Publicat pe Un comentariu

Câți ani îmi dai?

Însă în Mavua, acolo unde drumul iese din sat și o face spre sălbăticia plajei, pe stânga, există o clădire din cărămidă roșie, mare și neobișnuită, pe care nu te aștepți să o găsești în pustietatea aceea.

Ai zice că e un conac boieresc căruia, de jur împrejur, îi dă roată o galerie pavată cu piatră și susținută de coloane groase care fac între ele arcade largi. Din loc în loc sunt puși palmieri tineri care dau locului un aer și mai ireal pentru zona aceasta de climă uscată. Iar la mijlocul fiecărei arcade, atârnă jardiniere din nuiele împletite, încărcate cu petunii mov și albastre, legănate de briză. Sus, deasupra arcadelor, se vede, direct pe cărămidă, un scris mare și albastru, decolorat pe alocuri de soare, pe care nu reușesc să îl citesc.

Este restaurantul.

Cel mai enigmatic restaurant de pe multe zeci de kilometri la sud și la nord de aici. Deși ai zice că, așezat în pustietatea asta și în paragina care îl înconjoară, pare un lucru fără noimă și că o să dea faliment chiar a doua zi, în fața lui sunt parcate mereu limuzine scumpe iar mesele înșirate în lungul galeriei, sunt în fiecare zi pline de bărbați arătoși în maieuri colorate și femei frumoase în fuste și sutiene, care plescăie ciorbe de crap sau înting cu boțuri de mămăligă într-o plachie cu mult sos. Și se ling pe degete.

Mă interesează doar cât să beau o cafea în umbra unuia din palmierii tineri care arată ca evantaiele mari de teatru. Așa că am oprit, am trântit în urma mea portiera, care oricum nu se mai putea încuia, am intrat în umbra galeriei și m-am așezat la o masă, lângă un vas mare de cărămidă arsă în care creștea un ficus. Am rămas așa, nemișcat, posedat și fericit în răcoare.

Apoi apare din pământ o fată fragedă și sfioasă. Se uită la mine cu un curaj pe care și-l fabrică chiar în momentul acela, ca să poată să îmi susțină privirea fără să se intimideze. Îmi vine să zâmbesc văzându-i efortul de a părea adult.

– Bună ziua! Cu ce vă servesc?

Zic:

– Cum te cheamă?

Face ochii mari. Probabil crede că am comandat ceva și nu a înțeles.

– Poftim?

– Cum te cheamă? repet eu.

E frumoasă, așa cum e întotdeauna tinerețea. Iar patronul le-a îmbrăcat în niște uniforme care mai mult le descoperă decât le acoperă. Fustița albastră, ca o umbrelă pe jumătate deschisă, abia de îi trece un pic peste fese. Iar în picioare are ciorapi negri de școlăriță, până la o palmă sub genunchi.

– Moesia mă cheamă, zice ea încet. Apoi adaugă repede: Cu ce vă servesc?

– Moesia?! repet eu, luat prin surprindere de numele ei.

– Da. Spuneți, cu ce vă servesc?

– Moesia, vreau să te rog ceva.

Ea e un pic descumpănită de turnura neprofesională a conversației. Dar se recompune rapid:

– Ce anume, domnule?

– Moesia, uite-te, te rog, la mine.

– Dar mă uit, domnule.

– Uită-te și din față, și din profil.

– Mă uit.

Și intra-adevăr, face un pas lateral și se uită la mine și din profil. Revine în poziția inițială și zice:

– M-am uitat.

– Mai uite-te puțin.

Îmi face pe plac și se mai uită o dată. Și pe urmă zice:

– Cu ce vă servesc?

– Moesia, câți ani îmi dai?

– Ce să vă dau?!

– Câți ani crezi că am eu?

– Păi de unde să știu, domnule?

– Păi, tocmai de aia mă interesează să îmi spui. Pentru că nu știi.

Ea zâmbește și pare că, în cele din urmă, cedează, amuzată de insistența acestui domn cu pălărie de paie desfăcută pe la cusături.

– Haideți, zău, nu am cum să știu, domnule! Trebuie să vă iau comanda, că mă vede tata că stau de vorbă cu clienții. Spuneți, cu ce vă servesc?

– Te vede tata?! Dar unde e tatăl tău?

– Păi el e patronul. Acolo lângă bar.

– Hai, spune!

– Patruzeci.

– Patruzeci?! zic și tresar.

– Cam patruzeci, da.

– Ești sigură?

– Patruzeci și cinci. Cel mult.

Pare serioasă. Brusc, fata asta cu nume neobișnuit mi se pare tare frumoasă. Și ziua e de două ori mai frumoasă. Și am să mai vin pe la restaurantul ăsta pentru că mă simt foarte bine.

– O cafea mare!

– Atât?

– Atât.

Mă las pe spate. Închid ochii. Zâmbesc. Viața e o eternitate pe care poți să o consumi după bunul tău plac.

– Cafeaua dumneavoastră!

– Mulțumesc, Moesia! Ești tare frumoasă.

***

Răspândește asta pe

Un comentariu la „Câți ani îmi dai?

  1. E bine la 45.🙂 Rămâi acolo.

Scrie un comentariu