Publicat pe Lasă un comentariu

La intrare

Din cauza vinului şi dintr-o imposibil de descris aliniere a planetelor şi stelelor cu viaţa şi mintea lui de până atunci, prins cu mâna pe clanţa rece în această conjuncţie cosmică, Don Stephano începu să plângă acolo în hol.

La început, privind prin geam în propria lui cameră întunecată, cu lacrimi mici, în tăcere.

Apoi, fără să îşi dea seama şi fără să ştie de ce, din ce în ce mai tare. Mai tare. Mai tare. Îl cuprinse un fel de sughiţ, un spasm incontrolabil al gâtului care îl sufoca din când în când.

Ţinând încă clanţa în mână, din cauza plânsului incontrolabil genunchii i se înmuiară încet, şi, ca o picătură vâscoasă, se prelinse de-a lungul peretelui, încet, încet, până căzu într-o parte pe ciment. Dădu drumul clanţei şi, întins pe ciment în spasmele din ce în ce mai mai puternice ale plânsului, se ghemui cu genunchii la piept şi uită de toate, de toate.

Nu mai rămăsese din el decât plânsul.

Lacrimi şi grimase insuportabile ieşeau din el.

Creierul i se stinse ca o lumânare consumată şi astfel Don Stephano, în holul din care nu mai reuşise să intre în nici una din propriile lui camere, alunecând prin propria lui lunetă înapoi spre tânărul Palestros, întins pe jos în frigul lui noiembrie, plângea în gol, plângea.

            Plângea. Strângea din mâini şi plângea.

Descarcă romanul
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *