Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 10

Se schimbă la faţă.

Ceva din vibraţiile aerului o îngrozeşte şi îi pune auzul într-un pericol tragic. Suge aer în piept de parcă s-ar pregăti să se scufunde sub apă şi, cuprinsă de o mirare amenințătoare şi de o disperare pedagogică care pe noi ne înspăimântă, ridică brusc arătătorul de lemn în lateral, scutură din animalul periculos pe care îl poartă pe cap sub numele de coafură şi dintr-o dată ţipă cât poate de tare: 

– Faaaals!                   

Şi vrăbiile se opresc o clipă din înaintare când ţipă Domnişoara Anastarthea.

Soarele se stinge şi se reaprinde repede de câteva ori.

Îmi vine să fac pipi.

Acestei femei îi iese din cap un păr mov. O cheamă Domnişoara Anastarthea.

Părul ei nu numai că este foarte mov şi foarte lung, dar este şi foarte ondulat. De aceea se se umflă şi se face ceva mare şi neînţeles în jurul feţei ei care iese de sub păr mai degrabă ca o surpriză. Iar pe surpriza aceasta sunt niște ochi care nu se închid niciodată şi de care nu te poţi ascunde nicăieri.

După ce am plâns cam o oră, tata a fost de acord ca mama să îmi dea bani cu care să îmi cumpăr o trusă de acuarele cu douăsprezece culori. Trusa, cumpărată de la librăria fermecată unde se găsesc pitici şi maşinuţe adevărate, are două acuarele de culoare verde. Una deschisă şi una închisă.

Aşa are Domnişoara Anastarthea ochii, nesănătos de mari şi de culoarea acuarelei mele verde deschis. Doar că, spre deosebire de acuarela mea, care este moartă, ochii ei sunt vii şi aprinşi şi lucesc ca firma de neon de la magazinul de obiecte electrice de pe trotuarul din dreapta al străzii care duce la biserică. Ochii ei sunt înfricoşător de mari, de verde deschis şi împrăştie o lumină rece, exact ca cea a firmei de neon. În  afară de ochi, mai are, pe porţiunea de faţă care i se vede prin deschizătura părului, o gură cu buze groase.

Vreau să spun, groase.

Nu, nu ca ale lui Mişko. Ale lui sunt nimic pe lângă buzele ei. Buze groase care, solfegiind semnele ciudate din caietul de muzică, când se lipesc, când se dezlipesc. Sau pleznesc brusc în sunete stranii care pentru mine nu au niciun înţeles. Şi care, tocmai pentru că nu au niciun înţeles, mă sperie.

Mimez că solfegiez dar de fapt nu mai îndrăznesc.

Creionul ascuţit de tata cu lama de ras, rămas doar un ciot, îmi tremură în mâna mea mică. Îi las pe ceilalţi. Mă abţin să fac pipi. Eu doar închid şi deschid gura, fără sonor, şi o urmăresc, captiv în aura ei, pe Domnişoara Anastarthea cum trece cuprinsă de nelinişte printre bănci, cum face brusc o piruetă nervoasă în spatele clasei şi se întoarce călcând apăsat la catedră, cum se duce spre tablă atentă să nu se frece cu volanele rochiei de varul peretelui, cum vine din nou înspre bănci cu arătătorul de lemn în mână. Ochii ei emit o vedere pe care poţi să o simţi. Simt cum se aşează pe mine ca o peliculă, cum se scurge de pe mine ca un jeleu verde deschis, paralizantă.

Mi-e foarte frică de ea.

Eu nu ştiu ce înseamnă Fals. Şi nu ştiu ce vrea ea de la noi. Şi de ce trebuie să fiu aici unde sunt acum. Stau cuminte în bancă dar vreau mereu să plec. Nu vreau să mai fiu aici, printre copiii aceştia care scot mereu sunete nefolositoare, nu vreau să mai mă sperii când ea ţipă la noi cât poate de tare. Vreau să plec!

Dar un lipici de care nu pot să mă desprind mă face să rămân nemişcat. Îi simt mereu, ca pe lumina unei lanterne, privirea ochilor negri şi mari pe ceafa mea. Îi aud glasul când solfegiază limpede şi melodios. Simt cum un parfum care îmi aduce aminte de o tufă de flori albe de pe malul râului i se evaporă din păr. Aud cum scrie cu creionul ascuţit pe portativele caietului. O aud cum respiră. Cum trăieşte. Pentru că în spatele meu, cu caietele şi creioanele întinse în dezordine peste toată banca, cu părul despletit şi cu falca rezemată în palmă, cu gândul cine ştie unde şi strâmbând din când în când din colțul gurii, stă, picior peste picior, singură în bancă, Sanusa.

            Picior peste picior, în fusta ei scurtă.

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu