Știu că asta o să sune rău de tot, dar trebuie să recunosc că de multe ori m-am gândit cum ar fi să fac amor cu o femeie mai în vârstă ca mine.  

Am văzut, încă de mic, că dacă îmi impun să nu mă gândesc la ceva, sfârșesc prin a mă gândi numai la lucrul acela. Prin urmare, am zis că e mai bine să îmi las mintea să zboare și să facă cu imaginația mea tot ce dorește. Să intre, adică, și să iasă unde și de unde vrea ea, să cerceteze ce vrea, pe cine vrea, pe unde și cum vrea.

Înainte de a fi lubrică sau indecentă, obscenă sau scabroasă, curiozitatea mea este, însă, una gnoseologică. Studiez, adică, desfrâul cu atenție și glacialitate și mă dedau lui numai dacă am sentimentul că sunt obiectul unui experiment din care am ceva de câștigat în planul mai larg cunoașterii. Un experiment asupra căruia să fac observații folositoare pentru toată lumea și despre care, mai târziu, să prezint, savant, disertații sobre la simpozioane unde se strâng oameni cu morgă și bărbi frumos pieptănate, aflați în pragul unor beatificări iminente.

Dar nu despre mine este vorba aici.

Este amurgul plăcut al unei zile de septembrie, iar eu mă aflu lângă poarta patriarhiei. Sunt rezemat de zidul care o înconjoară, chiar lângă o cruce care iese din zid în relief și îmi servește drept cotieră. Aștept cu multă curiozitate o doamnă, cu totul deosebită, pe care am întâlnit-o pe un site de matrimoniale. Am întâlnit-o virtual, desigur, iar acum urmează să ne întâlnim real.

O cheamă Ioana.

Adică… o chema Ioana.

Locuiește pe undeva prin zonă, de aceea mi-a dat ca punct de reper Patriarhia. Nu că Patriarhia aș fi știut unde este, dar mi-a fost ușor să întreb pe cineva care m-a îndrumat imediat. Avem un popor în care chiar dacă oamenii se urăsc unii pe alții de moarte și se detestă cu sinceritate, au în schimb o iubire fierbinte față de dumnezeu și de animale. De aceea, dacă întrebi de o biserică, de o catedrală sau de serviciul de ecarisaj, imediat vei fi îndrumat cu multă exactitate. Nu se întâmplă același lucru dacă întrebi despre biblioteca orășenească, dar asta chiar că este irelevant. Ce vreau să spun este că mi-a fost ușor să ajung unde mă aflu acum. Ioana locuiește pe aici pe undeva și, din câte  am înțeles, este o  persoană publică.

Medic. Sau economist. Sincer, nu mai știu ce mi-a spus că este.

S-ar putea de fapt să confund ce mi-a spus ea cu ce mi-a spus Ileana, o altă corespondentă. Sau cu ce mi-a spus Irina. Nu, nu, nu. Irina  este medic. Ioana e economistă. În fine, cert este că trebuie să își ia niște precauții înainte de a se întâlni cu cineva. Într-un oraș de provincie cariera îți poate fi serios afectată de persoana cu care ești văzut mergând într-o zi alături pe trotuar. Iar acesta este un târg în care peste noapte te poți trezi cu o reputație de Casanova când tu de fapt ești un băiat cuminte și nu faci altceva decât să te masturbezi tăcut și responsabil sub cearceaf înainte de culcare, încercând să nu deranjezi vecinii cu chefuri gălăgioase sau gemete și răcnete depravate pentru care poți fi reclamat la asociația de proprietari.

Stau, deci, rezemat de crucea din zid și o aștept pe Ioana.

Are un nume deosebit de frumos și din fotografiile pe care mi le-a trimis de la bun început, pare a nu avea mai mult de 35 de ani. O femeie interesantă, cu trăsături puternice, cu privirea tăioasă dar în același timp cu niște forme delicate și deosebit de feminine. O gură mare, cu buze groase și pomeți puternici. O femeie viguroasă care, prin combinația de fragilitate și forță care se desprindea din poze, devine atrăgătoare și provocatoare. Mi-a stârnit interesul suficient încât să îi propun să ne vedem.

Numai că, și aici apare efectul de internet, virtualul este guvernat de o astronomie proprie în care trecerea timpului are regulile ei specifice, mult mai flexibile decât în plicticoasa lume reală.

Zice, ieri, la telefon:

– Știi, trebuie să-ți spun ceva.

Mi s-a părut că urmează ceva important și de aceea am devenit atent. O femeie ca aceea din fotografiile pe care mi le trimisese nu era deloc una să nu o iei în seamă. Știu că m-am învățat să trăiesc singur și că pentru mine ideea de căsătorie este una abstractă, fără conținut, dar la fel de adevărat este și că mă simt în stare să las în urmă burlăcia și să mă adun cu o femeie care să mă întrebuințeze cu adevărat. Purtasem cu ea vreo câteva zile o conversație neconvențională pe net, când obscenă când savantă, care mă solicitase și care promitea o compatibilitate foarte bună. 

De la o vârstă în sus e nemeritat de dificil să găsești pe cineva compatibil.

Plus că, cu timpul, devii sclifosit și uiți că tu însuți ai devenit între timp un deșeu.  Mereu găsești ceva care nu îți convine la  celălalt, mereu ceva nu este suficient de bun pentru tine. Pentru TINE! Și renunți cu ușurință. De aceea, când dai peste cineva compatibil, e un adevărat noroc. Un dar al destinului pe care e bine să îl prețuiești. Sunt un tip neconvențional care, deși știe să se comporte convențional, nu se poate însoți decât cu  cineva neconvențional.

Zic, jucăuș, aproape afectuos:

– Sigur că trebuie să îmi spui ceva.

Ea are impresia că nu o iau în serios. Zice:

– Serios vorbesc! Trebuie să îți spun ceva foarte important. Și după ce am să își spun asta, nu știu dacă ai să vrei să ne mai întâlnim.

– Ba am să vreau, zic eu, convins. Că doar nu eram prost s-o las să scape doar din vorbe!

– Ba nu ai să vrei. Știu că așa se va întâmpla.

Și, după ce termină de spus asta, izbucnește în hohote de plâns.

 Plânsul acesta spontan m-a luat prin surprindere și recunosc că m-am emoționat. Chiar plângea cu adevărat, un plâns real, nu unul virtual, cu emoticoane. Nimic în lumea asta nu mă impresionează mai mult decât leșinul de bărbat și plânsul de femeie. Iar dacă o femeie plânge din cauza mea, devin foarte vinovat și mă topesc. Dar, în același timp, confuz, m-am neliniștit, oarecum, pentru că plânsul acesta brusc, în general, nu este un semn bun. E semn de nevroză și de fițe din senin care duc la cheltuieli mari. Am spus că mi-ar plăcea să mă însoțesc cu cineva neconvențional, nu cu cineva instabil.

 Zic, asigurător:

– Orice mi-ai spune, Ioana, eu tot am să vreau să mă întâlnesc cu tine.

Ceea ce era foarte adevărat. Am observat, pur statistic, că fetele și femeile care se numesc Ioana, sunt drăguțe. Nu știu ce fel de legături și determinări paranormale intervin în chestia asta, dar așa este. De parcă numele ăsta caută numai anumite femei. Și invers. În fine, ce vreau să spun este că, într-un fel cu totul de neînțeles, numele ei mi se părea deja o garanție solidă. Adică garanta că femeia cu care urma să mă văd e plăcută, delicată și instruită. Că existau toate premisele unei prietenii. Sau poate chiar mai mult.

Plânge câteva secunde bune și nu spune nimic. Am telefonul pe cartelă și, sincer, plânsul ăsta de pe o rețea pe alta nu mi se pare binevenit. Intervin pentru a scurta durerea:

– Spune, Ioana, ce este atât de grav? De ce să nu mai vreau să mă întâlnesc cu tine?

– Știi, de fapt pe mine nu mă cheamă Ioana, zice ea abia abținându-se să nu înceapă iar să plângă. Te rog să nu te superi pe mine…

Nu o chema Ioana?! Păcat! Dar, la urma urmei, vorba amicului Shakespeare, What’s in a name? Ce mare lucru un nume? That which we call a rose, by any other name would smell as sweet!

– Nu te cheamă Ioana, zic ?

– Nu, Mario, nu mă cheamă așa.

Eh, nu era sfârșitul lumii. Nu era chiar atât de grav. De fapt, ca să fiu sincer, nici pe mine nu mă cheamă Mario. E un nume electronic, iar astăzi un nume nou e la îndemâna oricui. Parohiile locale și oficiul stării civile nu mai înseamnă nimic. Internetul e un baptisteriu vast, prompt și volatil de unde îți poți alege orice nume temporar fără să mai fie nevoie să faci nicio baie în covată sau în butoiul popii.

– Atunci, cum te cheamă?

– Filofteia, spune ea încet.

Am un acut simț al istoriei. De aceea sunt surprins. Numele acesta nu îmi sună contemporan.

– E un nume frumos, zic.

– Și nu am treizeci și cinci de ani, mai spune ea. 

Tresar. Hmm…

Totuși, nu cred că mă deranjează câțiva ani în plus.

– Nu-i nimic, spun eu înțelegător. Câți ani ai, de fapt? În loc să răspundă, izbucnește din nou în plâns.

– Mai mult, spune ea fără să se oprească din plâns.

Adevărul este că sunt puțin nemulțumit. Construisem în minte o femeie pornind de la fotografiile pe care mi le trimisese și îmi venea foarte greu să renunț la ea. Femeia aceea avea treizeci și cinci de ani. Începeam să am sentimentul că mă părăsește cineva iar eu, când sunt părăsit, sufăr ca un câine. Plusez cu atenție. Sunt de acord să mai las zece ani de la mine și să reconfigurez, pe ici, pe colo, femeia din mintea mea.

Zic, cu o ușoară nesiguranță în glas, în speranța să fiu contrazis:

– Patruzeci și cinci?

– Nu, zice ea.

Uf, slavă domnului! Plânge. Apoi adaugă:

– Mai mult.

Mai mult de patruzeci și cinci?! Cum naiba? Simt o ușoară    amețeală. Inima începe să îmi bată mai repede. Nu vreau cu niciun chip să renunț la femeia pe care o construisem cu atâta migală în minte, iar ceea ce auzeam la telefon îmi punea serios în pericol fanteziile generate mai ales de partea obscenă a conversațiilor noastre anterioare.

Deci, dacă are mai mult de patruzeci și cinci, ce fac? Renunț?! La urma urmei, și asta am văzut-o cu ochii mei, există femei de peste patruzeci și cinci de ani foarte bine păstrate și care, cu o mișcare sau două din fund, îi fac pe negustorii de Viagra să dea melancolici și neputincioși din umeri.  Femei care, odată pornite, pot ruina o întreagă industrie farmaceutică. Sau o pot face să înflorească. Depinde cum stai cu inima. Mă gândesc că poate am norocul să fie una din astea. Pe de altă parte, sunt un individ care, atunci când își pune ceva în minte, renunță greu. Pentru a-mi alunga orice emoții suplimentare mă hotărăsc să măresc intervalul cu încă un deceniu și, retușând cu douăzeci de ani fotografiile trimise pentru a mă obișnui cu ele, întreb:

– Cincizeci și cinci?

Simt cât de ridicat îmi este pulsul. Ea plânge. În sfârșit, spune:

– Nu, Mario. Mai mult.

 Mai mult?! Cum naiba, mai mult?! De aici încolo încep băile de sulf și împachetările cu nămol. Gerontologia și geriatria. Cum  adică  mai mult de cincizeci și cinci?! Păi însemna că fotografiile alea nici măcar nu erau ale ei. Că femeia aia nici nu exista. Îmi cunosc poftele de dezmățat și performanțele de mascul și de aceea îmi place să cred despre mine că sunt un bărbat tânăr. Mai mult de cincizeci și cinci de ani?! Păi… Mă ia amețeala.

Zic, nervos, dezamăgit:

– Optzeci?

Ea trece, brusc, de la plâns la râs. Făcusem, din punctul ei de vedere, o glumă.

-Hai, măi, de ce ești rău? Am șaizeci și doi de ani. Neîmpliniți! Și apoi adaugă, cu părere de rău: Vezi, ți-am spus eu că nu ai să vrei să te mai întâlnești cu mine după aia…

– Ba mai vreau, zic eu, nervos.

Prin urmare, o aștept acum pe doamna Filofteia, economist-pensionar, în vârstă de șaizeci și doi de ani, cu care se presupune că am o întâlnire amoroasă.

Zilele de septembrie au un farmec special. Păstrează încă o parte din căldura verii și o amestecă cu frica pe care mi-o inspiră frigul iernii. De fiecare dată când vine toamna sper, în cel mai mare secret, ca vara de fapt să continue. Să fie mereu soare și cald. Să se încline adică puțin axa pământului ca să țină iarna la distanță. Probabil că la fel speră și femeile care își fac injecții cu botox. Să mai încline puțin axa vârstei.

Este pentru prima dată în viața mea când mă întâlnesc, cu intenții declarat sexuale, cu o femeie în etate.

După convorbirea telefonică reprocesasem întreaga situație și, cu durere în suflet, renunțasem la femeia tânără din fotografii. E adevărat că pierdeam ceva ce nu avusesem niciodată, dar chiar și așa mi-a fost greu. Pentru a mă alege totuși cu ceva din povestea asta, am hotărât să merg la întâlnire. Mă întreb și acum dacă faptul că în clasa a IX-a de liceu câștigasem locul doi pe țară la olimpiada de biologie a avut vreun rol în decizia mea de a nu renunța la întâlnirea cu această pofticioasă doamnă Filofteia.

La femei cochetăria este incurabilă.

Dar dacă percepi cochetăria ca pe un șiretlic de care specia se ajută ca să se perpetueze, aceasta nu mai este câtuși de puțin condamnabilă. Mă întreb totuși cum de fusesem într-atât de neatent și nu îmi dădusem seama că dacă ea acceptase, în urma negocierilor, că are șaizeci și doi de ani, eu trebuia să mai adaug cel puțin încă cinci ani pentru a-i afla vârsta corectă. Dacă nu și mai mult. Spun lucrul acesta pentru că, acum când suntem împreună, unul lângă altul, la masă, îmi pare cu adevărat mai în vârstă de șaizeci și doi. 

 Nu îmi pot dezlipi ochii de la gura ei.

Când vorbește, buza de jos face o cursă neobișnuit de lungă și îi dezvelește în întregime dinții. Sunt surprins. Dinții ei de jos seamănă foarte bine cu dinții pe care i-am văzut eu în satul bunicilor dinspre mamă, când eram mic, în gura unui cal bătrân pe care, în drum spre abator, un vecin îl legase cu frânghia de gardul bunicului. Sunt orientați spre în afară, de parcă Filofteia toată viața i-ar fi împins cu limba spre exterior reușind în cele din urmă să îi încline spre înainte. Au vârful în întregime tocit. În jurul lor gingia sa retras și i-a dezgolit, lăsând în urma ei pe fiecare dinte o banderolă neagră, calcaroasă, iar această migrație a gingiei face ca dinții să pară mult mai lungi, ca niște lopățele gălbui. Exact ca la calul acela bătrân care, în nefericita lui viață, triturase cu ei sute de pajiști comunale. Pe buza de sus, care e subțire și încrețită și nu se mișcă deloc când vorbește, are un puf negru, ca o mustață rămasă în stadiul de gazon tânăr.

Lângă urechea stângă are un neg maroniu.

S-a înserat și suntem în parcul orașului sub o copertină imensă pe o terasă luminată cu spoturi, ca într-o arenă de circ. Masa noastră este mai  spre  margine  și  de  aceea  nu  este  atinsă  direct  de  lumină. Consumatorii sunt puțini. Soarele a dispărut în spatele dealului de la orizont pe care în timpul zilei se vede ieșind dintre copaci turla unei mânăstiri.

Ar fi aproape romantic dacă nu ar fi ireal.

Îi spusesem Filofteii că sunt din alt oraș. Drept urmare ea își închipuia acum că venisem de la depărtare special ca să o văd pe ea. Asta desigur că o făcea să se simtă deosebită, dacă nu chiar dorită. De fapt nu făcusem decât vreo zece minute venind pe jos din cartierul meu insalubru și plin de tomberoane neridicate la timp în care coji de cartofi și de pepeni verzi fermentează alături de capete și cozi de pește până imput tot cartierul. Mă gândesc dacă nu cumva port cu mine și aici, intrată în haine, duhoarea aceea dintre blocuri.

– Eu, pentru început am să îmi iau un coniac, zice ea după ce consultă meniul, foarte bine dispusă.

Apoi ridică ochii spre chelneriță și comandă ferm:

– Un coniac mare. Și am să te rog să îmi aduci și o feliuță de lămâie. Bine?

Mă așteptam să fie puțin stânjenită de această postură în care se afla. În care ne aflam împreună. Ținând mai ales cont de toate obscenitățile pe care le schimbasem între noi pe net pe vremea când ea avea treizeci și cinci de ani. Obscenități care se potriveau, poate, unei femei de treizeci și cinci de ani dar care, în gura unei femei de șaizeci și cinci sunau cam halucinant. Ea nu pare însă deloc încurcată sau deranjată de situația aceasta. În schimb eu, deși sunt un tip care a trecut prin multe, mă simt puțin nelalocul meu. Mă uit la ea, văd o bătrânică îngrijită, cu ochelari și cu pielea de pe gât plină de încrețituri căreia probabil pe sub bluză îi atârnă până la buric două țâțe dezumflate și nu îmi vine să cred că ea este cea care îmi scria pe net.

„Mario, fii sincer, ai vrea să mă fuți?” mă întreba ea. Eu nu eram prost să zic că nu și ziceam că da. „Și unde ai vrea tu cel mai mult să mă fuți?” mă întreba ea. Eu, uitându-mă la fotografiile ei și alegându-mi pe rând câte o poziție care se potrivea uneia sau alteia din poze, îi spuneam unde voiam să o fut. Ea se declara de acord cu mai toate intervențiile mele în interiorul trupului ei. „Spune-mi, cum ai vrea să mă fuți, Mario?” mă întreba ea, iar eu îi spuneam, detaliat și plastic, cum voiam să o fut la ora aceea.

Chelnerița dă din cap în semn că a priceput și își notează în carnețel.

– Eu am să beau o apă minerală, zic.

Filofteia se uită la mine surprinsă. Așa face toată lumea când îmi comand apă minerală la restaurant. Nu te potrivești, adică, cu filmele americane. E un semn că n-ai vână de bărbat. Eu însă îmi fermentez propriile alcooluri interioare de care sunt mai tot timpul beat așa că nu am nevoie de altceva.

– Deci iată-ne, în cele din urmă, împreună, zice zâmbindu-mi galeș după plecarea chelneriței. Sincer, nu mă așteptam să mai vrei să ne vedem, zice ea volubilă.

-Ei, sunt un bărbat evoluat, răspund eu. De ce să nu mai vreau? Chiar așa, de ce să nu mai vreau?

„Ai vrea să mă fuți în gură?” întreba ea inocentă iar eu, după ce mă asiguram de două ori că citisem corect mesajul ei, răspundeam extaziat “da, da, da”, încântat de așa pomană căzută pe capul meu, nerăbdător să ne întâlnim cât mai repede ca să performăm chestiunea. „Și eu cum ai vrea să stau în timp ce tu mă fuți în gură?” întreba ea supusă, gata să îmi satisfacă orice poftă. Iar eu inventam o postură cât mai fantastă din care să culisez în sfincterul ei și să mă descarc acolo cu chiuituri. Chiar bătrânica asta din fața mea. Hmm… Ceva, în toată povestea asta este, trebuie să recunosc, dezgustător. Nu, nu mi-aș pune niciodată, pentru nimic în lume, membrul bărbăției mele între dinții aceia tociți, sub gazonul acela pufos. Mi se pare periculos. Aș putea fi triturat ca un știulete de porumb. Mărunțit. Și mă mai gândesc și că femeia asta are un copil. Dacă pe vremea tinereții ei de acum două zile băiatul avea doisprezece ani, înseamnă că astăzi trebuie să aibă în jur de treizeci și cinci. Ce ar zice oare domnul arhitect, economist, inginer sau ce o fi el dacă m-ar vedea făcându-i așa ceva mamei sale?

 Nu, zău, nu se cuvine. Nu!

Chelnerița ne servește cu cele comandate. Filofteia ridică paharul ca pentru a ciocni cu mine. Ridic și eu sticla de apă minerală. Simulăm un ciocnit de pahare. Zic:

– Pot să îți spun Teia? Ea tresare, se uită uimită la mine și rămâne cu paharul în dreptul buzelor, stupefiată:

– Vai, ce drăguț, Mario! Ești extraordinar! Extraordinar!!!

Zâmbesc puțin încurcat. Chiar că nu făcusem nimic ca să primesc calificativul  ăsta.  De  multe  ori,  când  am  făcut  în  viață  lucruri extraordinare, nimeni nu a observat și nu a spus nimic. Chm…

Desigur, lucruri extraordinare nu înseamnă neapărat lucruri bune.

– Zău? Așa ți se pare?

Ea își umezește gazonul în coniac, apoi pune paharul pe masă și, întinzând mâinile peste masă, ca și cum ar fi vrut să le apuce pe ale mele, zice veselă:

– Exact așa îmi spunea fostul meu soț, dumnezeu să îl ierte! Exact așa! Teia. Vaaai, nu pot să cred! Ce potriveală! Ești extraordinar, zău!

Cele câteva brățări de aur pe care le poartă culisează înainte și înapoi de fiecare dată când ridică paharul. Bluza de culoarea cafelei, dintr-un material scump, și mărgelele de chihlimbar sunt elegante și lasă să se înțeleagă că Filofteia are gust și că a avut o viață îndestulată. Una din mâini i-a rămas pe masă. Mă uit la ea. Are o piele gălbuie, lucioasă și subțire, aproape transparentă. Degetele îi sunt lungi și descărnate, cu nodurile încheieturilor mari, umflate de o formă de reumatism debilitant care nu mai știu cum se numește. Îi privesc degetele și brusc îmi vine în minte scheletul uman din laboratorul de biologie care m-a fascinat tot liceul. Îmi trag, instinctiv, mâna mai spre marginea mesei.

– Ce coincidență, zic.

– Virgil a fost un bărbat foarte de treabă, zice ea. Daa, un bărbat excepțional!

A murit? zic eu ca să înțeleg de ce folosise timpul trecut.

– Da, sărmanul. A murit de vreo opt ani. Cancer, zice ea și arată undeva spre corp.

Adică avusese cancer în corp.

Dau din cap empatic, solidar. Cred că toți morții sunt niște oameni de treabă. Și pentru că suntem în mijlocul unei întâlniri amoroase, mi se pare potrivit să aduc vorba de iubire. Zic, coborând puțin glasul și încercând să sun melancolic și elegiac:

– V-ați iubit mult?

Mă așteptam la o efuziune de devoțiune retrospectivă în care ea să exclame dedicată că Virgil a fost bărbatul vieții ei. Doar că Filofteia nu face asta. Își țuguie puțin buzele într-un efort de rememorare, se gândește câteva secunde și spune simplu:

– El m-a iubit. Dar eu pe el nu.

Și apoi soarbe din paharul cu coniac. Brățările de aur culisează în jos. Trebuie că au fost cumpărate pe vremea în care carnația ei, ca volum, arăta cu totul diferit. I-au rămas largi. Nu mă așteptam la răspunsul ăsta. De aceea, sunt încurcat.

– Era ceva în neregulă cu el? zic.

 – În neregulă?! Nuuuu, nicidecum. Virgil era un bărbat foarte bine. Foarte arătos. Era înalt, blond și atletic. Și avea așa niște ochi de om bun! Mă alinta mereu, știi…

Râde.

– Cum te alinta? întreb eu fără să îmi dezlipesc, în continuare, ochii de pe gura ei.

– În tot felul. Era inginer silvic și din cauza asta, știi, îi plăceau mult animalele și păsările. El era mereu pe câmpuri și prin pădurile lui. Ba turturica mea, ba căprioara mea, ba găinușa mea. Sau mai-știu-eu-ce animal îi venea lui în minte? Era tare nostim, zău! Să-l fi auzit! Mereu inventa câte ceva. Și, cu toate că era o ditamai matahala de om, era un bărbat foarte tandru. Delicat și atent. Niciodată nu uita sa îmi aducă flori de ziua mea sau să îmi cumpere câte ceva.

– Păi, zic, dacă era așa cum zici, nu înțeleg de ce nu l-ai iubit.

– Nu știu, zice ea uitându-se în paharul cu coniac din care a băut deja mai mult de jumătate. Aveam o prietenă, Maricela. Multe prostii am făcut cu ea… Am fost odată la stațiune, numai noi două. Hmm… nici nu-ți închipui ce ne-am distrat, zice ea nostalgică. Chiar în  prima seară când am coborât în barul hotelului la care stăteam am dat peste băieții de la o echipă de handbal. Erau și ei cazați tot acolo. Uhuuu! Ce mai noapte! Doamne, ce noapte a fost aia! Maricela. Bună prietenă. A murit și ea, dumnezeu s-o ierte. Dar, ce vreau să spun e că Maricela avea un bărbat tare frumos. Eu, în mintea mea, mereu îl comparam pe al meu cu al ei și mereu îl găseam pe al ei mai frumos…

– Și îl doreai pe celălalt?

Izbucnește în râs. Chicotește ca un copil prins cu o poznă. Își  ia mâinile de pe masă, se lasă în voie cu spatele pe speteaza scaunului și zice foarte amuzată:

– Nu numai că îl doream, dar l-am și avut!

Și râde satisfăcută de fraza asta care i se pare foarte reușită, atât gramatical cât și comportamental. Curios, nici când râde, buza de sus nu i se mișcă absolut deloc. Doar cea de jos e zguduită de convulsii inegale care îi acoperă și descoperă dinții tociți și tiviți cu banderola de calcar.

 Sărmanul Virgil…

– Maricela avea o mamă bolnavă la țară și trebuia să o îngrijească, știi. O dată la câteva zile trebuia să se ducă la ea să îi facă de mâncare, să o spele, să îi facă curat. Câteodată stătea și peste noapte și pleca la serviciu direct de acolo… Ăsta al ei, uite că nu îmi mai amintesc cum îl chema, era drăcos tare. Un brunet cu mustăcioară și cu niște ochi negri care i se învârteau mereu în cap. Se purta numa’ la costum. Cu cămașă albă, cu pantofi de lac. Era tare frumușel, zău. El m-a învățat multe. Râde iar. Apoi adaugă, din nou nostalgică: de la el am învățat Pedeapsa.

– Ce ai învățat? întreb eu nedumerit.

– Pedeapsa, zice ea. E o figură, n-ai cum să știi.

S-a înserat de-a binelea.

– Și pedeapsa asta cum e? întreb curios.

Filofteia devine serioasă și, după o scurtă meditație retrospectivă, începe să îmi explice, clinic și binevoitoare, în pași mici și succesivi, ca să înțeleg și eu ce este aceea Pedeapsa. Ca la grădiniță:

– Te așezi pe spate pe pat, zice ea.

– Așa, zic eu.

– Desfaci brațele în lateral…

– Așa.

– Îți pui gâtul pe marginea patului..

– Așa.

– Îți lași capul peste marginea patului să atârne…

– Așa.

– Și deschizi gura.

– Așa.

Ea deschide gura. I se văd toți dinții. Mi-o închipui stând cu capul atârnat peste marginea patului. Îi văd coapsele și pulpele bătrâne încrețite, pielea creponată.

– Și? întreb curios.

– Și el ți-o bagă în gură.

Aha, da, normal, zic, ușor siderat.

– Și?

– Păi, și mai ce? zice ea ajunsă cu explicația la sfârșit. Și te fute.

– Ahaaaa…

Sărmanul Virgil! În timp ce el bătea poetic câmpii și zăvoaiele, turturica lui dragă o lua în cioc de la un cioroi cu pantofi de lac. Mi-l închipui pe Virgil. Un bărbat frumos și încrezător. Nesofisticat și sincer. Manierat și corect. Cu un apetit sexual moderat. Un bărbat cu care femeii ăsteia îi făcea plăcere, în tinerețea ei, să iasă de braț și să se afișeze pe corso. Îl văd venind acasă într-o zi luminoasă de vară cu o rățușcă sălbatică sub braț. Nu mai știu ce să spun. Se lasă câteva momente de tăcere stânjenitoare.

– Păi, și de ce îi spune Pedeapsa? 

Dă din umeri. Zice:

– Nu știu. Probabil pentru că te doare gâtul în timpul ăsta. Și nu ai aer.

Cred că am o față nedumerită deoarece ea se simte datoare să îmi dea o explicație suplimentară. Zice, arătând cu mâna spre beregată:

– Nu ai aer pentru că ți-o bagă până în gât și te îneci.

Aha, asta era, zic simțind că mi se scoală. Da, da, da…

– Și trebuie să respiri numai când el o scoate.  Când  o bagă, ești blocată.

Încerc să mă pun în locul ei. Îmi închipui că stau pe spate și că ceva gros îmi intră și îmi iese din gură. Așa este, simt că îmi obturează căile respiratorii. Îi dau dreptate.

– Așa e, Teia. Ai dreptate.

– Dar, știi, zice ea coborând tonul și aplecându-se peste masă ca să mă poată privi în ochi de la apropiere, pentru mine nu era deloc o pedeapsă. Îmi plăcea!

Și spunând asta, cum stau eu lângă ea pe scaun, bagă dintr-o dată mâna pe sub masă și, într-o clipă, îmi apucă prin pantaloni penisul și mi-l strânge în palma ei descărnată. Brusc, acolo sub masă, am o erecție de necrezut. De frică. Mă uit în ochii ei și nu spun nimic. Ea îl simte în palmă, mare și gros. Îl freacă o dată în jos, o dată în sus.

Se uită la mine, iar ochii ei mici de vrabie dementă îi lucesc aprinși. S-a făcut noapte. Trebuie să îmi repet câteva date personale pentru a-mi recăpăta senzația de real. Îmi spun cum mă numesc și câți ani am. Îmi spun unde m-am născut și de ce mă aflu aici. Îmi spun că sunt pe terasa unui restaurant cu o doamnă în vârstă care, dintr- un motiv mai mult sau mai puțin limpede, mi-a luat penisul în mână și mi-l freacă. Că totul este deci în regulă. Mă liniștesc. E în regulă. E în regulă. Da, da, este în regulă.

Filofteia dă drumul penisului și, încet, se așază din nou cu spatele pe speteaza scaunului. Ia ultima înghițitură din pahar. Mă privește, peste buza paharului, insinuant. Eu îmi mai spun o dată cum mă cheamă. Numele real. Și, câți ani am. Vârsta reală. E în regulă. Pe aleea de dincolo de terasă se plimbă tineri îndrăgostiți ținându-se unul pe altul pe după corp. Toată halucinația asta, în mod cu totul neașteptat, m-a excitat. Sunt cuprins de o dorință amplă dar confuză. Îmi simt în chiloți membrul bărbăției întărit. Femeia de treizeci și cinci de ani pe care o pierdusem atât de ușor îmi joacă acum în  fața ochilor.  O doresc cu intensitate.

 Zic:

– Și până la urmă femeia aceea din pozele pe care mi le-ai trimis cine este?

Ea dă să mai soarbă o gură de coniac. Vede că paharul este deja gol. Se uită în el. Se uită la mine. Apoi râde puțin. Își savurează reușita. Zice:

– E Teodora. O nepoată de-a mea. De la o soră de-a lui Virgil.

Tresar. O nepoată?! Deci femeia aceea exista cu adevărat?! Ah, ar putea deci fi găsită. Simt că mă înviorez. Dintr-o dată totul pare posibil. Filofteia îmi devine brusc necesară. Zic, cu precauție, să nu îmi trădez prea evident interesul pentru ea:

– E de aici?

– Da, e de aici. E medic. A fost șef de secție la spitalul județean.

Tresar din nou. Simt cum îmi crește pulsul.

– A fost?! Păi, cum adică a fost? Acum nu mai este?

Ea se uită drept în ochii mei. Nu știu ce fel de dioptrii are dar, prin ochelari, ochii ei par foarte mici. Zice:

– Nu, nu mai este. A emigrat în Canada acum vreo câteva luni. Iau o gură de apă minerală. Canada este foarte departe, iar deriva continentelor  este  descurajant  de  înceată.  Rămân,  prin  urmare, abandonat pe țărmul ăsta pe care se află terasa, cu Filofteia, cu Virgil și cu Mario în seara aceasta de septembrie atât de neobișnuită. Mă uit cu teamă la dinții tociți din gura femeii bătrâne din fața mea și mă gândesc că poate din cauza prea multor pedepse îndurate de la unul și de la altul i s-or fi tocit în felul acesta. Când eram mic, romanțele mă făceau să plâng. Mă uitam la televizor cum o doamnă în vârstă cânta o romanță și plângeam. Mă gândeam la tinerețea dusă a părinților mei și îmi era atât de milă că au îmbătrânit, încât plângeam de ciudă că nu pot să fac nimic pentru a le aduce tinerețea înapoi. Și acum îmi vine să plâng. Mi-e atât de milă, retroactiv, de Virgil, încât îmi vine să plâng. Îl compătimesc atât de mult încât m-aș duce chiar acum la cimitir să îl dezgrop cu mâinile goale și să plâng pe pieptul lui descărnat. Și mă simt atât de vinovat față de el! Atât de vinovat încât i-aș aplica femeii ăsteia din fața mea o pedeapsă să-i sară din gură toți dinții ăia scârboși și să mă țină minte.

Seara de septembrie începe să se răcorească. Beau din apa minerală fără să îmi fie de fapt sete. Doar ca să fac ceva. Mă uit într-o parte. Nu știu dacă frisonul care mă trece este unul de frig sau de frică și nesiguranță universală. Sărmanul Virgil! Mă gândesc la el și mă felicit că am fost într-atât de inspirat încât să divorțez la numai câteva luni după căsătorie. Și apoi să nu mă mai însor niciodată. Nu. Nu mai vreau să știu cum fac amor oamenii în vârstă. Eu nu am să îmbătrânesc niciodată.

Niciodată!

Niciodată!

***