Publicat pe 4 comentarii

Prima la școală

Irene ajungea mereu prima la școală, chiar dacă știa că ușa de la intrarea în clădire era încă încuiată la ora aceea și trebuia să mai aștepte pe scări până venea tanti Marusa.

I se părea foarte important să fie acolo prima, înaintea tuturor, ca și cum, ajungând cu jumătate de oră înaintea celorlalți copii, ar fi acumulat deja mai multe cunoștințe decât ei și ar fi știut astfel mai multe lucruri despre lumea din jurul ei și viața care îi fascina mintea ei de fetiță. Iar asta o făcea să se simtă deosebită și să capete din ce în ce mai multă încredere în ea.

Tanti Marusa, care avea cheile școlii și care uda florile din holul de la cancelarie și mătura prin clase, era șchioapă de un picior și venea tocmai din partea cealaltă a satului așa că, până ajungea ea, Irene rămânea în picioare pe treptele de ciment din fața intrării și se uita la florile din curtea școlii și la soarele care ieșea, puțin câte puțin, dintre munți. De primăvara, de cum treceau Paștile și se schimba vremea, până la mijlocul lui iunie, în ultima zi de școală dinaintea vacanței mari, ea stătea în fiecare dimineață pe treptele din fața intrării în școală, cu ghiozdanul în spinare, cu părul împletit în două codițe scurte strânse cu două funde mari, albe, și se uita cum discul de lumină al soarelui creștea peste orizontul crestat de vârfuri de munți. De fiecare dată se înfiora de uimire și de răcoarea dimineții care îi pătrundea prin golurile dintre nasturii cămășii și pe sub tivul fustei.

Și înfiorarea aceea îi plăcea mult.

Apoi, după ce ajungea tanti Marusa, iar Irene îi spunea sărutmâna, femeia îi zâmbea cu toată gura, descuia ușile și se ducea în treaba ei, ea mergea în clasa ei, la banca ei și își dădea jos ghiozdanul din spate.

Dar nu se așeza.

Se ducea mai întâi la tablă să vadă dacă este cretă, se uita la tablourile cu scriitori de pe pereți, la perdelele transparente ale ferestrelor, trecea printre rândurile de bănci să vadă dacă nu sunt hârtii de caramele sau pagini rupte din caiete și abia apoi, după ce inspecta clasa și se asigura că totul este în ordine, se așeza în banca ei și își scotea penarul metalic cu creioane, pe care îl așeza în partea de sus a băncii, și caietul în care își făcuse tema. Apoi, după ce o căuta un pic prin ghiozdan, scotea și o radieră pe jumătate albă și pe jumătate albastră pe care o așeza frumos lângă penar. Și se gândea că radiera era sora mai mică a penarului și îi erau amândouă dragi și vorbea cu ele. Pe urmă, mulțumită, își scotea o caramea cu lapte din penar, desfăcea hârtia de pe ea, o băga în gură și începea să o mestece și să o sugă.

îi plăcea la școală și învăța cu ușurință tot ce le preda doamna învățătoare.

Și așa se întâmplase că, în satul acela din munți, în care era lăsat de la Dumnezeu ca fiecare familie să aibă câte trei sau patru copii cu care să se ajute în gospodărie și la muncile din livezi sau la păscutul oilor și al bivolițelor pe fânețele însorite, Irene era singură la părinți și de aceea le era lumina ochilor. Și era iubită și drăgălită de toți din neamul ei. Iar mama ei, o femeie scundă și plină de viață care își ținea părul lung și despletit, era ca bolnavă de câtă grijă și dragostea îi purta și nu se mai sătura să o tot ia în brațe toată ziua și să o alinte.

***

Răspândește asta pe

4 comentarii la „Prima la școală

  1. E o experiență unică să vezi cum se naște un roman🙂

  2. Chiar și pentru mine, cel care îl scriu.

  3. Irene era șefa clasei !

Scrie un comentariu