva extraordinar trebuie să se întâmple din moment în moment cu mine. Asta mă face să fiu foarte vioi, neliniştit şi, prin urmare, inventiv. În jungla deasă nu se vede nimeni. Doar noi doi.

Un băiețel şi o fetiță.

La stânga se văd sclipirile râului, ca o oglindă spartă care reflectă lumina din sute de cioburi mișcătoare.

La fel cum în sute de cioburi se va sparge și mă va tăia întâmplarea aceasta pentru totdeauna.

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu