Fosta mea soție era o femeie foarte credincioasă. 

Desigur, nu în sensul că ar fi crezut în Dumnezeu sau că mergea la biserică.

Dimpotrivă!

De Paște și de Crăciun, ideea de a deschide cuptorul aragazului pentru a coace o firimitură de cozonac i se părea horror, iar aglomerația de oameni nesănătoși care se repezeau în rafturi la mall ca înaintea unei apocalipse, o oripila și o dezgusta.

De aceea, de fiecare dată când se apropiau sărbătorile, ea insista alarmată să plecăm câteva zile din țară pe undeva prin Africa sau vreo țară arabă cu alte obiceiuri și să stăm acolo până trecea nebuneala cu ouă roșii și cu capre de lemn de la noi.

Când o femeie este mai frumoasă decât crede ea însăși despre sine că e de frumoasă, înseamnă că e cu adevărat orbitoare. 

Și așa era ea. 

Fosta mea soție era orbitor de frumoasă și încântător de credincioasă, chiar dacă credința ei era una cu totul sui-generis.

Spun că era sui-generis pentru că mintea ei era obișnuită să simplifice lucrurile la esențial și de aceea ea nu se complica prea mult cu dogma și cu partea teoretică. Nu era nici catolică și nici ortodoxă, nici bahai și nici ebionită, nici zen sau chen tao, nici Jain și nici menonită.

Credința ei era pur și simplu credința față de bărbatul pe care îl iubea. Adică îi era credincioasă bărbatului ei, cu trup și suflet, pe viață.

Iar când o zeiță ca ea îți jură credință veșnică așa cum mi-a jurat ea mie, și îți spune că numai în următoarea sută de ani putea exista, pur teoretic, posibilitatea să se mai nască cineva pe care ea să îl poată iubi la fel de mult cum mă iubea pe mine, te ia o amețeală și te trezești râzând de unul singur, ca prostul. Te bucuri ca un copil, iar pieptul ți se umflă ca la un silver-back. Vreau să spun, ca la o gorilă adultă.

Nu mai e nimeni ca tine.

Brusc, ești ridicat în cartier la tine la rangul de semizeu și intri în ligă cu de-alde Herakles, Perseu, Achille, Orfeus și alți șmecheri din ăștia care, de pe pământ, au reușit să ajungă la ceruri și să își facă de cap acolo cu zeițele alea iubărețe ale grecilor.

Mă droga!

Desigur că, ginecologic vorbind, nu am fost primul ei bărbat și probabil nici al zecelea.

De altfel, nu am știut niciodată unde trebuia să mă opresc cu operațiunea aceasta clitonumerică pentru că ea, înainte de a mă cunoaște pe mine, fusese o fire aventuroasă și, așa cum mi-a mărturisit în una dintre conversațiile noastre savante de după masa de prânz, percepea actul sexual ca pe un demers gnoseologic.

Adică se futea pentru a avansa în cunoaștere și pentru a-și lărgi orizontul. Pentru a înțelege, pe cât posibil, desigur, enigmele universului și misterul prafului cosmic din Norul lui Noort.

E lucru știut că țelul suprem al vieții omului pe pământ este cunoașterea și toată lumea tinde către ea. Fiecare cum poate. Dar, paradoxal, chiar și această contradicție m-a atras la ea pentru că, vis-a-vis de actul sexual, preceptul meu călăuzitor în viață fusese ”fute și nu cerceta”, ceea ce era exact opusul a ceea ce spunea ea.

Iar contrariile, după cum se știe, se atrag.

În general, sunt un tip cu imaginație şi de aceea predictiv. Nu predictibil. Ci predictiv. Adică vizualizez în avans ceea ce urmează să se întâmple și de cele mai multe ori fac lucrul acesta corect.

Pentru că mai toată tinerețea mea m-am ocupat de analize de personalitate, de introspecții și de alte prostii din astea existențialiste, îmi formasem în timp părerea că sunt un tip care se cunoaște pe sine foarte bine și care îi poate descifra pe ceilalți cu ușurință. Mi se pare, adică, că sunt un tip bine informat. Şi că am învățat destul de multe despre mine şi despre lume. Lumea asta, pe care punem mâna zi de zi.

Wrong!

Într-o zi, stăteam cuminte pe un taburet la masa din bucătărie si luam cu lingura din ciorba de fasole pe care o ea pregătise după ce, cuprins de o poftă inexplicabilă, o rugasem, cu câteva săptămâni în urmă, să gătească un pic de fasole. Ea, cu pantofii cu toc în picioare, pregătită să plece pe undeva prin oraș, stătea în picioare lângă masă și mă supraveghea îndeaproape. 

-Îți place? mă întreabă la un moment dat, nemulțumită că dădeam prea rar din lingură și că nu mâncasem nici jumătate.

Sincer, nu avea nici un gust. Si boabele erau tari ca niște căcăreze uscate de capră. 

Ezit. În cele din urmă îndrăznesc. Zic:

-E puțin cam nefiartă. 

-Nefiartă?! 

Vine repede, îmi ia lingura din mână și gustă. Mestecă concentrată cu o figură de analizor alimentar. Mai mestecă. Mai mestecă. Apoi se schimbă la față. 

-Asta e fasole nefiartă, mă? Îmi zici tu mie că e nefiartă? Ba e foarte fiartă! 

De obicei, când aveam vreo controversă, chiar dacă nu avea, eu îi dădeam întotdeauna dreptate ei. Dar pentru că de data aceasta dusesem prea mult dorul fasolei, și sperând că lucrurile se mai pot încă îndrepta, zic:

-Zău, e un pic nefiartă. Și cred că îi mai trebuie niște sare.

Mai gustă o dată. Iar mestecă. Mestecă concentrată. Se uită la mine. Izbucnește:

-Asta e fasole nefiartă, mă? 

E transformată cu totul.

Și în clipa aceea aruncă cu lingura în fasole. Din farfurie sar stropi care mi se întind pe gât. Mă trag speriat într-o parte. 

-Hei, ce faci? strig eu la ea. 

Dar ea nu mai poate fi oprită. Apucă farfuria cu fasole, o ridică și dă cu ea de gresia podelei. Farfuria se sparge, căcărezele albe de fasole se împrăștie pe pereți, în mijloc se face o baltă prin care se văd urme de slănină. 

-Să nu te mai văd, auzi! Să te duci să îți facă maică-ta fasole dacă asta nu-ți place.  

 Am fost, evident, nevoit să plec câteva zile de acasă și să stau la un hotel din oraș.

Sigur că acolo, de dimineața până seara, suferind ca un câine, am continuat controversa cu ea în gând, aducându-i tot felul de argumente în favoarea felului în care înțelegeam eu bobul de fasole.

Numai că disputa noastră legată strict de fasole a devenit mult mai puțin semnificativă când, întorcându-mă acasă neanunțat, l-am găsit în sufragerie pe unul dintre foștii ei iubiți, îmbrăcat lejer și părând foarte familiar.

Într-o altă zi, de primăvară, cuprinsă de amoc și de un weltschmertz dureros, m-a anunțat că trebuie neapărat să plece vreo două zile la Viena să se relaxeze, că ea nu mai poate trăi așa.

Viena mi se pare un oraș jos pălăria și mi-am zis că e o destinație care într-adevăr poate avea efectul acela psihotrop de care avea ea nevoie. Zic, bine, e în regulă, mergi.

A venit remontată. Și iubitoare. Doar că în una din zilele următoare, trecând prin fața monitorului ei, uitat deschis în căsuța de mail, citesc propoziția:

”Douăsprezece ore închiși în camera de hotel, doar noi și delirul trupurilor…”

În fine, ca să nu mai lungesc vorba, într-o vară amețitor de frumoasă, eram împreună într-un hotel din Alicante și ea a plecat, pe nepusă masă, la Madrid. Plimbându-mă de unul singur pe sub palmierii fermecători de lângă mare, mi-am amintit că la Madrid ducea o existență modestă de electrician, fostul ei soț, iubitul din studenție.

Și atunci, trist și de unul singur pe sub palmierii bătrâni care mărgineau promenada, privind invidios la cuplurile care se plimbau fericite încoace și încolo în lungul țărmului nisipos, am avut o revelație de proporții:

Da! Ce dobitoc eram! 

În tot timpul acesta făcusem greșeala copilărească să cred că universul e unic și să uit de universurile paralele și viețile paralele.

Uitasem, dacă vă puteți închipui, de universurile paralele.

Și eu, care mă credeam un deștept care e mereu în pas cu teoriile contemporane ale existenței!

Doamne, cât de fericit am fost dându-mi seama de adevărul acesta. Cât de eliberat! Cât de mult mi-am dat seama că o iubesc!

Păi, ea, săraca de ea, în fiecare din universuri era credincioasă și fidelă pe viață bărbatului pe care îl cunoscuse în universul acela și căruia, în universul acela îi jurase credință veșnică.  Prin urmare, rezulta logic că, imediat cum trecea în alt univers, cum era credincioasă altuia!

Multă vreme după aceea am fost foarte fericit în universul meu. Am și acum poze cu ea, în care rămâne orbitor de frumoasă, la mare, la munte, aiurea, prin păduri, la piscină, la piață…

Totuși, în una din zile m-am cam săturat de toate universurile acestea paralele și am divorțat.

În universul acesta și în toate celelalte.  

***