Publicat pe Un comentariu

Un animal bizar

Dintr-un pahar sau două cu vin, mă ia o tulburare.

Dar dacă mai beau și după tulburarea aceea, vine un moment în care transcend granița dintre specii și mă transform într-un animal straniu, bântuit de imagini bizare, care spune lucruri bizare și care, în cele din urmă, face lucruri bizare.

Și primul lucru care mi se întâmplă atunci când devin animalul acela bizar, este nu numai că îmi pierd orientarea în spațiu, dar și pe cea în timp. Că nu mai știu nici unde sunt, și nici când sunt. Că mi se pare, adică, că am ajuns prin alte locuri și prin alte timpuri decât cele în care chiar sunt. Și asta duce la confuzii grave și mă face mai apoi uituc și confuz.

Îmi amintesc totuși că băusem o sticlă burtoasă de Chablis, dar nu mai știam exact ce mai băusem după aceea. Aaa, da, da. După sticla de Chablis, Irene mai căutase prin dulapurile din bucătărie și descoperise o sticlă cu vin de țară, adus de ei când fuseseră ultima dată acasă. Adică chiar atunci când eu mă întindeam la soare pe plaja de la capătul lumii și visam în vitrina neagră a nopții, ea împacheta sticlă cu vinul pe care urma să îl bem împreună.

Și mai băusem încă ceva, dar nu mai îmi aminteam ce.

Pe urmă lucrurile nu mai erau chiar atât de limpezi. Timpul se încețoșa până când se făcea pur și simplu o pâslă cenușie prin care nu mai vedeam nimic. Dar, până la momentul acela, îmi amintesc foarte bine că, în timp ce încă mai mâncam din mâncarea aceea franțuzească pe care ea o cumpărase de la un bufet, după primul pahar cu vin, lui Irene i-a venit dintr-o dată o idee. Una care și ei, dar mai ales și mie, mi s-a părut foarte bună. Rămâne cu furculița suspendată la jumătatea drumului spre gură și zice:

– Știi ce?

Mă gândeam că poate a găsit vreun os prin mâncare și s-a rănit.

– Ce? o întreb.

Ea se uită spre tavan și zice gânditoare:

– Am eu o rochiță foarte scurtă cu care cred că mi-ar sta bine la ora asta. Să mi-o pun?

Să își pună o rochiță scurtă?!

M-am simțit norocos și răsfățat. Ca și cum îmi făcea cadou un început de nuditate pe care puteam să îl consum în voie. De fapt, pe Irene chiar asta o și percepeam, de la un capăt la altul. Ca pe un cadou prețios și neașteptat.

– Da, Irene, du-te și schimbă-te!

Iar în timp ce ea se ridica de pe scaun, conspirativ și clandestin, ca și cum împreună puneam la cale o acțiune în care era nevoie de tăcere și discreție, am zis încet:

– Și nu îți mai pune chiloți pe dedesubt.

Și chiar m-am uitat în jur ca și cum aș fi zis ceva ce nu se cuvenea și m-ar fi putut auzi cineva. Bine că preacuviosul își împachetase între timp și își luase cu el altarul cu sfinți și icoane din colțul livingului, pentru că altfel ne putea auzi și pârî vreunul din amicii la care se închina el.

Chiar așa m-am gândit, stupid.

***

Răspândește asta pe

Un comentariu la „Un animal bizar

  1. Pentru “un cadou prețios și neașteptat” ambalajul e aproape inutil!😃

Scrie un comentariu