Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 1

Mi-e frică.

Se întâmplă ceva cu mine.

Ceva care mă invadează încet și invizibil și care nu știu ce este dar pe care îl simt cum intră în mine. Ceva necunoscut pe care nu îl înţeleg şi care, cu fiecare pas pe care îl fac și cu fiecare minut care trece, mă cuprinde şi mă subjugă sub forma unei nelinişti chinuitoare.

Şi mi se face din ce în ce mai frică.

Cărarea e îngustă şi abia avem loc printer crengi şi tufișuri. În față e Dumi, cu mersul lui de animal sălbatic, elastic, şi privirea alertă, atent la orice mișcare sau sunet. Înaintează cu ușurință printre trunchiuri şi liane aici unde pădurea e din ce în ce mai deasă şi mai întunecată iar noi îl urmăm în şir indian șerpuind pe potecă. Trebuie să fim foarte atenți pentru că niciunul dintre noi nu este înarmat iar partea asta de junglă este deasă şi neexplorată.

Nu e de glumit.

Prin tufișuri mișună tot felul de animale de pradă, unele dintre ele neclasificate științific încă iar jungla e întunecată și deasă. De după fiecare copac poate să îți sară la beregată o sălbăticiune care să te sfâșie. Din fiecare tufiș poate să țâșnească o reptilă scârboasă care să te înhaţe.

Dintr-odată Dumi se opreşte şi ne face un semn scurt să ne oprim şi noi. Se întoarce de-a curmezişul potecii, îşi duce mâna pâlnie la ureche şi înţepeneşte atent cu urechea în vânt. Stă așa câteva secunde, nemișcat. Apoi, întorcând capul spre noi, zice încet:

– Băi, se aude ceva!

Un frison de alertă ne curentează pe toți. Înţepenim în poziţie de luptă, cu genunchii încordaţi, cu pulsul crescut, cu ochii în patru. Cercetăm cu privirea tufişurile. Prin boscheții şi hățișurile dese nu se vede nimic. Dede şi-a ridicat băţul gros pe care îl ţine în mână gata să crape capul oricui ar apărea. Pinu şi-a strâns mâna pe mânerul briceagului şi îl frământă în palmă, nervos. Deksi a înghețat cu un picior în aer, în echilibru, să nu facă niciun zgomot. Ascultăm cu inima cât un purice, încordați la maximum.

Şi dintr-o dată se produce inimaginabilul!

Crengile se mişcă şi dintre frunzele uriașe de brusture, grohăind bezmetic şi răvăşind lianele şi tulpinile moi de lăstari, ţâşneşte ceva îngrozitor care traversează într-o clipă cărarea și se pierde in vegetatia de pe cealaltă parte. 

– Dudulaci! Dudulaci! Dudulaci!

Ne tragem înapoi îngroziţi.

E Dudulaci!

Dudulaci însuși!

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu