Publicat pe Lasă un comentariu

Naufragiat tânăr

Naufragiul meu pe plaja de la capătul lumii era mai degrabă un noroc decât o tragedie.

Dacă mă ridicam în aer suficient încât, de acolo de sus, să îmi pot cuprinde cu ochii viața de la un capăt la altul, vedeam cum naufragiul adevărat se afla, de fapt, în partea cealaltă a vieții.

Partea de unde veneam.

Viața mea de până atunci era naufragiul adevărat. În partea aceea de viață eram deja obosit și bătrân. Aici naufragiasem, nesperat, într-o tinerețe convenabilă. Aveam patruzeci de ani. Maxim patruzeci și cinci. Iar ca naufragiat solitar, nu te vede nimeni și tu nu te vezi pe tine așa că nu are nicio importanță cum arăți.

Fără oglinzile din sufragerie, din baie sau de pe hol, nu știi dacă pielea pe față ți s-a făcut ca pergamentul sau dacă ți-a albit părul. Naufragiații solitari au orice vârstă doresc ei să aibă.

Ba, mai mult decât atât, naufragiații solitari sunt mereu tineri.

Moesia îmi sugerase vârsta de patruzeci de ani și așa cum stăteam acum pe scaunul pliant deschis pe duna de nisip și priveam peste mare, mi s-a părut o vârstă potrivită. Nu potrivită cu bărbatul nesigur și sperios care fusesem la patruzeci de ani, ci cu bărbatul de patruzeci de ani care aș fi fost acum, dacă m-aș fi retras cu douăzeci de ani din cel care eram. Așa că mi s-a părut o vârstă bună, potrivită cu intențiile și plăcerile mele și am hotărât că eram un naufragiat în jur de patruzeci de ani.

M-am uitat în jurul meu și am zâmbit. Aveam patruzeci de ani. Maxim patruzecișicinci.

Era perfect.

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu