Publicat pe Lasă un comentariu

Despre relația la distanță

Cunosc o doamnă, de o factură intelectuală impecabilă, de o compunere fizică irezistibilă și cu niște convingeri morale și religioase apopiate de cele ale Inchizitiei spaniole care, printr-un joc complicat și nefericit al destinului, s-a trezit dintr-o dată la capătul abrupt al unui mariaj de vreo cincisprezece ani.

S-a despărțit adică de bărbatul cu care construise o lume și, o dată cu asta, și de lumea pe care o construise.

Altfel spus, s-a trezit dintr-o dată, brusc, fără o lume.Sau, altfel spus, s-a trezit dintr-o dată într-o lume pe care nu stia de unde să o apuce și ce să facă cu ea. Și mai ales, nu știa cum și unde să își găsească locul în ea.

Pentru că într-o lume pe care nu o cunoști totul ti se pare periculos. Acolo unde pentru alții nu sunt decât lucruri obișnuite, tu nu vezi decât amenințări și pericole.

Dumnezeu modelează uneori cu mâna lui, în atelierul lui personal, femei doar ca să facă în ciudă bărbaților. Și asa era ea. Orice disfunctionalitați erectile aveai, atâta vreme cât mai aveai puls în tine și abureai o oglindă, ea putea să ți le corecteze doar defilând un pic prin fața ta într-o rochie care nici măcar nu trebuia sa fie foarte strâns mulată pe fese.

Magnetismul ei sexual era atât de puternic încât putea sa avarieze si cele mai curate și bine sudate căsnicii printr-o preacurvie instantanee cu gândul.

In fine, ce vreau să spun este că era o femeie exceptională rămasă dintr-o dată disponibilă pe piață.

Dar ea iși cunostea bine, vorba bătrânului Karl Marx, atat valoarea de intrebuintare cât si pe cea intrinsecă. Pe de altă parte, stia despre ea că poate trăi fără multe lucruri, dar știa și că așa era ea constuită încât nu poate trăi fără dragoste. Fără afectiune. Fără duioșia și devoțiunea unui bărbat.

Iar asta o dărâma emotional și o descuraja pentru că împlinise de curând patruzeci de ani și, din ce stia ea din invataturile mamei ei dintr-un sat de munte de pe lângă Sibiu, la patruzeci de ani nu te mai ia nimeni. Cu atât mai putin un prinț inteligent, înalt, frumos și cu un PIN ușor de reținut la cardul cu care isi făcea desele rezervări la zborurile aeriene pe care le avea de făcut între continente.

Dar, desi știu că multă lume o să spună că acesta este doar o născocire de-a mea, minuni se mai întâmplă!

Și poate că și în urma unor sfaturi și exemple concrete de ale mele, femeia aceasta cu totul și cu totul excepțională, rămasă singură suspendată într-o vârstă care o făcea să se simtă dezorientată și nesigură, a îndrăznit într-o zi, împotriva propriilor ei convingeri, să intre pe internet și să își facă un cont pe Facebook.

Minuni nu se întâmplă în fiecare zi, altele decât cele cu care suntem deja obișnuiți și nu le mai băgăm în seamă, cum ar fi simplul fapt că existăm.

Dar când se întâmplă, se întâmplă.

Această femeie de ciocolată de care vorbesc, intelectualizată excesiv pentru a mai fi pe placul altcuiva decât pe al unui bărbat de foarte bună calitate și calibru, întâlnește, inițiază, dezvoltă și maturizează pe internet, din tastatură și din webcam o legătură de o intensitate emoțională și o calitate intelectuală cum nu i se mai întâmplase niciodată cu un bărbat, la care, chiar dacă ar fi visat vreodată, tot nu si l-ar fi putut închipui ca real.

Adică, un tip înalt, cu un profil ferm, cu două facultăți, cu personalitate, cu bani, cu o inteligență sclipitoare, cu o poftă insațiabilă de acuplare, adică de futut, și, ceea ce era cel mai important in cazul ei, cu o disponibilitate sufletească pentru ființa ei care a înfiorat-o, a înmuiat-o și a copleșit-o definitiv.

Adică, una peste alta, o potrivire între ei ca in filmele indiene la care mai adaugi un pic din suprarealismul lui Tarkovski și cât cuprinde din intelectualismul lui Woody Allen.

Și iată cum această doamnă, dărâmată emoțional cu numai câteva săptămâni înainte, s-a recompus și s-a ridicat din propria ei destrucție afectivă și s-a îndrăgostit de acest bărbat până peste cap. Și, lucrul rar și prețios, la fel de lulea s-a îndrăgostit și acest domn cu totul remarcabil și cu totul respectabil, de ea.

Și s-au întâlnit în realitate. Și nu doar o dată. De mai multe ori. De atât de multe ori încât aveau deja o relație. Și s-au iubit. Mult. Cu totul. Și si-au făcut declarații pe viu, și el a mângâiat-o și a alintat-o, si i-a făcut jurăminte de loialitate și de revenire eternă.

Ea și-a deschis camerele cele mai intime și mai inaccesibile ale feminității ei și l-a invitat și l-a primit cu pasiune și cu o dăruire sinceră.

Și amândoi au fost fermecați de această potrivire prin care, culegându-i de prin lume cu penseta lui fermecată, Dumnezeu îi adusese la un loc și îi împreunase.

Dacă până în momentele acelea ea era o pasageră pe Titanicul care se scufunda, după întâlnirea cu Traian, a devenit o pasageră pe un iaht de lux într-o croazieră de dragoste în care soarele nu apunea niciodată.

Tot ceea ce visase ea, tot ceea ce își dorise ea vreodată de la viață atunci când își imaginase traiul cu un bărbat, era acum adevărat și se împlinea.

Doar că aveau o mică problemă: ea locuia în Oradea iar el în Bucuresti.

Și ce s-a întâmplat mai departe cu cei doi? Va urma! Rămâi cu ochii pe mine. Dacă nu o să mă doară burta sau capul, și am să dorm cat de cât nopțile, am să scriu despre ei mai departe în una din zilele care vin.

kuppi.ro/magazin
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *