Publicat pe Lasă un comentariu

Hai să ne otrăvim

– Ce faci, bă? Te-a pălit iar melancolia?

Tresări şi se întoarse. Recunoscuse vocea autoritară a lui Don Olivares care ieşise de după colţul conacului şi se ştergea acum pe buze cu o batistuţă albă.

– Mă uitam la trandafirii ăştia cât sunt de frumoşi, zise el într-o frază despre care îşi dădu instantaneu seama că nu era corectă  grammatical.

Era însă cunoscut faptul că Don Olivares, specialist în culturi de graminee şi văzut deseori în compania unor doamne cu o acnee pronunţată,  nu era un tip care să ţină în mod special la chestiunea gramaticală.

-Te uiţi la trandafiri, ai? Păi de ce te uiţi mă, la trandafiri? Ce,  n-ai mai văzut?

Glasul lui Don Olivares era foarte sever. Însă apoi schimbă tonul şi îl întrebă mai amical:

-Ia zi, ce avem astăzi la cantină?

El ar fi vrut de fapt să se întoarcă din nou către trandafiri dar asta însemna să îi întoarcă spatele lui Don Olivares. Mai mult decât atât, acum trebuia chiar să îi răspundă.

– Nu ştiu, Don Olivares.

Apoi însă se răzgândi. Zise:

– Ce să avem? Ce, tu nu ştii?…

Don Olivares ajunsese între timp în dreptul lui şi acum îşi aşeza cu atenţie batista împăturită frumos în buzunarul de la piept al cămăşii lui cu mâneci scurte. Purta întotdeauna numai cămăşi albe. Şi, dacă se putea, cu dunguliţe subţiri, verticale.

– De unde să ştiu, mă?

– Fasole, Oli.

– Fasole??!!

– Fasole, da.

Don Olivares îl privi gânditor. Supse uşor dintr-un dinte cariat la care nu putea să ajungă cu unghia lui groasă de la degetul mic apoi zise, ceva mai calm:

– De care, mă?

Don Stephano ezită puţin apoi zise:

– Zeamă!

Don Olivare se încruntă.

– Cu bulion sau fără?

Don Stephano răspunse fără ezitare:

-Fără!

– Ptiuu! făcu scârbit Don Olivares. Iar jeg din ăla. Ştii sigur?

Nu avea habar ce urma să îi servească la cantină dar observă cu surprindere că putea lega o conversaţie chiar şi cu Don Olivares. Poate că ar fi trebuit să exerseze lucrurile astea mai des.

– Absolut! zise el.

– Si felu’ doi?

Don Stepnano nu răspunse imediat. I se păru că, undeva în depărtare, observă ceva mişcându-se prin iarba înaltă de pe marginea aleii. O fracţiune de clipă se gândi dacă nu cumva era chiar Selli însă căţeluşa Dulcineei nu putea niciodată să apară undeva fără ca imediat în urma ei să nu apară Dulcineea însăşi. Fără să vrea, se încordă.

– Felul doi?! Mmmm…. Păi ce, tu nu ştii ce avem la felul doi?

Don Olivares așteptă neliniștit. Apoi, brusc scandalizat, întrebă cu groază:

-Ghiveci?!

-Ghiveci! căzu ca o secure răspunsul lui Don Stephano.

    Don Olivares oftă uşor. Apoi, şuieră cu ură printre dinţi şi zise cu năduf:

– Să-i fut!

Don Stephano nu zise nimic. Se auzea trecând un avion. Dar avionul făcea parte dintr-o altă lume. Don Olivares îşi scoase din nou batistuţa imaculată şi se palpă de câteva ori cu ea peste buze şi peste mustaţa lui neagră dar imaginară. Apoi zise autoritar:

– Hai să mâncăm!

Era un ordin. Nu îi era foame şi nu avea de loc de gând să meargă la cantină la ora aceea. Ba chiar îşi propusese să iasă în oraş şi să dea o tură pe la crâşma de jos de lângă seniorie unde se aştepta să găsească o ciorbă de ghiare sau poate chiar un os de porc gătit la cuptor cu o garnitură de mazăre sau cartofi. Aruncă încă o privire în depărtare acolo unde se vedea o pată închisă de culoare mişcându-se prin iarba înaltă. Se întrebă dacă nu cumva Dulcineea urma să apară din clipă în clipă în mijlocul aleii în urmărirea căţeluşei în unele din obişnuitele ei plimbări prin curtea împrejmuită cu un zid înalt al instituţiei. Putea însă să îl refuze de Don Olivares? Putea să nu se supună? Ah, şi contemplarea asta a trandafirilor, s-a dus…

– Hai că merg… zise codindu-se.

Don Olivares termină cu mustaţa şi, punându-şi batista înapoi în buzunar zise hotărât:

– Păi, hai, Stephao! Să ne otrăvim.

Şi o porniră împreună spre clădirea mare şi afumată a cantinei să mănânce fasole.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *