Publicat pe Lasă un comentariu

Parcă nu era destul astălaltă!

Începea conversaţia de pauză.

Don Comanitos își suge obrajii și desenează în aer cu degetele lui vioaie contururile întâmplării cu camionul care a intrat în zidul brutăriei. Povestind, el însuşi se fereşte de câteva ori cu agilitate din faţa camionului. Se aude scrâşnetul de fiare, coastele lui Zapatta pârâind. Pe holul instituţiei se strânge într-o băltoacă sângele.

– Mai dă-i mă-n mă-sa! intervine deodată Don Chiriacos, strigând şi dând a lehamite din mână obosit probabil de atenţia cu care trebuia ascultat Don Comanitos. Nişte nenorociţi!

Don Olivares apare din direcţia toaletei. Are în mâini o batistă mică, albă, pe care îşi plimbă degetele.

– Ce e, mă, de ce vă certaţi? întreabă el autoritar.

Nu-i răspunde nimeni însă Don Comanitos îşi dă seama că trebuie informat şi Don Olivares. Reia. Pe scurt.

Doamnele sunt aşezate pe fotoliile şi scaunele lor din jurul mesei de sub scară, în curent. De câte ori nu se plânsese Dulcineea de curentul acela care îi agrava nevralgia trigemenului şi o făcea să o cuprindă frigul chiar şi în zilele calde de primăvară.

La ele conversaţia lâncezeşte. S-ar putea de fapt ca ele să tragă cu urechea la cele povestite de Don Comanitos.

Dulcineea, îngropată în haina ei lăţoasă, cu ţigaretul între degetele mâinii stângi, priveşte gânditoare în faţa de masă vişinie. Don Stephano, cu totul împotriva voinţei lui, trage din când în când cu ochiul la ea.Aşa le trebe! decide scurt Don Olivares. Apoi îşi trece batista peste frunte.

-Aşa le trebe, tată! repetă el implacabil. După care, cu o voce ceva mai scăzută şi, privind pe fereastra înaltă din spatele fotoliilor ca şi cum tocmai ar fi observat ceva foarte interesant în crengile goale ale plopilor de afară, adaugă: Aşa le trebe…

– Aşa le trebe, Oli, î, nu-i aşa? izbucneşte Dutzilitto, cel care, la patruzeci de ani cât avea, nu ieşea nici cu un milimetru din cuvântul maică-si. Ea, deşi se străduise şi încă se mai străduia, nu reuşise nici până acum să îi găsească fata potrivită cu care să-l însoare, toate-s nişte alea. Râde. Ha, ha, apreciativ la sentinţa dreaptă a lui Don Olivares. Aşa le trebe, nu? Ha, ha, ha… Şi pentru că nu are nici un pic de salivă în gâtlejul şi în tot trupul lui uscat ca un scaiete, râsul lui Dutzilitto cade pe cimentul holului şi rămâne acolo împrăştiat, abraziv, nisip.

– Şi l-au mai dus la spital?

–  Ce să-l  mai ducă, ăhă…  făcu Don Comanitos arătând cu mâna într-o direcţie necunoscută.

Urmă o clipă de pauză.

-La cimitir, tată, traduse pentru toată lumea Don Olivares, sugând dintr-o măsea ce nu voia deloc să cedeze.

– Chiar aşa, ha, ha, la cimitir, izbucni iarăşi Dutzilitto uitându-se de data asta spre Don Stephano. Hai, că-i bună, nu?

Îl întreba oare pe el dacă era bună?!

Don Stephano dădu demonstrativ din cap în semn că, da, era bună, pentru liniştirea lui Dutzilitto care, însă, brusc preocupat, îi părăsi îndreptându-se spre biroul comun în care tocmai o văzuse intrând pe Domnişoara Alcantarilla cea cu fundul mare si legănat.

-Eee, beau ca nebunii, zise Don Chiriacos, sătul parcă de subiect. Asta e! Ei nu se gândesc mă omule m-aşteaptă acasă nevasta, copiii… Nuuu! Dă-i cu şnapsu, dă-i cu şnapsu, atâta ştiu. Eeeeăă… Păi, nu aşa se face treabă.

Urmă din nou o pauză în care cei de faţă rumegau învăţătura lui Don Chiriacos.

– Era însurat? întrebă pe neaşteptate Phaneo.
-Păi, cum!… Cu vreo patru puradei.
-Mmmm…
Mmmm…

Deasupra capetelor tuturor fumul pluteşte unduit. Don Chiriacos pare nemulţumit de pauza aceasta. Urmează o tăcere prelungită. Don Gatzacos, astăzi de servici, se uită la ceas. Cineva trebuie să spună ceva.

– Şi care-i treaba, Stephao? Te-a pălit melancolia? rupe Don Olivares tăcerea, punându-şi abia acum batista în buzunarul de la piept.

Don Stephano îşi întoarce încet privirea spre el. Îl priveşte în faţa lui lată şi zice, după o clipă de gândire:

-Acabo de pensar que manana empezara el invierno y mas y mas muchas cosas seran olvidados debajo de la nieve.*

În liniştea generală, Don Olivares făcu ochii mari. Privi o clipă la ceilalţi. Îl privi pe Don Stephano. Apoi îşi fixă solitar privirea tot în crengile plopilor şi, după ce supse o dată tare din măsea, zise relaxat:

– Stephao, tată, te-ai ţăcănit şi tu… Nu era destul astălaltă…

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu