M-am născut cu un defect genetic pentru care mă invidiază toți cei care locuiesc în blocurile proletare unde băltește apa la subsol: pe mine nu mă sug țânțarii.

Pe mine poți, adică, să mă lași vara gol pușcă cu geamul deschis, iar eu, dacă am dopuri în urechi, dorm ca un prunc până dimineața.

În afară de țânțari, mai am o mașinuță roșie pe care am cheltuit cu reparațiile de trei ori mai mult decât am dat pe ea când am cumpărat-o, dar pe care nu o arunc pentru că sunt un bărbat sensibil și nostalgic, de o loialitate care seamănă bine cu psihopatia fetișului.

Acum, se făcea că zăceam contorsionat printre scaune, cu capul atârnat în portbagaj și aveam niște nervi ca atunci când urma să comit o crimă. Înjuram cu înjurături personalizate, pentru că, fără absolut niciun motiv, ușa din spate nu se mai deschidea. Și era așa de cald, încât transpirația îmi curgea șiroaie pe gât iar eu când sunt transpirat mă enervez dublu.

Și cum eram răsucit printre fiare, numai ce îmi sună telefonul. Mă scobesc după el prin buzunar, mă uit la număr, nu îl recunosc. Mă gândesc să nu răspund. Dar el sună în continuare.

– Alo! zic răstit.

Nu se aude nimic.

– Alo, repet eu, spuneți, vă rog, cu ce vă putem ajuta?

Întotdeauna îmi place să vorbesc la plural cu persoanele pe care nu le cunosc. De parcă mi-ar mai crește brusc o sculă și mușchi la biceps. Și pătrățele pe burtă.

– Mario, tu ești, aud un glăscior speriat.

Mario?! Eu, Mario? Dau să închid. Totuși, mi se părea nume oarecum cunoscut… Aaah, da, era numele meu de pe internet. Da, da, trebuie că eu eram.

– Da, zic, îndulcindu-mi glasul ca atunci când vorbești cu copiii.

– Luminița sunt, zice ea.

Luminița?! Luminița… Pe lume sunt Luminițe nenumărate.

– Aaa, Luminița?! zic, ca și cum mi-aș fi amintit de ea cu plăcere. Apoi, am o presimțire sumbră:

– Care Luminița?

Orice altă femeie la replica asta mi-ar fi trântit telefonul în nas și s-ar fi dus naibii în treburile ei. Dar nu și  această Luminița.

– Luminița Coafeza, zice ea, dulce!

Luminița Coafeza?!

Am înghețat! Instantaneu, am încercat să îmi amintesc când m-am ras ultima dată jos.

– Nu știi că am vorbit ieri pe Facebook că vin astăzi pe la tine?

Dumnezeule, uitasem! Cu totul! Îmi aminteam vag că vorbisem ceva despre asta, dar mie mi se păruse o glumă, așa, de complezență.

– Ba sigur că îmi amintesc, Luminița, cum să nu îmi amintesc? Când ajungi?

– Mai pe seară, zice ea. Pe la șase, șapte. E bine, nu?

– E foarte bine, zic eu simțind un tremurat nervos în mâna cu care țineam patentul. E foarte bine! Da, da. Pe la șapte!

– Te pup dulce! zice ea să mă înmoaie.

Urma, care va să zică, să o pățesc. Luminița Coafeza era compulsivă la curățenie și avea un miros cu care putea adulmeca un găinaț de rață dintr-un oraș în altul.

Dintr-o dată m-am simțit într-un mare pericol.

Am aruncat patenții și sculele, am lăsat mașina în plata domnului și am tulit-o pe scări în sus.

Dumnezeule, nu mai aveam clor! Și nici Domestos! Mi se terminase și Coccolino, iar aragazul era plin de stropi mici uleioși și întăriți. M-am uitat la ceas: era doisprezece și jumătate. Am dat de perete toate geamurile și ușile să intre aer și să se facă curent,  am coborât în fugă la magazinul de la colțul blocului și am cumpărat de toate. Mai puțin spray de țânțari că de ăla, slavă domnului, nu aveam nevoie. Am intrat în baie, m-am dezbrăcat, mi-am golit tubul cu cremă de ras Nivea de la buric până la genunchi  și m-am ras cu atenție. Mi-am amintit-o cum mă bărbierise ea data trecută, cu aparatul de ras în mână la rădăcina p*lii, în timp ce cu cealaltă o ținea întinsă de moț și îmi făcea freza.

Doamne, cum îmi bătea inima!

Luminița e o mare doamnă.

Un fel de Madamme de Pompadour în varianta sport care te poate îmbolnăvi de priapism pe viață doar dacă te atinge cu mâna un pic mai jos de buric. Are ținută și este mereu conștientă dacă are sau nu vreun fir de mătreață pe umeri. E înaltă, cu sâni proeminenți și tari cu care ar putea sparge ferestre dacă s-ar apropia prea mult de ele, cu sfârcuri vizibile care îi deformează subtil bluza, iar când e în pantaloni strânși pe cur, vindecă jumătate din disfuncțiile erectile ale bărbaților, fără tratament medicamentos.

Și are niște tabieturi ale ei la care nu renunță nici în ruptul capului.

Sincer, e o apariție.

Când i-am deschis ușa și a intrat în casă, părul ei blond și perfect drept, ca de material plastic, a luminat holul mai tare decât becul.

Închid ușa în urma ei și mă reped la ea să o pup. Dar, ea se trage însă cu grijă înapoi și zice serioasă.

– Lasă, mai încolo puțin. Să-mi revin un pic

– Ai pățit ceva? zic, încercând să par îngrijorat.

– Pute groaznic pe scările astea aici la tine. Zici că e o hazna! Ce dracu’, voi nu aveți femeie de serviciu?

– Miroase urât? întreb mirat pentru că tocmai trecusem de vreo cinci ori în sus și în jos pe acolo fără ca mie să mi se pară nimic suspect.

– Miroase a căcat! Groaznic! zice ea revoltată.

Am dat din cap dezamăgit I-am luat plasele din mâini și le-am dus în bucătărie.

Dar în timp ce îi puneam plasele pe masă m-am gândit că, dacă pe scară mirosea a căcat, iar ea, cu toate ifosele ei de ducesă de salon de coafură urcase totuși până la etajul doi, înseamnă că femeia aceasta venise cu gânduri foarte serioase. Iar treaba asta, deși pe orice alt bărbat l-ar fi băgat în fibrilație, pe mine, în mod cu totul paradoxal, m-a îngrijorat.

Eu, dacă mă uit la o femeie, îmi dau imediat seama cam cât e de lucru la ea.

Iar la Luminița, sincer, era mult de lucru.

Cu atât mai mult cu cât știam deja lucrul ăsta de data trecută. Nu era vreo pisicuță mulțumită cu o așchie de cașcaval. Dacă voiai să îți păstrezi stima de sine ca bărbat, aceasta era o femeie care trebuia zguduită tare, cu gimnastică la sol, cu vocalize și conversații obscene, îndemnuri ferme, figuri acrobatice, choking, spanking, zgardă și roluri.

Iar pentru asta era nevoie de multe proteine din carne de vită.

Ori eu ce făcusem? În afară că de vreo două săptămâni nu mâncam decât salate de roșii și cornuri cu Finetti, mai și lucrasem astăzi toată ziua la rahatul ăla de încuietoare al mașinii care mă sleise și mă murdărise. Iar acum aveam în bucătărie, venită la f*tut, o femeie pentru care nu puțini bărbațiar fi acceptat probabil până la trei ani de pușcărie cu suspendare.

Iar eu eram obosit și miroseam a ulei de mecanisme fine.

Dumnezeu face însă lucrurile într-un fel de care numai el e în stare. Cum stau eu lângă curul ei acolo în bucătărie lângă masă, ea se întoarce dintr-o dată spre mine, se apleacă spre decolteul tricoului meu, soarbe adânc și zice încet:

– Mmm… Îmi place cum miroși. Soarbe iar. Și încă o dată. Cu ce te-ai dat?

Nu-mi vine nimic în cap. Am crezut că ăsta e sfârșitul.

– Cu ulei de in, zic.

Uleiul meu pentru mecanisme fine.

– Mmm… îmi place, zice ea. Foarte fin.

De aceea spun că eu am renunțat de multă vreme să mai înțeleg femeile și le iau așa cum sunt.

Și-a făcut un pic de treabă prin bucătărie, observând, pe bună dreptate, că frigiderul meu cu două uși era disproporționat de mare pentru cele două triunghiuri de brânză pe care le adăpostea după care, cum era și firesc, mi-a spus că vrea să meargă în baie. Zic:

– Bine!

– Spirt ai?

– Pentru ce îți trebuie? o întreb.

– Am nevoie la toaletă, spune ea. Să dau un pic pe capac.

Stau și mă gândesc. Nu, spirt nu aveam, dar aveam alcool izopropilic, o substanță cu care se curăță reactoarele nucleare și instrumentele pentru operațiile pe cord deschis. M-am dus în cămară, care, ca să fiu sincer, arată mai degrabă ca un magazin de ferometal și instalații, și, de undeva de pe un raft de jos, iau recipientul de plastic în care țineam lichidul prețios. Mă întorc la ea și zic:

SFÂRȘITUL PRIMEI PĂRȚI. Partea a doua în seara aceasta la 20.00

[sbscrbr_form]

12 comentarii la „Pe mine nu mă sug țânțarii

  1. Uite asa am ajuns sa-l ” caut” pe CC in fiecare seara!

    1. Uneori chiar ai să îl găsești!

  2. Doamne, cat de fain scrii!

    1. Nu uita să mă urmărești. În curând, accesul la site se va restricționa doar pentru membri.

      1. Urmăresc , cum nu . Citesc cu sufletul la gură , cu ochii cât luna și aștept continuarea.
        Da , nu urmăresc io ?

  3. Abia aștept să vă citesc din nou.Seară frumoasă!

    1. Deseară la 20.00

  4. Si pana diseara la 20 ne imaginam o posibila continuare.
    De abia astept.

      1. E foarte palpitant si captivant si te prinde povestea, asa ca un drog ! Pacat ca dupa aia fassss… cand iti sunt lumea si cititul mai dragi

        se intrerupe si iesi brusc din starea de poveste ptr ca partea a doua e alta data !

  5. Nu mai fac deloc scenarii, ca ati fost atat de dur cu grecii si turcii aia. Si acum ma gandesc ca ati fi putut sa-i trimiteti de acasa, sa le dati o sansa, ceva. Nu- mi ies din minte. Cred ca multe povesti de aici sunt traite de dumneavoastra, aia sigur nu, si puteati sa- i dati o alta varianta, mai frumoasa. Dar poate ca gusturile mele nu conteaza. E o parere, nu ma luati in seama.

  6. Esti mai rau ca Netflxul, te momeste cu primele episoade si te lasa tremurind de asteptare!

Scrie un comentariu