Publicat pe Lasă un comentariu

Acces la extaz

De fapt nu avea nicio importanță dacă nopțile erau scurte sau lungi pentru că în mintea mea Irene trecea din zi în noapte și din noapte în zi ușor și firesc.

Ziua o gândeam iar noaptea o visam.

Între noi curgea permanent un text care mă ținea prins, simultan, atât în scrierea cât și în lectura lui și nu avea nicio importanță care era momentul zilei în care eram împreună online, pentru că oricare ar fi fost el, eu o doream la fel de mult. La orice oră s-ar fi desfășurat ele, conversațiile noastre transportau în ele, într-o direcție și în cealaltă, chiar și atunci când nu vorbeam explicit despre asta, aceeași încărcătură de erotism, de emoție și așteptare înfrigurată.

Pentru mine, Irene nu mai exista în nicio altă ipostază decât în cea a femeii cu care mă iubeam și cu care, nu numai că îmi satisfăceam cele mai secrete și vinovate fantezii, dar îmi găseam, construiam și trăiam fantezii noi și încântătoare. De la ceea ce ar fi trebuit să fie o consiliere de la un bărbat mai în vârstă către o femeie tânără cu probleme de adaptare la lume, comunicarea noastră se transformase într-un act sexual mental continuu și intens. Reușit în ambele sensuri.

Iar sexul, spre deosebire de alte resurse pe care le epuizezi pe măsură ce le consumi, este regenerabil. El renaște din sine și se adaugă la sine, iar și iar. Irene, așa cum era ea alcătuită și cum ajungea până la mine, purta în ea, latent, extazul meu.

Dacă aveam acces la Irene, îmi aveam acces la extaz. Și daca aveam acces la extaz și mi-l trăiam, viața mea era dintr-o dată mai frumoasă și mai valoroasă. Iar faptul că, de la depărtarea în care zăceam eu pe plajă într-o țară în care soarele răsărea cu câteva ore mai devreme decât în țara ei, reușeam la rândul meu să îi devin extaz, mă incita, mă fericea și mă valoriza.

Și, nu în ultimul rând mă întinerea, decojind de pe mine ani trecuți, uscați și pietrificați și adăugând în locul lor așteptarea unor ani proaspeți.

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu