Publicat pe Lasă un comentariu

Moartea Dulcineei

Clăti la repezeală sticla, o umplu cu apă şi o luă spre plajă pe cărăruia de pe faleză. Din cauza vântului, marea făcea acum valuri mult mai mari decât atunci când plecase.

Ajuns lângă scara de lemn, observă pe plajă o mulţime mare de oameni strânşi roată în jurul a ceva pe care el nu-l putea desluşi. Se nelinişti fără vreun motiv anume şi grăbi, extrem de curios, pasul într-acolo. Deşi de unde se afla el nu putea să distingă chipurile, simţi totuşi îngrijorarea şi stupoarea care plutea ca un nor deasupra mulţimii.

I se strânse inima presimţind o nenorocire şi gândul îi zbură la Dulcineea.

Coborî scara în fugă, zgâriindu-se în câteva aşchii apoi intră printre oamenii goi şi stupefiaţi şi îşi croi drum cu coatele şi cu umerii, stârnind murmure de nemulţumire. Ajunse la mijloc, acolo unde, ca în ochiul uraganului, locul era gol şi, dintr-o dată, mintea i se întunecă.

Dintr-o dată, simţi cum îl ia cu leşin.

Cum nu mai poate vorbi, cum cercul acela de nisip, pe care, cu faţa îngropată în nisip de parcă ar fi vrut să-l respire, cu mâinile straniu răsucite într-o poziţie pe care un trup viu nu o putea niciodată suporta, zăcea moartă Dulcineea, se învârteşte cu repeziciune.

Se învârtea repede, repede, în toate direcţiile dintr-o dată, clătinat într-o sferă de aer cu pereţii de cer, de faleză, de mare.

Pe trupul Dulcineei se uscau resturi de alge ca nişte viermi laţi din care picura sarea. Aproape că leşină. Voi să întrebe pe cineva ceva, dar îşi dădu seama că nu putea vorbi. Din gâtul lui, devenit brusc o bubă coaptă şi dureroasă, nu ieşea nici un sunet.

Văzu ca prin vis cum cineva se apropie de trupul acela plin de nisip şi alge. Doi bărbaţi în halate albe care se învârteau prin aer ca palele unei elici. Mda… nu ştiu… au scos-o valurile acum câteva minute… cică e din… se auzeau ca printr-un corn de bour reverberate explicaţii în jurul său.

Don Stephano muri el însuşi. Apoi rămase nemişcat.

Îşi dădea seama că ar fi trebuit să se ducă acolo lângă ea, să facă ceva, să facă ceva, dar picioarele lui de ceară se topiseră într-o stranie imobilitate. Cei doi bărbaţi întoarseră trupul şi începuseră să-l tragă, fiecare de câte o mână, lăsînd în urmă pe nisip ultima lui dâră. Cineva întinse un cearceaf. Lumea se foi, cuprinsă brusc de un freamăt de groază.

Cu toată fiinţa lui încordată în ochi, Don Stephano privi cu atenţie. O privi cu toată atenţia de care era în stare fiinţa lui pe Dulcineea cea târâtă pe nisip şi, dintr-o dată, simţi că începe să se umfle cu repeziciune. Brusc, costumul acela de ghips în care murise cu câteva clipe mai înainte se evaporă de pe el iar trupul începu să i se umfle cu o viteză fantastică.

Urma să înnebunească.

Citește romanul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *