E adevărat că sunt cam destrăbălat.

Și e adevărat că în viața mea destrăbălată am cunoscut multe femei.

Dar la fel de adevărat este că le puteam număra pe degetele unei mâini căreia îi lipseau două degete pe acelea de pe fața cărora văzusem evaporându-se aceeași demență educată și aceeași delicatețe a voluptății ca în cele câteva poze pe care le văzusem cu femeia aceasta. Ceva nebulos și extraordinar îmi incitase instinctul meu de Robinson psihotrop și ginecodul.

Eram foarte hotărât să fac o impresie bună. Era prima dată când ne întâlneam și o primă impresie bună conta enorm. Știam că e blondă și, din fotografiile cu ea pe care le văzusem până atunci, îmi stârnise interesul. De fapt, ca să fiu sincer, se întâmplase chiar mai mult decât atât.

Îmi plăcuse.

Cu frumusețea femeilor, și mai ales cu cea susceptibilă de a mă face să mă îndrăgostesc, sunt bolnăvicios de precaut și obositor de pretențios. Nu pentru ca aș fi vreun sclifosit sau vreun misogin.

Dimpotrivă, îmi plac femeile până la dezmăț și penal și nu mă voi sătura niciodată să le răsfăț, însă când e vorba să mă îndrăgostesc, lucrurile se schimbă.

În fotografiile pe care mi le trimisese ea pe net, femeia asta avea ceva paradoxal: pe de o parte, un chip de adolescentă cu o privire galeșă care, de sub genele mari și frumos arcuite, insinuau ceva fabulos, habar nu am ce. Iar pe de altă parte o vârstă la care unele femei, mai grăbite și iubite din vreme, devin deja bunici cochete.

Îmi spusese ca are 45 de ani. Nu că o femeie de 45 de ani nu ar avea voie să fie frumoasă și apetisantă însă în pozele acelea pe care le analizasem din toate unghiurile și în toate luminile, apărea chiar un chip  de copilă cu ochi mari și curioși, un năsuc mic arcuit cu butonul în vânt, obraji luminoși de parcă erau dați cu o peliculă subțire de ulei și cu pielea atât de întinsă încât mă întrebam dacă nu fusese întinsă cu bisturiul. Nicidecum o femeie de patruzeci și cinci de ani. Toată fața îi era încadrată de o claie de păr galben aranjat cu o neglijență căutată de așa manieră încât să dea impresia de informal. Ba mai mult decât atât, în una din pozele acestea, de sub un furou alb și parțial translucid, apăreau, spre deliciul ochilor mei de desfrânat nerușinat, două picioare frumoase, arcuite și mlădiate pe placul inimii mele. Iar inima mea, când e vorba de picioarele femeilor, nu dă niciodată greș.

O chema Raluca. Și chiar și faptul ăsta mă îngrijora. Felul în care reverberau în mintea mea vocalele și consoanele numelui ăsta se potrivea prea bine cu chipul ei.

Trebuie însă să fac acum o confesiune neplăcută care de fapt decurge logic din cea făcută anterior:

Eu nu iau niciodată femeile în serios!

Adică atunci când se întâmplă să cunosc vreuna și să mergem undeva să servim un suc, să mâncăm vreo pizza sau vreo ciorbă de burtă, sunt un tip drăguț și le ascult cu multă atenție.

O, da, femeile se înnebunesc după atenția unui bărbat.

Se răcoresc în ea ca și vrăbiile vara în apa unei cișmele. Au o nevoie niciodată stinsă de a fi ascultate cu atenție și de a fi înțelese. Mai ales dacă bărbatul acela pare un tip inteligent și are unghiile tăiate corect. Iar dacă, pe lângă faptul că miroase bine, poartă și pantofi de piele de calitate care le duc cu mintea la un falus fantast, deja simt un fior plăcut electrizându-le coapsele și pieptul.

Și este și firesc să fie așa deoarece toți ceilalți bărbați din viața lor de până în clipa aceea au fost ori niște brute dezgustătoare, ori niște nemernici, ori niște nesimțiți fără pereche. Sau pur și simplu niște proști. Niște animale stranii pe care din păcate este ilegal să le împuști și care nu vor de la tine altceva decât să te răstoarne cu picioarele în sus și să-și facă mendrele.

Ba se întâmplă că unii te răstoarnă pe pat dar mai departe nu se mai pricep să facă mare lucru. Nimeni nu înțelege cu adevărat cât suferă ele.

Și atunci, dacă în timp ce stai cu ele la masă într-un restaurant despre care ele cred că e șic și le privești insistent în ochi dând afirmativ și solidar din cap când ele îți povestesc despre cât de tâmpită și lipsită de gust e pupăza aia de la financiar care și-o pune cu ăla de la aprovizionare, le câștigi spontan încrederea. Eventual poți să le atingi discret, ca din întâmplare, degetele mâinilor pe care ele le țin întotdeauna pe masă lângă solniță sau scrumieră, cu degetele tale. Asta acționează ca un intensificator de confesiune. Ele se ambalează și vezi cu ochiul liber cum se naște și crește în ele dorința de a-ți sări în brațe și de a se cuibări acolo la adăpost de toți șefii libidinoși pe care trebuie să îi suporte, de toți soții bețivi și impotenți care nu se mai uită la ele decât cu curul și mai ales pentru a-și putea mesteca și a se îmbăta pe îndelete cu visele lor de călătorie într-un Mercedes alb, alături de un prinț miliardar pe Șoselele Iubirii Nesfârșite.

Când spun că nu le iau în serios nu spun însă nicidecum că nu le acord considerație. Sau că nu mă las angrenat în povestirile lor dureros de concrete și liniare. Sau că nu exclam cu compasiune și empatie exagerată la auzul ororilor prin care au trecut. 

Nu!

Vreau să spun doar că le tratez ca pe niște persoane care, deși se plâng că ar avea scleroză în plăci, tumori maligne pe inimă și viermi intestinali care le mușcă de mațe, suferă de fapt doar de o formă pasageră de răceală pentru care au nevoie de o aspirină. Sau două.

Și, mai ales, ferească dumnezeu, nu mă confesez lor niciodată. 

Stăteam deci calm într-o așteptare plată și echilibrată.

La urma urmei ce urma să se întâmple nu era altceva decât o întâlnire cu o femeiușcă blondă care, deși arăta într-un fel care mă intriga, iar limbajul ei aerisit era mai puțin obișnuit în gura unei femei, nu avea să stea acolo decât o zi. După aceea urma să dispară la loc în depărtarea nordului din care venea.

Asta îmi oferea un control facil asupra evenimentelor și mă făcea să privesc lucrurile cu detașare.

Orice s-ar fi întâmplat între noi, avea să se sfârșească într-o singură zi. Ea s-ar fi întors în munții ei împăduriți cu propriile ei povești de iubire nereușite și și-ar fi continuat căutările. Eu, după ce ziua se va fi scurs, puteam să revin liniștit la existența mea confortabilă de legumă cu pretenții de intelectual mizantrop și la ocupațiile mele minuscule din cartierul proletar în care locuiam.

Stăteam rezemat de speteaza băncii și meditam distant ca un sihastru la toate astea când am văzut autobuzul intrând în curte. Inițial am avut de gând să mă ridic tacticos și demn ca și cum trebuia să fac cuiva o impresie de om serios.

Doar că m-am ridicat brusc.

Am făcut câțiva pași și am început să mă uit cu nerăbdare și atenție la ferestrele autobuzului. Șoferul făcea o manevră complicată pentru a parca în curtea aia înghesuită, iar asta îmi dădea mai mult timp. M-am bucurat că autobuzul părea confortabil deoarece asta însemna că ea călătorise cu plăcere.

De parcă dacă ar fi fost vreunul hodorogit ar fi fost vina mea și aș fi fost responsabil.

Pe urmă m-am gândit dacă nu cumva în oraș și în partea aia de țară era prea cald pentru gusturile ei. Nu aș fi avut, bănuiesc, nicio vină că globul se încălzea anormal, dar m-aș fi simțit o gazdă proastă dacă ea ar fi transpirat excesiv. Apoi am simțit cum curiozitatea de a o vedea devenea insuportabilă.

Mi-am dat instantaneu seama că mă uitam pe la geamuri să îi văd claia aia a ei de păr galben electrizat ca o vată de zahăr cu o nerăbdare care mă deranja. Nu am văzut-o și simțeam cum mă îngrijorez. De fapt nu era deloc obligatoriu ca ea să fie în autobuzul acela. Următorul venea peste o oră.

În sfârșit autobuzul a înțepenit din frâne cu spatele la clădirea coșcovită, ușa din față s-a deschis pneumatic, iar din el au început să sară tot felul de figuri anonime care mă scoteau din sărite. Fie aveau părul tuns scurt fără niciun gust, fie îl purtau lung și neglijent, fie erau bruneți, fie șateni, fie chiar blonzi spălăciți. Coborâseră deja tot felul de bărbați și femei din astea enervante și, pentru că între timp raportam în minte mereu numărul de locuri din autobuz la numărul de enervanți care coborâseră, mă gândeam cu neliniște, și asta iar mă enerva, că de fapt femeia aceasta pe care o așteptam, Raluca, sau oricare o fi fost numele ei real, nu era în autobuzul ăla.

Eu când mă scarpin pe nas este semn că ceva foarte grav se întâmplă. Tot număram persoanele alea insuportabile pe care le genera autobuzul și chiar când voiam să îmi duc mâna stângă la nas ca să mă scarpin pe vârful lui, ei bine, în momentul acela am văzut-o. I-am văzut vata de zahăr galben pe care o purta în cap sub numele de coafură și, pentru că chiar sub ochii mei se adeverea faptul că femeia aceea făcuse un drum de o zi și o noapte doar ca să mă vadă pe mine o zi, m-am cam înmuiat.

Fără vreun motiv evident, m-am și neliniștit.

Înainte să mă reped să îi iau din mână geanta neagră care mi se părea nemeritat de grea și să o ajut să coboare de pe scara autobuzului, care oricum nu prezenta niciun pericol, am băgat de seamă că, fără să intenționez, rapid și involuntar, abia atins, m-am scărpinat puțin pe vârful nasului.

Mi-am revenit însă repede.

– Tu ești Raluca? o întreb, total lipsit de imaginație.

Ea zâmbește și mă privește drept în ochi. Mă simt puțin intimidat și, pentru ca totul să fie în ordine, încep, cum era și firesc, să îi caut imediat defecte.

Da, era mică. Ce deziluzie!

Era foarte mică. Nu, nu era bine. Mult prea mică.

Nu îmi plăcea. Abia de îmi trecea puțin de umăr. Adică îmi venea cam până la bărbie. Dacă ar fi fost să o strâng în brațe, vata ei de zahăr din cap mi-ar fi cuprins bărbia. Deci, era prea scundă. Ăsta era un defect bun. Îmi dădea siguranță. Și am observat imediat, chiar în momentul în care a deschis gura, că vorbea cu un accent neobișnuit, de parcă solfegia. Lungea vocalele și, când te așteptai mai puțin, fie urca intonația de parcă îmi punea o întrebare, când ea de fapt își exprima doar dorința de a merge pe jos și nu cu taxiul, fie o tremura de parcă exprima o îndoială, când de fapt făcea o afirmație de genul că nu, nu e obosită.

Vorbea, fără îndoială, românește și înțelegeam fiecare cuvânt pe care îl spunea dar mie mi se părea că femeia asta mică cât să o cuprind într-o palmă, și care între timp, culmea, mă luase de mână și îmi explica ceva, habar nu mai am ce, tocmai ieșise de la un spectacol de operetă de unde rămăsese iremediabil cu refrenul muzical în propria-i voce. Felul în care cânta când vorbea mi s-a părut un defect important.

Mi-am zis în mintea mea că eu nu pot avea o prietenă, sau, și mai grav, o iubită, să zicem, care să îmi vorbească mereu așa. Deci, iată avea, care va să zică, un alt defect major. Slavă domnului!

Mi-am zis că e în regulă. Că între noi nu se putea întâmpla mare lucru. Eram încă puțin tulburat de faptul că în momentul în  care coborâse din autobuz îmi sărise drept în brațe și că, după ce ne-am pupat, ea mi-a luat mâna într-a ei și acum traversam un bulevard ținându-ne în continuare de mână. De aceea, când un taximetrist, care mi s-a părut cretin și hidos, ne-a claxonat în mijlocul străzii și a frânat brusc guițând din pneuri și oprindu-se la numai câțiva centimetri de noi, mi-am dat seama că femeia aceasta era și periculoasă. Că era adică periculos să merg cu ea prin oraș și pe străzi. Putea oricând să mă calce o mașină.

Era un defect.

Și nu era deloc unul minor pentru că, la urma urmei, era vorba de viața mea.

Nici nu apucaserăm să lăsăm în urmă taximetristul dezgustător care făcea niște semne obscene pe fereastră, când mi-am dat seama, cuprins de un frison, că nu cunoșteam niciun restaurant mai acătării în care să o duc. Așa mi se părea mie, că trebuia să o duc la un restaurant. Și când în cele din urmă ne-am așezat pe scaunele negre din piele artificială ale unei terase dintr-un colț de stradă, am văzut cu un început de stupoare și îngrijorare medicală că ea a consumat două cafele una după alta. Tari! Nu o cafea. Ci două! A băut una și pe urmă a mai cerut una.

Eu nu beau niciodată cafea.

Era un defect grav peste care nu aș fi putut să trec necodată. Și pentru că tocmai începuse să mi se pară straniu și atrăgător felul în care zâmbea din colțul buzelor, iar intensitatea ezitantă cu care mă privea mi se părea că mă învăluie cu interes, m-am felicitat pentru toate scăderile pe care le observasem la ea. Ele mi-o îndepărtau suficient pentru a nu o lăsa să iasă din pușcăria amicală dar distantă în care încarceram femeile pasagere prin viața mea. O vedeam stând cuminte după gratii în celula de pe palierul destinat blondelor cu părul din vată de zahăr.

Acum cred că este momentul să fac o altă confesiune care mi se pare gravă:

Eu nu sunt un om normal!

Uneori plâng din nimic.

Privesc cerul senin în amiezile fierbinți de vară trântit pe vreo plajă și îmi vine să plâng iar apoi îmi vine să râd. Dar nici nu râd, nici nu plâng, stau doar așa și mă uit. Însă în sufletul meu senzațiile se dezvoltă și se derulează exact de parcă prin ochi mi-ar curge lacrimi, iar buzele mele ar zâmbi.

Nu îmi plac discuțiile despre femei, nu beau nici bere nici vin și de aceea nu știu unde sunt restaurantele prin oraș. Prin urmare bărbații mă consideră un ciudat și evită să mă invite pe la chefurile lor iar discuțiile cu mine li se par fie plictisitoare, fie se simt luați peste picior de vocabularul meu savant. De altfel nici eu nu mă dau în vânt după compania lor. Repetarea obsesivă a lui „ce pula mea” și „să-mi bag pula” mă face, atunci când se întâmplă să fiu totuși în compania lor, să am senzația că sunt într-un cabinet modest și neaerisit de dermato-venerice, într-o circă sanitară dintr-un cartier sărman în care însuși doctorul suferă de șancruri infectate.

Bărbații sunt tare lipsiți de imaginație. Sau, dacă o au, le e frică să vorbească despre ea pentru că nu se gândesc decât la lucruri pentru care pot fi arestați. Nu că eu aș fi mai cu moț, ci pur și simplu nu sunt normal. Râd de ce alții plâng și plâng de ce alții râd.

Iar în privința femeilor am reacții atât de surprinzătoare încât, până și pe mine, cel care mă cred un blazat, deși poate că e mai degrabă vorba doar de o banală oboseală și îngrășare, mă iau prin surprindere.

Când merg cu o femeie de mână o fac ca și cum aș duce o sacoșă sau un geamantan gol. Nu mă deranjează și nu mi se pare nici prea grea pentru că sunt obișnuit să fac piața. Nu mă emoționează și nici nu mă  jenează pentru că pe mine mă doare în cot de ceea ce cred cei din jurul meu despre mine.

Dar acum, în ziua asta însorită, mergând cu femeiușca asta care purta pe cap în loc de păr o păpădie mare și care se tot întorcea spre mine ca să îmi spună câte ceva chiar în timp ce eu trebuia să fiu atent la trecerile de pietoni, mi se părea că ceva nu era tocmai în ordine. E adevărat că îi găsisem deja o mulțime de defecte, cele mai multe dintre ele de neiertat, și știam că nu o să am de-a face cu ea decât o zi, și, eventual o noapte, dar mâna ei mică, nu mult mai mare decât a unei păpuși pe care a avut-o soră-mea când era la grădiniță, avea un fel de lipici pe ea care se încălzea foarte tare. Și căldura asta mi se transmitea și mie.

Mi se părea un dezavantaj faptul că lucrul acesta începuse să îmi placă pentru că tot ce îți place vrei fie să păstrezi, fie să ai din nou. Ori mie, în camera mea de lucru din cartierul mărginaș de care vorbeam și în care ajunsesem cu totul și cu totul împotriva voinței mele într-un moment de neglijență, nu mi se părea că am nevoie de nimic de care să am nevoie. Acolo, în singurătatea aceea sterilă cu iz de chilie de călugăr desfrânat în care mă învârteam printre câteva rafturi de cărți și canapea încercând să extrag din calculator, ca dintr-un acvariu cu femei celenterate și călătorii imaginare, doar animale comestibile și inofensive, mi se cristalizase ideea că mie nu îmi trebuie o femeie mai mult de câteva zile.

Și, din experiențele mele anterioare, chiar se dovedise că așa era. Cu niciuna din cele cu care mă întâlnisem o dată nu m-am mai întâlnit și a doua oară. Nu mai simțisem nevoia. Sau, mai corect spus, plăcerea. Deși, desigur, nu era exclus la urma urmei ca nici lor să nu le fi plăcut de mine suficient de mult ca să dorească să mă mai vadă și a doua oară.

Acum, faptul că îmi plăcea cum pișpirica asta cu umeri frumos rotunjiți mă ținea de mână, de parcă tocmai o pornisem împreună spre grădiniță, nu prea mi-a convenit. Ba mai și zâmbea în soarele acelei zile și cum fața ei strălucea deja de parcă era dată cu un ulei fosforescent, ziua devenea chiar mai luminoasă decât era.

În fine, ne-am așezat la masă și am răsuflat ușurat gândindu-mă că acum urmează faza în care ea își povestea viața plină de nenoroc dusă alături de un bărbat sau altul. Ăsta era momentul în care eu deveneam un expert în ascultare și când puteam să îmi recâștig calmul și stăpânirea de sine privind de la înălțimea binevoitoare și înțelegătoare a compasiunii și empatiei masculine. Cum spun, și-a comandat o cafea, dar când ospătarul i-a adus-o, spre surprinderea mea, în loc să înceapă să spună ceva, ea și-a pus hotărâtă mâinile pe masă, s-a uitat dintr-o dată drept în ochii mei, a ridicat foarte, foarte puțin colțul buzelor ca într-un început de zâmbet și a rămas așa. Cu ochii pe mine. Fără să spună nimic.

Zic, ei, ce dumnezeu?! Ce-o mai fi și asta? Am zâmbit și eu înapoi, cam teatral pentru că, desigur, ăsta nu era decât un truc de-al ei prin care voia să își asigure atenția mea. Și să câștige ceva timp. Doar că vata de zahăr de pe cap i-a rămas în continuare nemișcată, iar ochii aceia mari, de parcă fuseseră scoși de la o femeie cu un cap mult mai mare și puși în orbitele ei, continuau să mă privească fără să spună nimic. Cu un soi de interogare explicită. Și, cu stupoare, mi-am dat seama ce făcea ea. Ei, drăcie! Femeiușca asta mă studia!

Da. Asta făcea. Mă studia.

Ea mă studia pe mine. Adică, asta făcea! Mă studia. Direct, fără niciun fel de reținere sau de rușine. Și, mai mult decât a mă studia, mai făcea ceva: mă invita să vorbesc. La un moment dat, uitându-se țintă la mine, a zis serioasă:

–  Ai nasul strâmb!

M-am pipăit. Era evident și de altfel știam foarte bine. I-am răspuns nonșalant, dar cu un început de descurajare:

–  I-am spart capul lui Ștefanovici în clasa a treia și el m-a alergat peste bănci. Era o huidumă. Am căzut cu nasul chiar în muchia ascuțită a unei bănci. Și l-am strâmbat.

Ea nu a mai zis nimic dar nu știu de ce, am avut impresia că i se păruse un răspuns bun. Probabil era de acord cu faptul că îi spărsesem capul handicapatului ăla. A sorbit mulțumită din cafea. Eu nu sunt neapărat vreun vorbitor de dat la radio sau la televizor și toată greutatea și morga mea de bărbat impozant se nasc din felul în care ascult când mi se vorbește și nicidecum din cel în care vorbesc eu cuiva care mă ascultă. Știu să pun întrebări, dar în momentul ăla nu știu cum naiba s-a făcut că în loc să îi pun o întrebare care să îi dea un bun subiect de solilocviu, m-am trezit dintr-o dată vorbind despre nu știu ce prostii făcusem eu când eram mic. Când îmi făceam arcuri de frasin și săgeți de stuf cu vârfuri de fier cu care mă străduiam conștiincios să semăn cu pozele pe care le văzusem într-o carte colorată despre Robin Hood. 

Da, i-am spus chiar și de Robin Hood.

Era grav. Îi vorbisem despre Robin Hood fără ca ea să mă fi întrebat absolut nimic și fără măcar să fi făcut altceva decât să mă privească insistent. Simțeam că nu era deloc bine. Aproape că îmi venea să îmi comand și eu o cafea ca să mai câștig timp, dar până la urmă am renunțat și mi-am respectat principiul de a nu bea cafea. Nu că aș avea multe principii, dar cele pe care le am îmi trebuie și de aceea le respect. Așa mi se pare mie că e bine. Că îmi e bine.

Drept pentru care am renunțat să mai comand cafeaua și, spre disperarea mea, simțeam că, terminând cu Robin Hood, nu îmi rămânea altceva de făcut decât să trec mai departe și să îi vorbesc despre barca aceea călăfătuită cu smoală, cu care era să mă înec într-un pârâiaș de munte unde, teoretic, nu se putea îneca nici măcar o nicovală.

Eu vorbeam și în timpul ăsta ea se uita la mine cu atenție, ca la un gândac de tip nou. Ce mai, simțeam că mă pierd.

Mă privea serioasă de parcă tocmai țineam o conferință despre fundamentele materiei de care depindea viitorul imediat al galaxiilor din norul lui Oort și, din când în când dădea abia perceptibil din cap. Când i-am spus cum reușisem eu, din genunchi, să încordez arcul și să ochesc batista de la peste o sută de metri, a clipit repede de câteva ori. Și a rămas la fel de serioasă. Nu știu ce putea să însemne. I-o fi părut bine că țintisem batista? Sau poate nu? Dar trebuie să spun, atât pentru a nu-l mânia pe Dumnezeu, cât și pentru a recunoaște un fapt evident, că eu sunt totuși un tip norocos.

Tocmai când terminasem cu Robin Hood, pe care de altfel începusem chiar în momentul acela să îl urăsc, mai ales în interpretarea lui Errol Flynn, și mă pregăteam, resemnat și dubitativ, să trec în barca plină de smoală pentru a-i relata cum am scăpat de la înec, mi-am dat seama că, cu vata aia de zahăr în cap asupra căreia căzusem amândoi de acord că reprezenta o coafură, cu ochii ăia mari și galeși despre care începusem să înțeleg că sunt într-adevăr ai ei și cu năsucul acela în vânt care îmi aduceau aminte de o fetiță pe care o iubisem nebunește la grădiniță, din care cauză îi ascundeam mereu gentuța în spatele perdelelor, femeiușca asta care în niciun caz nu putea să cântărească mai mult patruzeci și cinci de kile, începuse să devină o prezență.

Și mi se părea de neînțeles cum o femeie poate să încapă, cu tot ce are ea, în numai patruzeci și cinci de kilograme.

Asta probabil pentru că în momentul acela mi-am imaginat cum ar fi să fac dragoste cu ea și mi-am închipuit-o goală. Și începusem, confuz și ezoteric, să mă tem că suta mea de kilograme ar fi putut, dacă circumstanțele urmau să permită lucrul acesta, să o rănească. Să îi facă, nu știu cum, vreun rău femeii din interiorul celor patruzeci și cinci de kilograme. Femeie care, deși avea foarte multe defecte, sau poate tocmai de aceea, mi părea din ce în ce mai tranzită și mai dusă. Însă mie, nefiind, după cum am mai spus-o deja, un om normal, lucrul acesta nu îmi displăcea supărător de mult.

Eu i-am apucat geanta, ea m-a luat instantaneu de mână și am plecat de la terasa aceea pe aceleași străduțe pe care dispăruseră piticii și zânele. Mergând așa cu ea de mână și ea tot atingându-se de mine mi-am dat seama că de fapt nu era un defect chiar atât de mare cum îmi imaginasem inițial faptul că ea era mică. Fiind mică, o conduceam cu mai multă ușurință și îi puteam vedea mai des fața frumoasă și luminoasă când își ridica privirea spre mine. Mă mira și mă emoționa felul firesc și sincer în care se atașase de mâna mea, iar eu mă întrebam cum dumnezeu ar putea o figură fioroasă ca a mea să inspire o femeie să mă ia de mână. Și să nu îmi mai dea drumul. Îi plăceam?! Ar fi fost prea de tot. Ar fi însemnat că nici ea nu era normală, iar lucrul ăsta mi-ar fi dat peste cap toate planurile. Ea făcea trei pași, eu numai doi, iar ieșirea asta din cadență ne făcea să ne clătinăm puțin și uneori să intrăm unul în altul ca niște oameni beți. Părea însă foarte firesc. O dată, într-o îmbrânceală din asta involuntară m-a călcat pe picior. Atunci s-a uitat la pantofii mei și a zis:

–  Îmi plac pantofii tăi.

După care, fără să devină deloc patetică, a adăugat, cu părerea de rău a unei fetițe care nu are cu cine să se joace:

–  Mie îmi plac foarte mult pantofii bărbătești. Dar nu am pentru cine să îi cumpăr.

M-am făcut că nu aud.

Lucrurile de genul ăsta sunt foarte periculoase dacă le dai atenție. Te puteau face să te gândești că femeia asta se simțea singură. Puteau să îți inspire compasiune și porniri cavalerești și atunci lucrurile puteau lua o întorsătură periculoasă. Sau ridicolă. Așa că am schimbat vorba.

Am redevenit clinic și mi-am zis că modelul unor astfel de întâlniri este extrem de simplu și liniar. Adică se urmează traseul gară, restaurant, hotel, sex, cafea, batiste. Vreau să spun batistele fluturate pe peron la plecarea trenului exact în momentul în care te gândești dacă nu cumva a început deja meciul la televizor și dacă ai întârziat sau nu. Distanța geografică dintre cei doi parteneri, care își reintră în drepturi o dată cu plecarea trenului din gară, face ca totul să pară aseptic și clinic sănătos. Iar dacă folosești și prezervativ e ca și cum ai fi avut un orgasm în somn. Sau mai multe. Te trezești și totul e în regulă. Ești singur, fără bătăi de cap, fără obligații, poți să îți arunci șosetele absolut unde dorești prin cameră și chiar să te scarpini în fund, dacă îți vine. Totul este exact ca înainte. Lumea e la locul ei. Și asta îți creează sentimentul confortabil însă extrem de periculos că timpul stă pe loc, că tu rămâi mereu tânăr și că numele tău mic e Casanova. – Mă duc de multe ori în magazine de pantofi bărbătești, continuă ea, și stau acolo minute întregi uitându-mă la multe perechi și gândindu-mă care îmi plac cel mai mult. Face o pauză apoi adaugă: Dar până la urmă nu cumpăr nimic!

Era un atac deosebit de subtil.

Apela la resturile mele de umanitate.

Voia să îmi câștige empatia și să îmi dezvolte sentimentul medieval care să mă facă să îi ofer necondiționat talpa și inima mea pentru a fi purtate prin raioanele de încălțăminte pentru bărbați. Sau era pur și simplu tranzită și se ducea de una singură prin supermarketuri să se excite în fața pantofilor bărbătești? Știam că există tot felul de femei care se excită în fața celor mai neobișnuite obiecte.  Nu, cu totul paradoxal și numai aparent contrar cu cea ce am lăsat să se înțeleagă până aici, eu nu privesc lucrul acesta ca pe un defect.

Dar trebuia totuși să fiu precaut.

Pentru că nu știu să fie bune, femeile sunt rele.

Urmarea este că sunt foarte puțin îngăduitoare una cu alta. Dar ca să fii rău trebuie să consumi mult mai multă energie decât trebuie să consumi atunci când ești bun. Severitatea îți cere mereu încordare și alertă pe când pentru bunătate nu ai nevoie decât de relaxare și firesc. Ca urmare, eu fiind un tip leneș, aproape puturos, sunt un bărbat bun. Sunt un bărbat tare bun, ce mai!

De fapt, sunt unul dintre cei mai buni bărbați!

De aceea m-a uimit asprimea cu care a tratat-o pe cameristă când am ajuns la hotel. E adevărat că nici mie fetița aia cu ochelari groși și cu nasul plin de coșuri nu mi s-a părut să fi fost desăvârșită în știința așternuturilor. Podeaua nu părea deloc proaspăt măturată, însă asprimea din tonul femeii de patruzeci și cinci de kilograme, care nu era aroganță, ci doar conștiința banilor pe care îi cheltuia, m-a surprins când i-a solicitat nenorocitei să măture, să spele paharele și să deretice din nou prin cameră înainte de a ne instala noi. Când am văzut cât de exigentă era, eu m-am făcut mic și nu am comentat în niciun fel. Îmi era milă de fătuca aia cu coșuri care arăta atât de muncită încât părea un măgăruș egiptean pe care îl înhami la teleguță de mic și nu îl mai deshami niciodată. Niciodată. Doar când cade mort. Și chiar și atunci cu destulă greutate deoarece între timp hamurile îi intră adânc în carne în niște șanțuri dureroase din care trebuie să le extragi cu oarecare violență. Părea atât de muncită încât nu am putut să mi-o închipui penetrată altfel decât pe la spate de un băiețel de liceu plin și el de coșuri, încovoiat peste spinarea ei ca un viermișor de baltă și dând repede din cur introducând în ea un penis subțirel și roșu în timp ce ea, complet absentă, continua să spele conștiincioasă dușumelele cu detergent.

Femeiușca asta tranzită în cele 45 de kile care călătorise o zi și o noapte din nordul împădurit doar ca să mă vadă pe mine, un anonim local, pentru câteva ore, aruncase prin cameră un ochi profesional, strâmbase din nas și a dat imediat comenzile de rigoare. Măgărușul egiptean s-a supus fără să crâcnească. Am  rămas cuminte pe hol lângă ea încercând să îmi dau seama dacă felul în care îi vorbise cameristei trebuia să îl înțeleg ca pe un defect de comunicare, ca pe o calitate managerială sau mai degrabă ca pe o amenințare.

O amenințare la adresa mea, firește.

Dar, după ce sunt rele, femeilor le place să arate că sunt totuși niște ființe bune care descind, ginecologic, din îngeri. Așa că după ce a terminat cu reparațiile prin cameră, Raluca i-a zâmbit cameristei și a expediat-o cu condescendență. Măgărușul egiptean a plecat trăgând după ea hamurile în jos pe scări și în urma ei noi am făcut lucrul cel mai important din ziua aceea: am intrat împreună, eu cuprins de o ușoară anxietate, ea atentă la detaliile din cameră și recalculându-și încă o data calendarul ovarian, în aceeași cameră de hotel a cărei definiție principală se năștea din patul imens care ocupa aproape în întregime podeaua.

Deși e un lucru care știu că nu îmi face cinste, mă văd totuși în momentul acesta obligat să fac o nouă mărturisire dezgustătoare:

Sunt un obsedat sexual! Periculos!

Tocmai pentru că mă știam un astfel de obsedat care lovea fără milă, m-a cuprins mai întâi mirarea apoi o vagă îngrijorare în momentul în care, rămas singur cu femeia mea mică cu coafura de vată de zahăr am simțit că ceva nu se potrivea cu schemele pe care le cunoșteam. Am privit cu atenție camera și, deși asta nu era, teoretic, treaba mea, m-am simțit vinovat că era prea joasă. Avea adică tavanul prea jos iar asta dădea impresia unei lipse de oxigen. Deși era mică, femeia asta mi se părea că era îndreptățită la mai mult oxigen și la mai mult spațiu înainte de a fi penetrată.

Avea, după cum remarcasem deja, o mulțime de defecte care m-ar fi împiedicat pentru totdeauna să mă îndrăgostesc de ea, dar ceva îmi spunea că lucrurile nu vor decurge tocmai normal în cazul ei. Era cald al naibii iar în aer mi s-a părut că detectez un miros de stătut. Și de ejaculări precedente. Am deschis imediat fereastra umilitor de mică, de parcă era fereastra unei gherete de paznic.

Nimic nu mă deranjează mai mult ca atunci când cineva, pe nepusă masă, ejaculează lângă mine.

Vreau să spun, lucrurile acestea mi se par deosebit de private și de aceea camera aceea folosită de-a valma de populația țării în scopuri de orgasm mi s-a părut în clipa aceea dureros de nepotrivită pentru femeia asta cu păpădii pe cap. Ah, camera aceea era sordidă, nemeritat de sordidă și mi s-a făcut rușine. Deși a două zi femeia cu părul de gălbenele urma să dispară o dată pentru totdeauna în nordul ei umbros și nu mai aveam să am de-a face cu ea niciodată, mi s-a făcut rușine de parcă, fiind la mine acasă aș fi invitat-o în beci în loc să o invit în sufrageria spațioasă și însorită de la etaj prin ale cărei ferestre largi se vede pădurea tânără de pe malul râului. Am văzut că nici măcar o masă ca lumea, cu scaune, nu exista. Alteori asta mi s-ar fi părut un avantaj, pentru că ar fi fost o scuză foarte bună să sar câteva etape de politețe și să mă așez direct pe pat lângă ea, dar acum mi s-a părut o umilință. M-am simțit responsabil. Aș fi fugit repede la un magazin de mobilă să cumpăr tot ce trebuia pentru confortul ei. În schimb am început sa mă uit după un dulăpior unde să așez geanta ei de călătorie. Nici din ăsta nu exista. Exista, într-un colț, doar un cuier pom în care cel mai confortabil ar fi stat niște pălării. Dar nici ea și nici eu nu purtam în momentul acela pălărie.

Cred că a văzut că eram puțin încurcat, s-a întors către mine și a zâmbit ca pentru a mă asigura că totul era în ordine. Apoi, după ce mi-a luat geanta din mână și a pus-o pe marginea patului, a început să despacheteze.

Eu sunt un tip generos. Foarte generos.

Dar, și asta este din nou o mărturisire la fel de jenantă ca toate cele precedente, sunt falit.

Nu am nici beci și, cu atât mai puțin o sufragerie însorită prin ale cărei ferestre largi să se vadă vreo pădure sau vreun râu.

Am doar o cameră întunecată în apartamentul părinților mei, bătrâni și bolnavi, dintr-un cartier mărginaș, căreia nu îndrăznesc să îi deschid geamurile pentru a nu face o recădere depresivă. În fața blocului, pe spațiul unde trebuia să fie niște ronduri de flori, se strâng să facă grătare și să bea bere cât e ziua de lungă câteva familii de țigani. Se înjură unii pe alții cu mereu aceeași gamă, variată, ce-i drept, de înjurături, și râgâie. În aerul comun al cartierului din difuzoare monstruoase scoase pe fereastră se vomită manele paralizante.

Dacă în momentul acela aș fi dat fuga la magazinul de mobilă probabil că tot ce aș fi putut cumpăra cu banii pe care îi aveam în buzunar ar fi fost un scaun pliant. Verde. Sau roșu. Dar nu aș fi făcut altceva decât să adaug și mai mult la sentimentul apăsător de sordid. Drept pentru care, pentru că în timp învățasem să nu îmi mai induc singur dureri netrebuincioase, am renunțat la ideea de a remobila cămăruța cu aer stătut și am ieșit din hotelul acela care arăta ca unul foarte ieftin fiind de fapt unul scump. Am luat-o înspre o piață din apropiere unde putem găsi tot ce trebuia pentru o mică gustare.

Eram deja printre rafturile încărcate cu snacks-uri și biscuiți ai magazinului când am văzut hăinuțele ei mici așezate cu grijă în valiza de voiaj. O fustă. Poate două. Două bluze împachetate cu grijă să nu se șifoneze. Chiloței de schimb. O punguță cu pasta și cu periuța de dinți într-un colț al valijoarei alături de o trusă din care se vedea până în alimentară un ruj cu căpăcelul zgâriat alături de alte câteva tuburi mici și moi din care, dacă apăsai, ieșeau creme de uns mâinile, fața, gâtul, umerii.

Ajunsesem la raionul de vinuri și băuturi când am văzut-o intrată în baie și privindu-se cu atenție în oglindă. Așeza cu grijă pe policioara mică tuburile cu șampon, cu pastă de dinți cu gel de duș. Căuta o ordine care să i se pară familiară în străinătatea în care ajunsese. Era emoționată deși nu știa deloc ce fel de emoții o traversau. Întotdeauna te temi atunci când speri. Și, din distanța din care o priveam, așa se vedea. Se vedea cum spera și se temea în timp ce aranja sticluțele. Și văzând-o așa de acolo, din alimentara aceea în care mirosea a detergent, dintr-o dată mi s-a luminat mintea de o revelație care mă uluia: femeia aceea cu păr de gălbenele și puf de păpădie, cu ochi mari cât măslinele negre de import, cu trupul frumos ca de adolescentă și cu solfegiile ei pe scări muzicale savante, venise de la atâta depărtare, cheltuise atâția bani și timp, își lăsase baltă toate treburile casei doar ca să mă vadă pe mine.

Păi de ce să mă vadă, mă, pe mine?

Cine dracu’ eram eu ca să trebuiască să se pună ea pe tren o zi și o noapte și să mă caute?

Am luat în mâini mai multe sticle de vin roșu și le-am întors pe toate părțile pentru a găsi parcă un indiciu care să mă asigure că era sortimentul cel mai nimerit. Știam că îi place să bea din când în când câte un pahar cu vin roșu și, deși eu sunt mai rău decât un imam saudit când vine vorba de alcool, m-am gândit că scumpa asta mică își câștigase cu vârf și îndesat dreptul la paharul ei cu vin. Apoi, în timp ce mă gândeam dacă să cumpăr sau nu un pachețel de sărățele care putea să stimuleze setea, mintea mi-a alunecat și mai înapoi, acasă la ea, înainte de a pleca. Ce resorturi intime o determinaseră oare să se hotărască să își cumpere bilet și să vină până în sudul acela arid și neprimitor? Ce o fi fost oare în capul ei atunci când, dintre sutele de mii de bărbați și figuranți care mișună pe net se hotărâse ea să mă aleagă pe mine pentru o încercare? Îi văzusem câteva poze și, frumoasă cum era, putea să atragă atenția oricui. A unora care locuiau mai aproape de ea. Sau a cuiva chiar din orașul ei. I-ar fi fost infinit mai confortabil. Ce aștepta oare de la mine? Și din ce aștepta, ce puteam eu să îi ofer? Eram falit financiarmente, incert social, inert afectiv, putred de propriile mele amintiri.

Chiar când eram la casă și plăteam, după ce alesesem niște struguri mari și arătoși, m-am gândit că mie, pentru a fi scos din moartea clinică în care zăceam de mulți ani mi-ar fi trebuit șocul nu al vreunei superfemei de copertă și nici cumințenia angelică a vreunei fecioare trăită la mânăstire, ci cutremurul adânc și tulburător al unei sincerități profunde și complexe, al unei frumuseți calde și neostentative și al unei sexualități variate până la punctul deșănțării.

Port în mine un fel de romantism nevrozat de care îmi este teamă să nu iasă vreodată la suprafață. Puține lucruri îmi displac mai mult decât să par un tip romantic. Deși, exact asta sunt. Pentru a ascunde însă lucrul acesta port ochelari de șmecher, întunecați, și echipamente mai degrabă cazone, de dur.

Am ridicat ochii spre casieră și când am văzut cât era de grasă și urâtă, cu părul făcut permanent și cu un nas umflat ca după o serie de injecții succesive făcute toate în același loc, cu o umbră care îi ieșea din ochi și îi întuneca toată fața, m-am simțit din nou un tip foarte norocos. Femeiuța mea de la hotel era frumoasă și delicată. Vioaie și armonios construită. I-am zâmbit casierei mulțumindu-i în gând pentru termenul de contrast pe care mi-l oferea. Ea nu avea habar. A zâmbit și ea înapoi, surprinsă și și-a aranjat puțin părul, cu cochetărie, după ureche. A tastat mai vioaie. Avea multe inele de aur pe degetele ei scurte și groase. Cred că mi-aș fi putut cumpăra mobilă de ele.

Și dintr-o dată, amintindu-mi de mobilă, am avut sentimentul că am întârziat prea mult printre rafturile acelea și am tulit-o repede din nou spre hotel, mult mai responsabil și mai înduioșat acum decât eram atunci când ieșisem din el. Alimentara avusese un efect neașteptat asupra mea. Ca să vezi cum uneori o casieră urâtă, suferind de o erupție de inele din aur masiv  pe degete, te responsabilizează, îți deschide ochii și poate funcționa ca indicator rutier pe necunoscutele căi ale domnului.

Unele femei folosesc bărbații ca pe o chiuretă cu care să își scoată din suflet infecția lăsată de un bărbat precedent. De o iubire precedentă terminată prost și în defavoarea lor.

Urcam treptele spre cameră cărând punga de plastic cu vin,

struguri și  sărățele  și,  amintindu-mi  de  ce  îmi  povestise  ea  în  una  din conversațiile pe care le avusesem înainte să ne întâlnim, mă gândeam dacă nu cumva mă transformam eu, chiar atunci, într-o astfel de lingură tăioasă cu care avea de gând să își chiureteze partea aia de suflet în care mai duhnea încă putoarea unei astfel de infecții. Avusese o poveste cam încurcată cu un individ din care ea ieșise șifonată rău. Nu îmi povestise decât în termeni generici și lacunari, iar imaginea mea asupra poveștii ei era cu totul și cu totul aproximativă, dar era limpede că se infectase rău. Ceea ce părea însă important era că ea afirma că de câtăva vreme totul se terminase și că se vindecase.

M-am trezit simțind, în timp ce urcam și analizam motivele repetitive ale preșului de pe scări, că, aplicată mie, poziția asta, adică cea de chiuretă, mi s-ar fi părut o poziție ingrată. Însemna că nu mai luam premiul întâi. Iar pe mine, dacă nu iau premiul întâi, restul de premii nu mă interesează. Apoi, în timp ce schimbam direcția scărilor, tot eu mi-am zis că, la urma urmelor, ce conta? Ce conta? A doua zi pleca în pădurile ei și gata! Totul se termina. Ce atâtea gânduri? Ce atâtea probleme? Putea să mă folosească pe ce post voia atâta timp cât eu însumi o foloseam pe ea ca pe un colector hormonal și ca pe o destindere duminicală.

Simplu.

Simplu ca bună ziua.

Numai că eu nu sunt un tip normal.

Când am deschis ușa camerei și am intrat, ea tocmai se fâțâia dintr-o parte în alta cu niște hăinuțe în brațe. Se schimbase. Își dăduse jos pantalonii aceia trei sferturi și bluza subțire de culoarea mătăsii de broască și acum era într-un furou de casă, roșu și strălucitor, care atârna larg pe ea dar scurt până deasupra genunchilor, lăsându-i trupul să respire în voie pe sub el și să se ventileze. În picioare avea niște papucei cu care nu făcea niciun zgomot când călca. Nu era prea mult loc gol în camera aia, care acum mi s-a părut și mai scundă, dar cum se fâțâia ea de la măsuța joasă la pat și de la baie la televizorul mic și stricat, înghesuit lângă ușă, dădea un aer atât de cald și domestic încăperii încât părea că locuia acolo dintotdeauna.

Dintr-o dată am avut un intens sentiment de intimitate și normalitate cu femeia asta cu părul de mușețel și cu ochii de măsline care m-a făcut să mă simt și mai vinovat pentru căldura de afară, pentru dușumeaua care scârțâia la pașii mei grei și pentru felul meu distant, circumspect și superficial în care mă purtam cu ea. Pentru că nu sunt un om normal am simțit că îmi vine, dintr-un motiv exagerat de confuz, să plâng. Dar, desigur, nu era cazul. Am scos sticla de vin si am așezat-o pe măsuța scundă de lângă cuierul pom din care lipseau pălăriile. Am luat și sărățelele însă ambalajul lor fragil s-a rupt când le-am scos din sacoșă, mi-au scăpat din mână și toate s-au împrăștiat pe podea, în toate părțile.

M-am aplecat și am început să le adun, jenat, bucată cu bucată nemaiștiind dacă mai trebuia să le pun pe masă sau să le arunc la gunoi.

Acum, în mod normal, urma secțiunea de preludiu.

Trebuie să recunosc că multă vreme am crezut, în prostia mea, că cei care așteaptă cu nerăbdare în astfel de cazuri să se lungească pe paturi sunt bărbații. Greșit. Cele care așteaptă cu și mai multă nerăbdare sunt femeile. Doar că așteptarea lor, deși conține aceleași presimțiri, e încărcată de alte simțiri.

Se crease între timp însă un dezechilibru. Ea era deja îmbrăcată într-o ținută casnică, subțire, curată și sexi iar eu eram încă cu blugii pe sub care mi se scurgea transpirația, cu pantofii grei, care îi plăcuseră ei, în picioare, cu cămașa cu care plecasem de dimineață de acasă și care acum era toată udă.

Am turnat un pahar cu vin și i l-am întins. Ea l-a luat și, cu atenție, s-a cocoțat în vârful patului dezvelindu-și picioarele în timp ce făcea asta. A rămas acolo cu spatele sprijinit de perete și cu picioarele îndoite, dezgolite, aurii în lumina filtrată de pânza roșie, ca de bordel, a ferestrei.

Cât de neînsemnate și derizorii devin bisericuțele și monumentele istorice în fața picioarelor dezgolite ale unei femei frumoase. Ca și formulele complicate de matematici superioare pe care le înveți ca nebunul pentru bacalaureat de parcă viața urmează să ți-o petreci rezolvând diferențiale și derivate de ordinul n până seara târziu. Abia într-o cameră de hotel ca asta îți dai seama cât de greșit orientată este programa școlară. De altfel nu mai departe decât peste drum de hotelul în care femeia de  45  de  kilograme  se  rezemase  acum  cuminte  de  perete  cu picioarele ei frumoase lipite pudic unul de celălalt dar dezgolite până la fund, se aflau niște ruine celebre năpădite chiar în momentul acela de o forfotă de turiști atinși psihic de soare. Nu, nu erau toți japonezi dar era evident că, după părerea mea, se aflau cu toții în momentul acela într-un loc nepotrivit. Eu însumi, rămas pentru o fracțiune de secundă nemișcat în mijlocul camerei cu sticla cu restul de vin în mână, am avut senzația supărătoare că mă aflam în momentul acela într-un loc nepotrivit. Și că femeia aceea pe care încă nu mă hotăram să o privesc și să o tratez cu seriozitate se afla într-un loc nepotrivit. Și era ciudat și faptul că în loc să mă concentrez corect asupra picioarelor ei, mie îmi treceau tocmai atunci prin cap tot felul de referințe culturale. Așa ceva nu mi se mai întâmplase în prezența unor femei de o zi iar asta venea parcă să confirme presimțirea că, deși la prima vedere păruse tocmai invers, lucrurile nu vor decurge tocmai simplu cu ea.

Poate că trebuia, împreună, să ne aflăm într-un alt loc.

M-am liniștit, într-o oarecare măsură, karmic, spunându-mi că pentru a ajunge la locul care ți se potrivește trebuie să treci mai întâi prin tot felul de locuri nepotrivite. Iar eu, conform comenzilor genetice pe care le primeam în momentul acela din bulbul meu rahidian avariat, trebuia să ajung în pat lângă femeia de patruzeci și cinci de kilograme. Și mâna mea trebuia să îi desfacă puțin picioarele ei frumoase care erau acum lipite, să alunece încet pe interiorul lor simțindu-le carnea sub palmă și în cele din urmă să îi atingă și să îi dezmierde sufletul acela delicat și fierbinte de femeie care trăiește palpitând între ele.

Când m-am născut, nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să fiu bărbat sau femeie.

Am fost bărbat. Și, bărbat fiind, am ajuns să fac lucruri din astea.

Ea a dus paharul la gură și a sorbit din el. Eu, dacă aș fi băut o gură de vin în momentul acela aș fi murit pe loc însă ei mi s-a părut că ia plăcut. Rezultatul a fost că s-a lins pe buze. Văzându-i vârful limbii alunecând în stânga și în dreapta pe buzele ei lucioase, mi-am dat seama că ceea ce o făcea să pară, pe lângă năsucul în vânt, atât de tânără și copilăroasă era tocmai gura ei. Da, gura ei. O gură insuportabil de mică pentru o femeie de 45 de ani. Era strânsă și pe orizontală și pe verticală. Deși mici, buzele îi erau însă atât de corect conturate încât semănau cu cele desenate pe fața păpușilor chinezești de porțelan.

Fără să vreau, m-am gândit cum ar arăta gura aia mică deschisă la maximum. Cam cât de gros putea fi obiectul pe care ar fi putut să îl cuprindă cu ea dacă o deschidea cât putea. Și, desigur, în clipa aceea mintea mea de obsedat sexual și-a făcut datoria și mi-a dezlocuit referințele culturale cu un imbold de a mă așeza pe pat mai aproape de ea. M-am așezat pe colțul patului. M-a surprins plăcut faptul că patul nu a scârțâit deloc. Mi-am supt puțin burta pentru a părea mai atletic din semi profil și mi-am desfăcut primul nasture de la cămașă.

Zic:

– E bun? și arăt din cap către vin.

Am avut impresia că nu a auzit ce am întrebat-o pentru că nu mi-a răspuns. Își așezaze paharul pe unul din genunchi și, dintr-o dată, a devenit foarte serioasă. M-am neliniștit gândindu-mă că făcusem sau spusesem ceva nepotrivit. Sau poate că nu îi convenea faptul că mă așezasem pe colțul acela de pat fără să îi cer în prealabil permisiunea. Femeia mea însă nu părea de loc să facă parte din categoria asta. Se uita la mine cu ochii ei insuportabil de mari și nu spunea nimic. Pe gura de păpușă de porțelan sclipea încă urma de vin și salivă.

I-am privit câteva secunde gura cu intensitate și mi-am dat seama că lucirea aia a cărnii de pe buza ei de jos începea să mă excite. La fel și seriozitatea cu care mă privea: mă intimida și asta mă excita. Ne-am privit drept în ochi fără să spună niciunul nimic. Și nu știu cum și de ce, seriozitatea aia aproape neverosimilă de pe fața ei a făcut ca ceva să înceapă să ticăie în mine. Și, privind-o așa, de pe colțul meu de pat de la mai puțin de un metru distanță, văzându-i ochii mari și gura mică, picioarele frumoase și dezgolite până la fese a căror piele arămie lucea în lumina roșie, învăluit în gravitatea stranie cu care mă privea și mă intimida, am început să simt cum între picioarele mele, sub boxerii negri pe care mi-i cumpărasem cu o zi înainte special pentru întâlnirea asta, începea, încet, încet, să se miște în  lungul piciorului, să se umfle și să crească, penisul meu gros de satir urban și hrăpăreț.

Deși sunt un derbedeu sexual, intimitatea unei femei mi s-a părut dintotdeauna sfântă.

De aceea discuțiile de prin cârciumi ale bărbaților care debitează cu o satisfacție libidinoasă detalii scabroase din întâlnirile lor cu femeile mi s-au părut încă din tinerețe dezgustătoare.

Vezi câte un jegos urât și cretin, puțind a transpirație și cu vreo doi sau trei negi negri sau rozalii în bărbie care, printre hăhăieli și râgâituri, povestește unei mese de onaniști cu ochi aprinși și cu pulile pe jumătate sculate sub masă, ce i-a făcut el nu știu cărei femei. Și cât de tare a fost el. Și cum a făcut-o pe aia să țipe, să urle înnebunită de plăcere. Și cu cât dispreț a tratat-o el pe urmă. Eventual cum i-a tras și un șut în fund ca să îi arate o dată pentru totdeauna cine era șeful acolo. Brr… Desigur că nu mi-l pot închipui pe șobolan altfel decât masturbându-se cu o frenezie mistică în fața vreunei carpete din acelea turcești cu nimfe pe jumătate dezbrăcate.

Pe de altă parte însă este uluitor să vezi cât de puține precauții de securitate își iau femeile în cazuri de genul acesta deși toată lumea știe că de la Jack Spintecătorul încoace o bună parte a presei trăiește și prosperă pe seama femeilor despicate, total neelegant, cu satârul. Prin mai toate râurile și bălțile noastre sau de aiurea, găsești, la orice oră din zi sau din noapte, plutind în descompunere, părți de femeie. Picioare, torsuri, capete…

Ceea ce a urmat în camera de hotel între mine și femeia mea de 45 de kilograme a cărei vată de zahăr începuse să se deranjeze puțin din cauza mișcărilor făcute pe pat ar trebui, din această perspectivă, să rămână un mister. Să îl trec sub tăcere și să îi respect intimitatea ei atât de curată. Să îmi respect adică în continuare principiul sacralității intimității unei femei.

Dar, îmi dau seama că făcând asta, aș fi mult prea nedrept față de ea și i-as face un deserviciu pe care nu îl merită. Pentru că gazela asta mică și frumoasă, atât de plăcut și de elegant proporționată trupește, atât de caldă și delicată în felul ei de a fi, atât de îndrăzneață, dar în același timp atât de speriată de propriile ei îndrăzneli, era de fapt o femeie profund tulburătoare. Oriunde se uita, se uita de parcă ar fi căutat să vadă ceva anume. Și la mine când se uita o făcea ca atunci când ar fi vrut să vadă ceva anume. Ca atunci când te uiți la cineva pe care nu l-ai mai văzut de mult, de foarte, foarte mult timp, nesigur că îl recunoști. Nesigur că cel la care te uiți este într-adevăr persoana la care te gândești. O atenție încordată însoțită de teama de a nu greși. Așa se uita la mine. Mă baleia rapid suprapunându-mi contururile peste cele câteva chipuri esențiale de bărbați pe care le purta în creier. Încerca să mă recunoască în ele.

Da, femeia asta de 45 de kilograme era în stare de așa ceva. Doar că propoziția pe care a spus-o imediat după ce eu mă gândisem atât de savant la toate astea m-a pus în încurcătură. De unde era ea lipită de perete, dintr-o dată mi-a zis încet, pe deasupra paharului, cântat, de parcă tocmai solfegia un triolet:

– Mă exciiiți…

Am un handicap major care mă pune de multe ori în încurcătură: nu îmi dau niciodată seama când o femeie mă place.

Aveam în facultate o colegă atât de frumoasă încât multă vreme am evitat să mă uit la ea. Mi se părea că dacă mi-ar surprinde privirea ar vedea imediat în ea gândurile mele nerușinate. Și mi se făcea jenă. Avea niște ochi ireal de mari și de calzi, exact ca o vacă. Chiar dacă se spune că ele nu văd decât până la vreo doi, trei metri distanță, ochii vacilor îmi plac la nebunie. Mari, blânzi, goi. Așa îi avea și colega mea. Și avea un fund obraznic, înalt și ferm, proeminent. Era cuminte și elegantă, tăcută și modestă iar la cursurile de vară venea cu niște bluzițe atât de vaporoase încât, trecând pe lângă ea, nu îți rămânea nimic altceva de făcut decât să te apleci puțin, să îi iei una din țâțele ei în gură și să nu îi mai dai drumul toată viața. Era prea frumoasă ca să mă gândesc că aș avea vreo șansă la ea.

Mi-am dat seama ce dobitoc am fost doar peste ani când, cu totul din întâmplare, o altă colegă de facultate, care îi fusese confidentă, mi-a spus cât de mult mă iubise fata aceea. Și cât de mult suferise în tăcere pentru că eu nu îi acordam niciun pic de atenție.

Și din aceeași cauză auzind acum ce spunea femeia  de patruzeci și cinci de kilograme de care mă simțeam din ce în ce mai atras, am tresărit și m-am emoționat. O excitam?! Și ea avea curajul și naturalețea să o spună? Era mică, străină de locuri, încuiată într-o cămăruță de hotel, ghemuită aproape goală pe un pat mare cât toată podeaua, alături de un lup care se hrănea cu membre și organe de femei și avea curajul să spună că o excit?! Femeia asta părea inconștientă. Ce fel de minte și de simțire avea? Nu mai întâlnisem așa ceva până atunci.

Într-un efect de bumerang, spunându-mi că o excit, ea de fapt mă excita și mai tare. Gândul că, străină cum era, mă dorea, mă făcea să o doresc și mai mult. De aceea, când mi-am scos în cele din urmă pantofii și pantalonii rămânând numai în cămașa cu mâneca scurtă și în chiloți, sexul îmi era deja umflat și se profila negru și proeminent de sub țesătura boxerilor. Ba chiar a trebuit să îl mișc puțin cu mâna mai într-o parte ca să nu scoată botul pe sub banda elastică a chilotului. Și m-am întins pe burtă, lângă ea, pe pat, sprijinit în coate și cu capul în palme.

Chiar sub nasul meu erau unghiile ei de la picioare date cu ojă roșie. Două dintre unghii erau recognoscibile, cea de la degetul mare și cea de la cel imediat următor însă ultimele trei erau atât de mici încât trebuiau ghicite. Degetele însele îi erau tare mici și, din poziția din care le vedeam eu în momentul acela, arătau cam strâmbe, ca cele ale concubinelor împăraților chinezi. Îmi venea să le ating. De fapt îmi venea chiar să le mângâi cu un început de duioșie pentru micimea lor. Mi-am ridicat ochii spre glezne.  Ah, gleznele unei femei sunt pentru mine la fel de importante ca și gleznele unui armăsar arab.

De altfel, locuisem o vreme într-o țară arabă și acolo, deși era tot timpul soare și cald, tot ce puteai să vezi dintr-o femeie pe stradă erau gleznele. În rest erau acoperite în tot felul de văluri, cămăși și pelerine din creștetul capului până la călcâie. Prin urmare, tot vagabondând aiurea pe străzile înguste și pline de bălegar de catâr din Medina Fesului, a Meknesului sau a El Jadidei și căutând mereu din ochi forma unui fund apetisant pe care nu îl găseam nicăieri, devenisem în cele din urmă, oarecum împotriva intențiilor mele inițiale, expert în glezne de femeie. De la cele elefantine, înecate în grăsime și atacate de reumatisme specifice până la cele subțiri, și scobite, fragile și elegante ca niște bijuterii realizate dintr-un stoc de ADN secret.

Glezna unei femei este cea care îi dă clasa. Glezna, genunchiul, încheietura mâinii. Acolo se vede cărei specii îi aparține.

Iar gleznele femeii mele de patruzeci și cinci de kilograme cu ochii prea mari, cu gura prea mică, cu mâinile prea de păpușă și cu temperatura corpului prea ridicată, de care eram acum prea aproape ca să nu observ toate astea cu minuție, erau subțiri și delicate, fragile și numai bune de prins în căușul palmei si strânse între degete. Numai atât, cât să o vezi că se strâmbă puțin, ca și cum ar durea-o.

Ea observase că mă uitam la tălpile și gleznele ei și, ca pentru a iniția o conversație anatomică, a mișcat de câteva ori din degetele piciorului stâng. Inițiativa asta mi-a plăcut. Am clipit și eu de câteva ori și mi-am scos o mână de sub bărbie. Am rămas sprijinit numai în una, iar cealaltă mână am întins-o spre ea până când, cu buricele degetelor, i-am atins degetele de la picioare. Apoi am început să îmi plimb palma peste laba piciorului ei. Încet. Ea a mai sorbit o dată din pahar apoi l-a pus pe pervazul ferestrei care se afla puțin lateral în spatele ei. Probabil pentru a-și elibera mâinile. Și, spre surprinderea mea, în contradicție cu mersul lucrurilor de până atunci care părea iremediabil îndreptat către desfătare, am auzit cum i-a scăpat așa, o respirație grea, ca un oftat.

Nu un oftat de plăcere, ci mai degrabă unul de amărăciune. Ca și cum tocmai ar fi privit o clipă înapoi spre un eveniment nefericit din istoria ei personală. M-am tras mai aproape de ea. Am început să îi mângâi piciorul în sus, pe gambă. Atingând-o acolo, ceva din mine a tresărit profund. O memorie a palmei a recunoscut instantaneu pielea de femeie pe care o căutasem dintotdeauna. Fină și moale ca un bumbac biologic, uleioasă, făcută doar pentru a fi mângâiată, sărutată, linsă, mestecată de gura și mâinile bărbaților… Tot brațul, până la umăr, mi-a fost invadat brusc de căldură. Gamba rotunjită și alungită ca un fruct care îi atârna sub genunchi mi-a devenit, brusc, extrem de necesară. Trebuia să o cuprind cu palmele și să o parcurg cu limba. Genunchiul trebuia lins cu poftă peste toate denivelările lui iar partea interioară a coapselor, mici și proporționate, trebuiau sărutate cu buzele, cu vârful limbii, inspirate pe nas, văzute cu ochii larg deschiși de la numai un centimetru distanță ca să îmi umple creierul și să trezească în mine toată pofta de care eram în stare…

Ea se ridică în picioare pe pat, face un pas înspre mine pe saltea, mă încalecă și mi se așează în spinare ca pe o șa de călărie, cu picioarele de o parte și de alta. Ca și cum ar fi călărit un crocodil. Apoi își pune mâinile pe umerii mei și se lasă încet, ca într-o flotare, pe spatele meu. Sfârcurile sânilor ei mici îmi ating spinarea iar vata galbenă de zahăr, deranjată de gravitație, atârnă și îmi atinge cu câteva șuvițe obrazul stâng. Îi simt de aproape parfumul fin amestecat cu mirosul ei de femeie. O simt în spatele meu ca pe un rucsac viu și fierbinte, cum mă strânge între picioare și cum îmi frământă umerii cu mâinile ei mici.

Recunosc că mișcarea asta m-a luat prin surprindere. Fesele ei rotunde și fierbinți sunt pe coloana mea vertebrală și încep să se miște încet într-o parte și în alta, rotativ. Îi simt răsuflarea fierbinte în obraz. Se întinde pe spinarea mea ca pe o saltea. Sânii i se turtesc pe spatele meu. Se freacă acolo cu pieptul, îmi frământă ceafa cu mâinile, se freacă cu partea interioară a coapselor de șalele mele. O simt dornică, plină de poftă. Fierbințeala dintre picioarele ei se freacă umedă de partea de jos a coloanei mele vertebrale. Geme încet și se apropie cu gura deschisă de ceafa mea. Își pune buzele acolo  și începe să sugă din pielea mea cu putere. Geme. În mine crește dorința brusc, aproape dureros. Dau să mă răsucesc pe pat pentru a mă întoarce cu fața la ea, dar ea se împotrivește și mă ține cu mâinile apăsate pe umeri cu fața la cearceaf. Mă preferă în poziția aceea. Mă gândesc că sunt, totuși, un tip norocos. Se pornește în mine un mecanism de generare a fanteziilor și mintea îmi este invadată de o secvență rapidă de destrăbălări extreme.

Simt cum testiculele îmi devin active, cum trunchiul lung al penisului zvâcnește și vrea să înainteze. Dau de câteva ori, instinctiv, din fese. Căldura din trupul ei mic trece în spinarea mea și de acolo în creier. Își ridică mâna stângă de pe umărul meu și lasă să îi alunece palma cu degetele răsfirate în jos, până ce îmi ajunge pe fesă. Apoi, cu o mișcare scurtă, o introduce între trupul meu și saltea și prinde în palmă capul întărit, pe jumătate ieșit din chiloți, al penisului.

Gem.

Geme și ea, încet dar lung și îl masează lin, abia atingându-l, cu o delicatețe care mă înnebunește. Trece aproape un minut de când suntem în poziția aceea, eu cu fața la saltea, ea călare pe mine masându-mă. Geme. Mișcă rotativ din partea de jos a abdomenului și geme încet și lung. Mă gândesc cu groază că aș putea să ejaculez acolo, înainte de a o penetra și de a o satisface. Drept urmare încerc, cu destul de puțină convingere, să îi îndepărtez mâna de pe penisul meu. Ea însă se împotrivește și mă prinde și mai ferm de el ilustrându-și cu un geamăt adânc dezacordul. Încerc să mă mișc pentru a mă poziționa în așa fel încât să am un control mai bun asupra canalului spermatic dar ea mă strânge între picioare și nu mă lasă să mă întorc.

Simt că înnebunesc de plăcere.

Continuă să mă maseze cu mâna ei de păpușă pe capul umflat și mare al penisului. Ridică însă buzele din pielea gâtului meu, și chiar atunci mi-e dat să aud cea mai stranie propoziție rostită de cineva într-un astfel de moment. Zice cu o voce schimbată, aproape un scâncet, de parcă urma să izbucnească în plâns:

– Am o fetiță de zece ani…

Cuvintele astea fără sens îmi ajung în ureche dar nu și în creier.

Sunt hipnotizat de mâna ei strânsă între picioarele mele și de fesele ei rotunjite. Îmi dau seama că e ceva în neregulă cu ele și că sună straniu în momentul acela dar nu le dau nicio atenție. Mi se par prea absurde ca să poată face parte din desfășurarea acelei scene care avea cu totul alt obiect și presupunea o cu totul altă finalitate decât puericultura.

Fac un efort și, în ciuda opoziției ei, mă răsucesc. Sunt acum cu spatele pe saltea iar ea stă călare exact peste tija lungă și fierbinte care crește dintre picioarele mele. O parte din tijă este deja ieșită din chiloți. Ea o simte între picioare și începe să se frece în lungul ei în sus și în jos ca pe o șină. Îi simt prin chiloțeii subțiri buzele fierbinți și ude ale sufletului ei dintre picioare cum se potrivesc exact în lungul axului meu și cum alunecă și se freacă înainte și înapoi. Închide ochii și geme. Își apucă cu mâinile furoul roșu și cu o mișcare simplă îl trage peste cap. Îi văd sânii mici și, printre toate endorfinele care mă năpădesc mai am timp să observ cât de mari și de lungi îi sunt sfârcurile. Ca două boabe de struguri de masă. Apoi își duce palmele la sâni, încrucișate, și-i cuprinde în căușul lor și începe să și-i mângâie singură și să îi maseze. Geme arcuită cu capul dat pe spate și cu ochii pe jumătate închiși. Pare a fi rămas singură cu sine. E atât de frumoasă și stranie încât din nou îmi zic că sunt un tip norocos.

Mișc energic, înainte și înapoi din partea de jos a trupului completându-i mișcările ei. Pare că între noi se desfășoară un act sexual. Un fel de act sexual. Eu am încă chiloții pe mine, ea are încă chiloții pe ea dar labiile, dincolo de pânza subțire și fină a chiloților ei, îi sunt ude și depărtate iar între ele, îngropat pe jumătate în lungimea lui, se freacă înainte și înapoi sexul meu în erecție maximă. O privesc în timp ce se întâmplă toate astea și îmi vin în minte cuvintele ei despre fetița de zece ani. Ce o fi vrut oare să spună? Geme încet, ca prin somn în timpul unui vis și se leagănă.

Și eu sunt un tip vocal atunci când demența asintactică a plăcerii pune stăpânire pe mine. Mârâi și rag. Și la fel încep și acum, să mârâi ca un urs. Mă uit la ea. Asta îmi intensifică propria mea plăcere. Un fel de voyeurism local, erotogen. Camera nu mi se mai pare atât de mică și nimic din ce gândisem anterior nu mi se mai pare  acum valabil. Femeia asta mică de patruzeci și cinci de kilograme care se leagănă și geme aprinsă de plăcere pe mine îmi șterge momentan orice formă de memorie. Văd doar cum, la un moment dat, face un gest cu care nu sunt obișnuit dar pe care îl recunosc: își ia o mână de pe sân și o bagă în chiloții ei, cu degetele în extensie. Palma ei mică dispare sub pânza fină și acolo începe să își frece cu degetele partea de sus a labiilor. Își masează clitorisul. Geme mai tare și în același timp masează locul acela mai repede, mai intens. Închide ochii și geme. Din gemetele ei aud însă limpede câteva cuvinte.

Zice încet, înfierbântată ca și cum și-ar șopti sieși:

– Ah, ahhh… carnaval…

Mă uit la ea cuprins de o formă de hipnoză.

Văd cum în câteva clipe expresia feței ei se schimbă. Strânge pleoapele, iar pe față îi apare un zâmbet venit din lumea de bal mascat care o populează în momentul acela. Brusc, o invadează o purpură pe față, pe gât, pe piept, ca o eczemă. Geme mai tare și mai repede cu pleoapele din ce în ce mai strânse și simt ce va urma. Eu însumi sunt cuprins de frisoane succesive. Ea se freacă repede, repede, geme din ce în ce mai vocal și, dintr-o dată, geamătul îi devine atât de sonor încât mă gândesc că măgărușul egiptean ar putea da buzna peste noi în cameră, îngrijorat. Aerul din cameră devine fierbinte. Acum țipă! Se leagănă pe mine înainte și înapoi apăsându-se pe tija mea groasă, se masează cu degetul pe clitoris și țipă. țipă îndelung și se cutremură. Toată ființa ei mică pare a radia o formă de energie. E cuprinsă de spasme și se scutură ca bolnavă de o boală tropicală. Se scutură din tot trupul, intens, posedată de puteri pe care nu le controlează. Respiră repede. Și începe să se înmoaie.

Simt cum, acolo călare pe mine, începe să se destindă și să se relaxeze. Brațele îi cad moi pe lângă corp. Tot trupul ei devine mai greu. Zâmbetul acela de pe față e încă acolo, un fel de remanență a erotismului intens prin care tocmai trecuse. Deschide ochii și se uită la mine. Nu văd în ei nici zâmbet, nici complicitate, nici senzația că i-aș fi devenit, sufletește, mai apropiat. Văd în ei doar o depărtare incertă, o distanță în care pleacă instantaneu. Stăm așa un timp și ne privim  unul  pe  altul  fără  să  spună  niciunul  nimic.  Realizez  cu intensitate singurătatea fiecăruia dintre noi. Simt cum din mine, începe, încet, încet să se retragă dorința.

Sunt intimidat și ușor perplex. O privesc pe femeia mea de patruzeci și cinci de kilograme cu o formă de curiozitate științifică, dar și cu un regret egoist că nu am reușit să termin. Și devin din ce în ce mai convins, așa cum de altfel începusem la un moment dat să mă tem, că nu era normală. Numai că ăsta nu era deloc un defect.

Era mai degrabă o amenințare. La adresa indiferenței mele.

A coborât de pe mine, a făcut un pas de-a bușilea și a ajuns din nou la locul ei de lângă perete.

A respirat o dată adânc. A dus o mână la pervazul ferestrei unde lăsase paharul cu vin, l-a luat și dintr-o înghițitură l-a băut până la fund. S-a așezat în poziția de dinainte și, cu paharul gol pe un genunchi, a început să se uite la mine. Am privit-o cu atenție și am văzut că era încă în depărtarea aia în care se dusese urmându-și plăcerea. Și-a lăsat capul într-o parte și de acolo, cu un început de emoție în glas, mi-a zis încet, serioasă, privindu-mă probabil fără să mă vadă:

– Îmi mai pui, te rog, puțin vin?

A sorbit din nou din paharul cu vin. Și-a lins buzele. Privindu-mă în ochi, invitându-mă parcă, alături de ea în aceeași depărtare din care privea, a început, pe nepusă masă, să povestească încet, ezitând:

–  Știi, aveam vreo unsprezece ani și eram la țară, la bunici. Bunicii mei sunt dintr-un sat de munte și aveau o casă chiar sub coasta dealului, lângă pădure. Într-o zi stăteam pe un scăunel într-o parte a curții, rezemată de speteaza lui, și mă uitam la doi bărbați așezați la o masă de lemn care jucau cărți în partea cealaltă a curții, sub un prun bătrân. Era vară, bărbații erau în maiouri, pe masă era o sticlă mare de țuică din care ei își puneau în două păhărele pe care le dădeau repede pe gât. Trăgeau cărțile dintr-un pachet și nechezau din când în când. Sau mai scoteau niște zgomote ciudate, ca niște miorlăieli, pe care în mod normal nu le face nimeni atunci când joacă un joc de cărți, oricare ar fi el. Ba se scărpinau din când în când între picioare sau își țuguiau buzele și țâțâiau uimiți, nechezând. Dădeau câte un păhărel pe gât, plescăiau și decartau cu patimă zicând câte ceva. Nu înțelegeam ce spuneau, știi, doar că, încet încet, am simțit cum mă pătrunde și mă cuprinde o stare neobișnuită. De parcă la masa aceea, între cei doi  bărbați, dintre care unul era tatăl meu, se petrecea ceva special. Ceva secret și interzis mie. Ceva despre care doar ei aveau dreptul să știe. Ceva care mă tulbura de la distanță și care îmi transmitea o vibrație așa cum trupul meu de fetiță nu mai simțise niciodată până atunci.

–  Ceva… sexual. Înțelegi?

Ochii ei mari și negri luceau acum luminați pe dinăuntru de lumina amintirii în care plecase.

M-am foit puțin ca și cum tocmai îmi găsisem un loc mai bun. Ea se ghemuise cu genunchii strânși la piept, cu brațele făcute roată în jurul lor, cu capul lăsat puțin într-o parte. Avea aceeași privire care, deși  îndreptată  spre  mine,  vedea  de  fapt  în  interiorul  altei  lumi.

Începutul neașteptat al poveștii ei mă captivase și mă tulburase. Era evident că femeia asta care tocmai se dăduse jos de pe mine după ce mă călărise și avusese un orgasm fără ca eu să o penetrez, nu era normală. Însă, deși lucrul ăsta îmi dădea peste cap toate planurile și intențiile mele inițiale, mi-am dat seama că eram un bărbat norocos.

Începea să îmi placă cu adevărat. Era altfel decât toate celelalte femei pe care le cunoscusem până atunci. Mi-am dat seama că trebuia să urmeze ceva straniu în povestirea ei. Ceva. Am simțit cum pulsul inimii mi se accelerează de parcă urma să trec eu însumi printr-o încercare periculoasă. Am zis dând din cap, fără să îmi iau ochii din ochii ei:

– Înțeleg…

De fapt nu înțelegeam nimic. Eram doar cuprins de emoție și curiozitate. Ea continuă pe același ton, privind în același trecut pe care îl traversa.

La un moment dat s-au ridicat de la masă și au plecat. Nu mai știu ce au făcut sau unde s-au dus, sunt peste treizeci de ani de atunci. Au dispărut pe undeva prin curte. Sticla pe fundul căreia mai rămăsese un deget de țuică, paharele mici, scrumiera plină ochi cu mucuri care puțeau groaznic, o brichetă metalică cu benzină care strălucea de parcă era de argint, toate rămăseseră acolo pe masă, ca și cum ei urmau să se întoarcă curând. Și chiar în mijlocul mesei, desfăcut pe jumătate, se afla pachetul de cărți de joc.

Se opri și mă privi îndelung. De data aceasta mă privea pe mine, cel prezent și contemporan cu cămăruța aceea de hotel în care ne aflam împreună. Mă privea cu atenție căutând în ochii mei intrarea în mine. Deschiderea mea. Voia să se asigure că are pe unde să intre și că tot ceea ce spune și face nu va fi lăsată afară.

Apoi, înmuind puțin din arsura privirii, zise:

–  M-am ridicat de unde stăteam, m-am dus la masă cuprinsă încă de agitația aia stranie și acolo, văzând pachetul cărți pe jumătate desfăcut, am simțit că mă ia un fel de leșin. Am pus mâna pe el. În jurul și deasupra mesei se simțea încă mirosul bărbaților. Păreau încă prezenți acolo, în aer. M-am uitat repede în stânga și în dreapta, am văzut că nu era nimeni care să mă vadă și atunci am înhățat cărțile și am plecat repede de lângă masă, cu ochii în pământ, strângându-le tare în mână. Le strângeam cât puteam, mergeam repede și nu îndrăzneam să mă uit nici în stânga nici în dreapta. În timpul ăsta simțeam cum mă umplu de ceva. Fiecare celulă mi se umplea de ceva. Parcă cineva pompa ceva în interiorul venelor mele și mă umfla. O căldură stranie. Îmi venea să plâng. Am fugit cu ele în casă, în camera în care dormeam. Ușa nu  avea cheie dar avea un  fel de piedică cu care puteai să blochezi clanța dacă voiai. Am tras piedica, am blocat ușa și am aruncat cărțile pe pat, răsfirate. Mă holbam la ele cu un nesaț inexplicabil și am început să tremur toată. Treceam lacomă cu privirea de la una la alta. Le răsfiram iar și iar. Iar și iar. Mi-am apucat cu amândouă mâinile elasticul și, tremurând, mi-am scos chiloțeii de pe mine.

M-am foit iar.

Femeia aceasta găsise una din intrările secrete în mine. Acum înainta pe ea. Pe urmă, cu glasul cu care se fac mărturisirile grave, de la care nu te mai poți întoarce, zise încet:

–  Erau cărți pornografice, știi… Cu femei goale.

Oh, un pachet de cărți pornografice cu care tocmai ce jucase un joc tatăl ei, în mâna unei fetițe de unsprezece ani. Mirosind încă a tutun și a țuică. Am simțit cum mi se accelerează bătăile inimii și cum mă trece același frison de curiozitate imparabilă care te cuprinde atunci când te afli în apropierea unor lucruri care nu seamănă cu nimic din ceea ce știi.

Ea singură, încuiată pe dinăuntru cu toate membrele alea de masculi mari și sculate, într-o cămăruță mirosind a lenjerie curată dintr-o căsuță de la poalele unor munți îndepărtați. Privind avidă, amețită și speriată ceea ce făceau bărbații și femeile acelea din imagini. Supurând între picioare un lichid despe care nu știa la ce îi folosea. Nu știu de ce, în momentul acela mi-am amintit de zâna imaculată și diafană care trecuse pe trotuarul de lângă terasa unde sorbise ea două cafele. Și de toate personajele acelea extrase din poveștile lor inițiale, în așteptarea uneia noi. În mintea mea, zâna trecea acum pe trotuar cu un pachet de cărți pornografice în mână pe care le ținea strâns, cu degetele ei albe, imaculate, îndoite peste marginea pachetului. Le strângea tare ca nu cumva să i le smulgă cineva din fugă iar din ochi căuta cu înfrigurare o toaletă publică în care să intre și să se închidă singură, ea și cu pachetul de cărți.

–  Mi-am scos chiloțeii de pe mine, i-am lăsat pe jos pe preșurile alea împletite, și m-am trântit pe pat într-o rână. Așa, într-o parte, cu un picior ridicat în aer.

Și ridicând puțin un picior în aer, îmi arată cum. Apoi continuă:

–  Instinctiv, fără să știu de ce îmi venea să fac asta, mi-am dus mâna între picioare. Și am început să mă mângâi acolo. Înțelegi?

–  Unde acolo? zic ca să mă asigur că am înțeles bine.

–  Acolo, în păsărică, repetă ea ca pentru un elev mai slab de minte. 

Dau prostit din cap.

Este pentru prima dată în viața mea când o femeie îmi povestește cum se masturba și de aceea acum trăiesc, în secret, o revelație. Vede că o ascult cu atenție. Asta o stimulează în continuare să vorbească. Are o fluență și o cursivitate fermecătoare:

Mă uitam pe rând la cărți și mă mângâiam iar și iar imaginându-mi cum fiecare bărbat din pozele alea mă penetra. În vagin și în gură. Iar și iar. Pe rând sau mai mulți deodată. Chiar și în anus deși asta mi se părea de neimaginat și imposibil. Bărbații ăia goi și cu membrele alea mari mă umpleau iar și iar, ca și cum mie mi-ar fi lipsit ceva iar ei încercau să pună la loc în mine ceea ce îmi lipsea. Și în timp ce făceau asta, în mine creștea o plăcere care mă inunda ca o febră. Ca un delir. Eram toate femeile de acolo la un loc. Mă amestecam cu ele și le îmbrățișam, le sărutam, mă agățam de șoldurile și de sânii lor, iar în timpul acesta pe mine mă penetrau bărbații și mă ridicau în sus, ca pe o jucărie, pe membrele lor mari și țepene….  Oh, ce carnaval! Ce carnaval… repetă ea încet. Ore în șir…

Nu știu. Nu știu.

Nu știu de ce femeia asta îmi devine dragă. Foarte dragă.

Are frumusețea și fragilitatea păpușilor de porțelan chinezești și merge pe o gheață atât de subțire… Aș putea să o rănesc atât de ușor încât îmi este și teamă să mai spun ceva. Pentru prima dată după mulți ani mă simt cu adevărat înduioșat în prezența unei femei. Întind mâna și, cu toată delicateța de care este în stare animalul din mine, îi aranjez o șuviță căzută peste ochi.

–  O întâmplare nefericită, zic încet.

Probabil că până în momentul acela nu se gândise niciodată dacă întâmplarea aceea fusese una norocoasă sau una nefericită. Mă privește cu aceeași privire cercetătoare, nesigură dacă sunt cu adevărat de partea ei.

Zice încet:

–  Da, așa cred. Știi, am purtat cărțile alea în minte ani și ani. Vreo doi ani mă masturbam aproape în fiecare zi uitându-mă la ele. Pe urmă nu mai știu ce s-a întâmplat cu ele, nu le-am mai găsit. Cred că mi le-a găsit mama și mi le-a ascuns. Sau poate că le-a folosit și ea, nici maică-mea nu este tocmai întreagă. În mintea mea însă au rămas zeci de bărbați. Și toată viața am avut nevoie de ei… Mi-am înșelat soțul, mi-am înșelat iubiții, mi-am înșelat iubitele… Unul singur era întotdeauna prea puțin. Trebuia mereu să răsfoiesc pachetul acela de cărți până la capăt.

Se gândește puțin și zice încet:

–  Nu mă puteam niciodată hotărî asupra unei singure cărți.

–  Pachetul nu avea un Jolly Joker? întreb eu serios.

Ea se oprește din povestit, se uită în ochii mei și zâmbește. Apoi spune, la fel de serioasă:

–  Pachetul nu. Dar mi-ar plăcea să găsesc unul adevărat. În viața asta adevărată.

***

Suntem în gară, iar trenul trebuie să plece peste vreo douăzeci de minute. Nu spunem niciunul nimic de minute bune. E o căldură atât de insuportabilă încât mi-a descompus până și structura sintactică a limbii pe care o port în creier. Stăm pe o băncuță incomodă din scânduri înguste de lemn și ne ținem de mână. E destul de absurd să ne ținem de mână pe o bancă în gară, dar așa au devenit lucrurile. Gara e aproape pustie, nimeni nu îndrăznește să iasă din casă pe căldura asta. Câțiva copii de țigani împuțiți vin să ne ceară bani. Îi înjur calm cu ultimele resturi de sintaxă și pe urmă mă las pe spate și închid ochii. Îi strâng mâna ființei cu părul de vată de zahăr, mă trag mai aproape de ea și asta îmi este suficient.

Nu mai vreau nimic altceva. E foarte bine așa. Sunt foarte mulțumit că alături de mine pe bancă, stă, cuminte și gânditoare, cea mai frumoasă femeie din emisfera nordică.

–  Știi, mi-e tare frică, zice ea încet, pe neașteptate.

Nu vreau să mai deschid ochii. De aceea rămân nemișcat, rezemat și cu ochii închiși. Tresar dar o întreb calm:

–  De ce îți este frică?

Ea nu răspunde. Trec câteva minute în  care nu  spune nimic.  Mă gândesc că poate a și uitat de întrebarea mea. Dar nu a uitat-o. Zice încet:

–  Știi, mi-e atât de frică pentru fetița mea! Mă uit la ea și pe zi ce trece mă descoper din ce în ce mai mult pe mine în ea… Groaznic! Mi-e tare frică. Doamne, cât aș vrea să nu treacă prin ce am trecut eu! Să aibă o viață curată și normală…

Chiar dacă mă descompune, căldura nu mă poate opri să mă înduioșez. Aș vrea să o pot asigura că totul va fi bine cu fetița ei. Spun cu multă convingere:

–  Nu-ti face griji. Va avea o viață normală.

Unul din câinii care zac întinși pe dalele sparte ale peronului se ridică si vine să ne miroasă, cu precauție, pungile. I-aș da un șut dar îmi este lene.

Din fericire chiar atunci sună telefonul Ralucăi. Câinele tresare și pleacă spre o altă bancă. Raluca răspunde la telefon și vorbește cu cineva câteva minute. Se animă. După ce termină, pune telefonul în gentuța de umăr și se întoarce spre mine. Fața îi radiază. Îmi spune:

–  E  Diana,  iubita  mea  de  care  ți-am  povestit, cu care am făcut dragoste la mânăstire.  Abia  așteaptă  să ajungem.

Ne-a pregătit ceva cu totul special!