Publicat pe Lasă un comentariu

Trupul ei era minunat

Nu, nu! Aşa nu mai mergea. Lucrurile trebuiau odată şi odată lămurite!

Adevărul trebuia să iasă la lumină! Şi trebuia recunoscut ca atare și acceptat!

Căută cu grijă prin obiecte însă în afară de tuş roşu, galben, maro, albastru, verde, în celelalte sticluţe nu găsi decât lichide a căror destinaţie nu şi-o putea aminti pe moment. Se concentră încercând să-şi aducă aminte când folosise ultima oară cerneala dar chiar atunci lătratul gâjâit al roţilor unui tren de marfă care se întâmpla să treacă pe linia ferata de dincolo de apă îi abătu involuntar meditaţia spre ideea de osie şi roată pe care, iată, lumea se duce, vine, se depărtează, se împreunează.

Privi pe fereastră.

Da, avusese dreptate, era un mărfar. Tocmai se pierdea prin vegetaţie spre pod.

Peste dealurile galbene şi rupte de văioage adânci de dincolo de apă şi de calea ferată, dansa pe aer chipul Dulcineei. Lucrul acesta nu îl mira deloc. Dintr-o cauză oarecare, părul îi dezgolise fruntea ei puţin ridată pe care ea însăşi, în nesfârşita ei cochetărie, şi-o considera cam inestetică. Cu ochii pe fereastră Don Stephano zâmbi de unul singur în cameră amintindu-şi cum chiar şi în cele mai intime situaţii Dulcineea era atentă să nu aibă fruntea dezgolită. Repede îşi trăgea părul pe frunte şi îl răsfira în aşa fel încât să pară cât mai natural şi cât mai apropiat, ca poză, de modelul pe care şi-l confecţionase ea despre propria ei frumuseţe.

Zâmbi înţelegător pentru că la vârsta ei Dulcineea avea, sau, mă rog, ar fi putut avea, unele motive care să o îngrijoreze.

Don Stephano avusese deseori prilejul să-i cerceteze Dulcineei, îndeaproape, atât faţa, cât şi restul trupului şi de fiecare dată rămăsese surprins de neconcordanţa extrem de favorabilă dintre vârsta ei calendaristică şi manifestarea acesteia la nivel epidermic.

Trupul Dulcineei era minunat.

O piele perfectă, caldă şi lipsită de orice denivelări sau bube atât de comune pielii omului; pulpe cu o carne tare şi atât de vii încât păreau nişte trupuri de delfin alunecoase şi inteligente; umeri plini şi atât de femeieşte rotunjiţi încât orice îmbrăţişare a ei putea fi lesne asemuită cu ideea despre rai a oricărui bărbat în floarea vârstei; glezne atât de subţiri şi delicate încât în visele lui Don Stephano tinerele căprioare din pădurile umbroase ale Andaluziei se înverzeau de invidie.

Da, trupul ei era minunat.

Iar dacă somnul îi era destul, pielea feţii îi era atât de întinsă şi atât de caldă încât părea nici mai mult nici mai puţin decât o apă de catifea care îi trecea noaptea peste chip şi îi rămânea umedă acolo pentru tot restul zilei.

Citește tot romanul
Răspândește asta pe

Scrie un comentariu