Publicat pe 5 comentarii

Gelozie și alcool secundar

– Te iubesc, Irene! îi șopteam câteodată când simțeam cum îmi iese emoția prin piele.

Dar ea se uita la mine, mă fixa cu ochii ei negri și mă întreba:

– Zău? Și pe cine altcineva mai iubești tu?

– Pe nimeni, ziceam eu ca un băiețel cuminte. Doar pe tine.

Dar ea nu era convinsă. Dădea din cap, neîncrezătoare.

– Hmm… Lasă că vedem noi.

Părea un joc, dar Irene era geloasă.

De fapt mai mult decât geloasă. Mult mai mult. Era bolnavă de gelozie și singurul lucru care o putea liniști era să îi spun cât mai des că o iubesc și să o asigur că nu mai exista nimeni în viața mea căreia să îi dau nici cea mai mică atenție. În fragilitatea cestei femei care îmi venea până la umăr, trăia o ființă stranie și pofticioasă, crudă și totalitară, care nu ieșea la lumină și nu se putea dezmierda decât în dragoste necondiționată.

Și, în timp, din conversațiile pe care le avusesem cu ea, aflasem că gelozia ei era la fel de acut anticipativă pe cât era și bolnăvicios de retrospectivă. Deși elimina orice competiție din prezent, cel mai geloasă Irene nu era pe vreo femeie din vecinătatea sau din contemporaneitatea ei imediată. Gelozia Irenei se întindea înapoi în trecutul meu și le cuprindea pe toate femeile care trecuseră prin istoria mea.

Încă înainte de a ne cunoaște, citise ea o povestire pe care o publicasem într-o revistă, în care personajul masculin era într-o vacanță la mare și nu putea să facă amor cu o femeie întâlnită pe acolo pentru că era bântuit de fantoma toxică a unei iubiri din trecut care îi castra prezentul.

Și din momentul în care citise povestirea aceea, Irenei îi intrase în minte ideea că acela eram eu și că eu iubeam de fapt pe altcineva. Și că din cauza asta pe ea nu o pot iubi suficient pentru că locul fusese deja ocupat de o altă femeie cu multă vreme în urmă.

Iar acum, după principiul ”In vino veritas”, voia să mă facă să beau atâta vin încât să îmi smulgă din subconștient adevăruri pe care alții le scot prin hipnoză sau tortură.

Mă măgulea, dar adevărul e că nu îmi convenea.

Și nu îmi convenea pentru că mie nu îmi place alcoolul. Dacă beau un pic, a doua zi mă simt moleșit și apatic, absent și incapabil de vreo inițiativă, de parcă aș fi înghițit un kilogram de cenușă.

În afară de o cafea slabă, nu bag în corp niciun fel de stimulent din afara mea și asta nu pentru că nu mi-ar plăcea să fiu stimulat, ci pentru că, din ceea ce ar putea fi de fapt o defecțiune genetică, eu îmi fermentez propriile alcooluri.

Sunt propria mea uzină de stimulente.

Nu am nevoie de nimic din afara mea cu care să mă euforizez. Sunt deja euforizat de la natură. Alcoolul meu principal este frumusețea. Alcoolul meu secundar este dragostea.

***

Răspândește asta pe

5 comentarii la „Gelozie și alcool secundar

  1. Și uite cum se adeverește vorba, ,,suma viciilor rămâne constantă” 😄

  2. S-o înverzi fiola ,turmentat de dragoste și frumusețe fiind?

  3. Minunat!

    1. Ma bucur mult ca ti-a plăcut!

Scrie un comentariu