Publicat pe Lasă un comentariu

Ce știi despre pescăruș?

„Tu ştii ceva despre pescăruş?

Nici eu nu ştiam mare lucru până ieri după-amiază când am învățat pescăruşul pe de rost şi pot acum să îl recit oricui.

Nu ştiu cât te va interesa pe tine dar să ştii că, văzut pe dinăuntru, pescăruşul este la fel de frumos ca şi văzut pe dinafară.

El e făcut ca să zboare şi forma trupului său ştie asta.

Ciocul lui ascuţit, gâtul lui zvelt, corpul lui alungit, aripile lui largi şi curbate pe extrados exact atât cât portanta să fie cea optimă, cât plutirea să se nască din ele firesc, cât să conţină în ele zborul cum floarea conţine în ea frumuseţea, fără nici o condiţie şi fără nici un motiv, toate ştiu. Forma trupului său ştie zborul pe dinafară şi îl vorbeşte chiar săvârşindu-l, doar el, pescăruşul, nu ştie că zboară.

Stăteam, zic, şi îl priveam atent.

Şi cu cât privearn mai atent cu atât pescăruşul venea mai aproape de mine si eu mă duceam mai aproape de pescăruş. Şi am ajuns atât de aproape de el încât l-am privit în ochi şi i-am văzut vederea.

Vederea pescăruşului e un prototip de fisură; un pronume al unui ou dogmatic. O radiaţie concentrică. Concentric, concentric, concentric până ce bunul augur face din oul  partenogenetic lumea acolo sus, în ochiul lui. O deschizătură rotundă şi lucioasă, pâlnie prin care se toarnă în pescăruş mări, continente, vegetaţii, faleze, câmpuri, verdeţuri, clădiri, peti, eu, tu, oameni.

Am văzut vederea pescăruşului şi dacă ai spune că, odată învăţat lucrul acesta puteam să o pornesc spre casă, vreau să spun spre plajă, să mă întorc adică la tine, ai avea dreptate, dar numai într-un anume fel. Vezi, era acolo melodia aceea din aer, hipnotică. Un bâzâit continuu de parcă toate lucrurile din jur prinseseră aripi micuţe de libelulă, multe aripi transparente traversate în lung şi în lat de nervuri subţiri prin care circula dorinţa lor de zbor.

Pescăruşul alunecase încet alături de soare şi astfel, privind numai cerul, ai fi putut crede că nu el era cel care îşi schimbă locul ci că soarele se mişcă în jurul lui dansând lent în volute largi ca într-un dans nupţial la cine ştie ce stranie specie de păsări. Pescăruşul a alunecat din nou în soare, trebuie să clipeşti. Soarele a alunecat din nou peste pescăruş şi de aceea acum de jur-împrejurul trupului său, care conţine împrăştiat peste tot în el zborul, este o irizaţie aurie care îi franjurează conturul îmbrăcându-l într-o aură luminoasă, un supracontur aproximativ menit să îi mascheze forma lui exactă de pasăre pământeană şi o clipă să te facă să crezi că pescăruşul acesta care pluteşte de atâtea minute fără să bată o singură dată din aripi este chiar Porumbelul Noului Testament, duhul lui Dumnezeu.

Numai pentru o clipă însă pentru că, iată, soarele a alunecat din nou sub pescăruş, sau pescăruşul s-a ridicat deasupra astrului. Numai pentru o clipă deoarece Dumnezeu nu există. Nu există decât Marii Maeştri şi prin ei amintirea lui Dumnezeu şi clipele în care lucrurile seamănă cu unul sau altul din chipurile lui Dumnezeu.”

Aici Don Stephano se opri pentru câteva clipe, cuprins de îndoială. Se scarpină în barbă, îşi răsuci puţin mustaţa şi, luptând aproape dureros cu sentimentul de inutilitate al acestei scrisori, continuă aproape fără să îşi dea seama:

“Şi acum pe aripă, pe aripă o data cu trecerea aerului. Dantelăria savantă a penajului uşurătatea ei în linişte efectuând sprijinirea pe aer. Nervuri, tuburi goale, alinierea în rânduri regulate, soldăţeşti, noi penele, soldaţii zborului fraternizând cu inamicul într-un lasciv, lasciv armistiţiu. Mângâie tu, pune tu înălţimea în fiinţa noastră ca să purtăm carnea sus, noi, penele, solzii sublimi ai reptilei privind gânditoare cerul în jurasic. Eu sunt pana şi celelalte pene aranjate una sub alta ca şindrila pe acoperişurile ţuguiate de la munte, să scurgă în voie apa şi aerul sunt tot eu, celelalte pene sunt tot eu. Şi toate penele înfipte aici în carne într-o dantelărie minunat împletită, cum e şindrila pe acoperişurile vechilor români de la munte astfel încât apa şi aerul să se scurgă lejer, mai lejer decât vocala “o”, sunt tot eu iar eu acum sunt bulevardul aripii pe care se scurge aerul făcând zborul. Şi de acolo de sus, domniţă, văd un tablou, acest tablou în care marea trece peste chipul vostru ca peste prova cu ochi a unei corăbii, ecoul unui alt ecou purtat prin mintea mea în ciocuri de pescăruşi şi vrăbii.”

Se opri din nou.

Scrisese cu fervoare şi degetele îi obosiseră puţin, încă se poctinea uneori în vreo literă mai încârligată, de când învăţase să scrie cu mâna stângă. Îşi relaxă mâna şi se gândi că poate Dulcineea s-a trezit în sfârşit din somn şi că acum e pe undeva prin bucătărie.

Sau poate în baie.

O auzi pe Selli sforăind şi senzaţia de inutilitate i se accentuă devenind aproape insuportabilă. Îşi aprinse tacticos o ţigară şi, după ce trase câteva fumuri privind pe fereastră, se hotărî să continue totuşi într-un fel.

Apucă iarăşi stiloul.

Pescăruşul l-am învăţat deci foarte bine, am învăţat totul din el, şi ghearele, şi creierul lui mic, şi intestinele lui, mult mai subţiri decât ale noastre sau ale altor animale mari. Şi sângele i l-am învăţat însă, scumpă doamnă, îmi dau seama că v-aş plictisi inutil cu atât de multe, multe, multe detalii”.

Comandă romanul
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *