Mă mai întreabă uneori câte o doamnă frumos aranjată, dar rămasă singură prea devreme, dacă am fost căsătorit sau nu.
Ei bine, de cele mai multe ori nu îmi găsesc răspunsul pe loc și prima pornire a mea este să zic: Nu!
Pe urmă mă mai gândesc puțin, îmi amintesc și spun: Da! Pe urmă mă bâlbâi puțin și zic mai sigur pe mine: Da. Puțin! Ezitarea asta a mea pare însă suspectă și rezultatul e că fac de la bun început o impresie proastă. Mai ales dacă nu port perechea aia de pantofi de două sute de euro.
Dar eu jur că nu o fac intenționat! Pur și simplu nu îmi amintesc.
Ceea ce îmi amintesc însă foarte bine este un balamuc mare la un restaurant de pe Ștefan cel Mare, colț cu Moșilor, unde toată lumea mă pupa de parcă plecam în Afganistan.
În spatele ăstora care mă pupau și duhneau a țuică fiartă, niște lăutari turbați se repezeau cu viorile spre mine de parcă tocmai veneam din Afganistan.
Era așa o nebuneală cu pupăturile astea și așa mă aruncau de la unul la altul, că, la un moment dat, din învârteala asta m-am împiedicat de un cablu și m-am întins cât eram de lung pe ciment printre picioarele dansatorilor în proaspătul meu costumul de ginerică.
Nu ar fi fost mare lucru, zău. Mai căzusem în viața mea.
Ba chiar văzându-mă întins pe jos toată lumea a râs ca de o poantă bună și a fost distracție mare. Aproape că aș fi râs și eu dacă nu mi s-ar fi părut că ceva nu era tocmai in regulă.
Am avut așa, inexplicabil, senzația că îmi lipsește ceva. Instinctiv mi-am dus limba pe dinți. Vreau să spun, acolo unde știam eu că am niște dinți. În față. Doar că, spre mirarea mea, dinții nu mai erau acolo. Adică fix ăia patru dinți din față pe care mi-i cimentasem cu o zi înainte și pentru care plătisem o groază de bani ca să fie gata la timp pentru nuntă, zburaseră.
M-a luat imediat o intensă panică de frumusețe.
Ce dracu să fac fără dinți la nuntă? Vreau să spun, la propria mea nuntă?
Dumnezeule, cum stăteam întins pe ciment, fără dinți, mi-am dat seama că toată lumea o să vrea să facem fotografii! Trebuia adică să mă iau de gât și să rânjesc în poze cu toți cimpanzeii ăia afumați din care nu cunoșteam pe niciunul; și cu nașii, și cu socrii, și cu dumnezeu mai știe cine.
Printre râsete și încurajări amicale, cineva a încercat să mă ajute să mă ridic. M-am gândit însă că e mai bine să nu mă ridic încă. Să mai stau în poziția aceea. Să mai stau adică o vreme, poate că o să îmi văd lucrarea pe ciment printre pantofii dansatorilor.
Imediat mi s-a făcut groază că cineva putea să îmi calce dinții în picioare și să mi-i fărâme.
– Să vă ajut, domnu’? m-a întrebat un cimpanzeu și m-a apucat de umăr.
Cum stăteam întins pe ciment am avut un sentiment intens de Titanic. Da, totul se scufunda. Urma să pierim. Părea aproape romantic. Orchestra cânta. Pentru ce să mă mai ridic?
– Nu, lasă că mai stau puțin așa! Numai puțin, zic asigurator.
Și am rămas mai departe întins pe podea în costumul de ginerică, în timp ce in jurul meu vedeam numai pantofi și glezne. Dinții însă nu se vedeau nicăieri.
La un moment dat, văzând că ocupam loc mult pe ciment și încurcam invitații la dans, vine mireasa la mine. Adică, cum ar veni, nevastă-mea. Se lasă pe vine și zice încet, nervoasă:
– Ce dracu’ faci aici? îmi șoptește conspirativ de parcă puneam la cale un atentat.
– Mă gândesc, răspund, conspirativ
– Termină-te cu prostiile și scoală-te că râde lumea de noi, zice.
Adică râdea lumea de ea. Dar, sărmana de ea, nu știa că dacă mă sculam și deschideam gura, lumea o să râdă și mai tare. Eram, care va să zică, într-o situație fără ieșire.
– Mai lasă-mă puțin, zic.
Și zicând asta observ cu groază că la ”ț” șuieram. Dar ea nu acceptă prostii de genul acesta.
– Așa vrei tu, să mă faci cu tot dinadinsul de rușine? zice cu enervarea pe care i-o cunoșteam din serile în care nu aveam chef să fac sex cu ea.
– Mai lasă-mă puțin și vin, dragă, o asigur eu. Numai puțin, zău! Vin imediat! Trebuie să mă gândesc la ceva.
Noroc că între timp a strigat-o nașa.
Nașa e o actriță fițoasă care a jucat în nu știu ce filme ale lui Dan Pița și a altor câțiva din ăștia și se plimbă printre musafiri dând din cur exagerat pentru a sublinia că a avut roluri importante. Miresei, cum ar veni adică, nevesti-mi, îi place să fie văzută alături de ea, așa că m-a lăsat culcat și a plecat.
Când sunt împreună, dau amândouă din cur un pic mai mult.
Ca să nu mai lungesc vorba, după multe minute de muțenie absolută și decădere interioară, în cele din urmă am găsit dinții sub masa lui socru-meu.
Erau chiar lângă pantofii soacră-mi, care stătea lângă el diagnosticată cu sindrom bipolar, în spatele unui ambalaj de staniol de la o fondantă. I-am suflat bucuros de praf pe toate părțile și i-am băgat la loc în gură. Ei bine, din momentul acela am început sa zâmbesc exagerat la toată lumea și am devenit un tip extrem de popular.
Până m-a dărâmat băutura.
De aceea spun că eu nu prea știu ce să răspund când mă întreabă cineva dacă am mai fost căsătorit. Pentru că, adevărul gol-goluț e acela că eu nu mai îmi amintesc bine dacă am fost la nuntă sau doar la dentist.