Publicat pe Un comentariu

E bun Vașco, mamă. Ia-l!

Irene știa în sinea ei că se măritase prea devreme și uneori îi părea rău că o făcuse, dar în același timp îi convenea statutul de femeie măritată pentru că îi oferea siguranță și o punea sub protecția unui bărbat al ei și, prin extensie, sub protecția întregului clan din care venea bărbatul acela. Pe de altă parte,  o punea la adăpostul unui sistem legal făcut anume să apere familia.

Vașco o plăcuse de mică, de când mergeau împreună la aceeași școală din sat, el mai mare decât ea cu un an, într-o altă clasă.

Când o vedea pe holurile școlii, îi zâmbea și se oprea în dreptul ei ca și cum ar fi vrut să o întrebe ceva. Dar nu știa ce să o întrebe așa că nu o mai întreba nimic.

Însă Vașco aflase că Irenei îi plac caramelele și atunci cumpăra de la magazinul de pe strada pe care venea el la școală, câte o pungă cu caramele, și în pauze se ducea la ea și îi întindea din senin punga desfăcută să își aleagă câte vrea. Irene nu refuza, pentru că îi plăceau caramelele mici cu lapte, și lua numai una, de fiecare dată. Apoi era de acord să se alerge unul pe altul prin curtea școlii. De teamă să nu o prindă Vașco, Irene alerga foarte repede dând ocol stivelor de lemne din mijlocul curții și bolovanilor rămași după ce niște oameni săpaseră un șanț în curtea școlii. Alerga atentă să nu cadă și foarte repede pentru că îi era frică de ce i s-ar fi întâmplat dacă era prinsă.

Și Vașco, fie că nu putea, fie că nu știa nici el ce să îi facă dacă o prinde, nu o prindea niciodată. Rămâneau amândoi numai cu alergatul și cu gâfâitul, dar acesta nu era deloc un lucru rău pentru că Irenei îi plăcea să ajungă iar în clasă roșie de alergat și bucuroasă că Vașco nu o prinsese.

Putea conta pe dragostea lui Vașco. De aceea se și măritase cu el. Ea nu știa ce însemna să iubească un bărbat, dar știa în schimb ce însemna un bărbat în care putea avea încredere. Și lucru acesta pentru ea părea mai important decât multe altele. Asta făcea din el un bărbat bun. Și, se pare că la bărbații buni și de casă mai bine decât ea se pricepea mama ei.

– E bun Vașco, mamă, să știi. E la locul lui. Are tot ce-i trebuie. Ia-l, nu mai sta!

– Știam că nu o să mă înșele niciodată, mi-a spus ea, cu un fel de mândrie în glas, cuibărindu-se la pieptul meu în patul din dormitor în care, până în urmă cu câteva zile, dormise alături de Vașco. Și pot să bag mâna în foc că nici până acum nu m-a înșelat niciodată.

Spunea lucrurile acestea și parcă se bucura că Vașco nu o înșelase în toți acești ani în care fuseseră împreună și în care ea o făcuse mai mereu. Mi s-a părut că îi părea rău după Vașco. Dar cu Irene nu puteam niciodată să știu când era cu adevărat bucuroasă sau cu adevărat tristă pentru că bucuria și tristețea păreau, pe chipul ei, o formă de preocupare. Un fel de îngrijorare.

De parcă tot ce trăia și tot ce simțea ea, sfârșea, nu prin a o bucura sau întrista, ci prin a o îngrijora.   

***

Răspândește asta pe

Un comentariu la „E bun Vașco, mamă. Ia-l!

  1. Era bun Vașco, dar nu bun pentru Irene, se pare🙂 Ce curios și cu bunătatea asta!

Scrie un comentariu