Unei fete de nouăsprezece ani, mama nu îi mai face mare trebuință și, prin urmare, o femeie care are o fată de vârsta aceasta nu trebuie să mai stea tot timpul după fundul ei.

Ea se poate acum întoarce liniștită la ocupația ei inițială, aceea de femeie, cu tot ce presupune ea. Se întâmplă însă, uneori, ca în această întoarcere accelerată la feminitate, mama, fie din neatenție, fie pur și simplu dintr-o pornire naturală, să aducă în viața ei intimă și feminitatea fiicei.

În forme cu totul neașteptate.

Suntem în mașină și ieșim pe o șosea lată înspre munți.

În față sunt două femei. Pe scaunul din dreapta este Mariana, care lucrează la biroul de personal dintr-o exploatare minieră, brunetă, cu părul tapat și înfoiat de parcă ea însăși generează electricitate, iar la volan este sora ei, Margareta, judecătoare în capitala județului. Margareta este blondă și grasă, manierată și prețioasă în exprimare. Are în jur de patruzeci de ani și urmează să se mărite, zice ea, cu un domn foarte gelos, din Amman. Asta este în Iordania. Trebuie că este, într-adevăr, halucinant de gelos pentru că atunci când i-a sunat telefonul, Margareta s-a uitat la numărul afișat și a înțepenit. A pus brusc frână, a oprit mașina pe marginea șoselei, a închis repede radioul și s-a întors către noi:

– Hai, jos, vă rog! Mă sună Mansur. Stați afară până vorbesc cu el. Dacă aude pe cineva vorbind în jurul meu, e jale!

E o zi răcoroasă de martie iar pe șosea, în câmp, bate un vânt al naibii de rece. Că Mansur e gelos, e treaba lui, dar ca Margareta, la trei mii de kilometri distanță, să intre în fibrilație și să ne dea jos din mașină când o sună el, mi se pare, pentru că nu găsesc un cuvânt mai bun, comic. Mă rog, treaba ei… O să vadă ea. Eu merg la Mariana. Mariana, deși sunt surori, pare exact contrariul Margaretei. Are un vocabular lejer și permisiv, face o facultate la seral și nu se formalizează. Locuiește împreună cu fiica ei, care are în jur de nouăsprezece ani într-un apartament de la parterul unui bloc dintr-un cartier muncitoresc. De altfel, după cum aveam să văd a doua zi, tot orășelul este alcătuit dintr-un singur cartier, cu alei înguste, cu blocuri scunde și înnegrite de lignitul din aer, aglutinat între munți pe firul unui râu care a săpat în piatră un defileu amețitor. Arată foarte tânără și dezinhibată. Acum bate darabana pe bordul mașinii și dă din cap în ritmul muzicii de la radio de parcă abia se abține să nu sară în picioare și să înceapă să danseze. Îmi imaginez cum ar arăta claia ei de păr electrizat smucit în toate părțile în lumina colorată a unui ring de discotecă. E decorativă și atrăgătoare. Bluza neagră, elastică, mulată pe corp, îi pune în evidență formele plăcute.

Zâmbesc în sinea mea.

De când cu internetul ăsta, femeile au devenit un fel de jucării pe care, dacă ai un minim bun simț și stăpânești rezonabil limba, poți să ți le achiziționezi online în cantități nelimitate. Te joci cu ele, le desfaci, vezi cum funcționează și apoi, după ce te-ai plictisit de motorașele lor, le depozitezi undeva pe un raft în amintire. Mariana este astăzi jucăria mea pe care urmează să o desfac ca să văd cum i se mișcă rotițele, iar acesta este un gând extrem de reconfortant. Suntem în mașina elegantă a soră-sii și mergem de câteva ore bune.

S-a înserat și am intrat în munți. Peisajul dispare gradat în întunericul care se lasă gros ca un gel peste văile prin care trecem. Margareta conduce prudent, atentă la traficul din sens opus și la toate serpentinele pe care le face șoseaua. Mi s-a făcut somn. Închid ochii și sunt gata să adorm, dar chiar atunci sună un telefon. Nu, nu trebuie să mă mai dau jos pentru că sună telefonul Marianei și nu al Margaretei.

– Da, mamă, zice ea cu telefonul la ureche. Vorbește cu fiică-sa.

În defileu. O oră. O oră și jumătate maximum.

– Da, ți-am luat, stai liniștită.

Ascultă concentrată. Aud o voce de femeie în telefon dar nu înțeleg ce spune. Ceva nu prea îi convine Marianei. Ridică vocea, părintește:

– Păi de ce, măi, mamă?

– Ei, se putea și altfel…

– Păi nu ți-am spus, măi mamă, că vin cu cineva?

– Mâine dimineață?

– Ufff…

– Bine, mamă… Bine, bine… Lasă că ne descurcăm noi.

– Și eu. Pa!

Închide telefonul și îl aruncă neglijentă pe bord.

– Tot cu Andreea? întreabă Margareta.

– Da, dragă, cu Andreea. Nu se mai dezlipesc una de alta nici să le tai. Zi și noapte.

– Lasă tu, că e mai bine așa decât să umble prin baruri și cluburi cu toți derbedeii și nenorociții din mină. Știi câte se întâmplă. Cel puțin Andreea e o fată cuminte. La locul ei.

Intimitatea aceasta cu două femei în interiorul unei mașini este deosebit de plăcută. Trântit pe canapeaua din spate sunt exact în poziția care mi se potrivește cel mai bine. Perne moi, legănare din mersul mașinii, parfum și companie feminină pe un drum care pare că nu se mai sfârșește. Și care pare să mă ducă din realitatea plicticoasă și seacă pe care o trăiesc ascuns într-o cavernă de beton din târgul meu de provincie, direct într-o poveste cu orgasme numai bune de cules din aerul înconjurător. Am o scurtă viziune cu plăceri rotunde asemănătoare cu țâțele lui Rubens atârnând de crengile de aer ale unei păduri fermecate în care înaintăm cu mașina și mă bine dispun. Mașina are amortizoare excelente și asta îmi dă senzația că plutesc pe apă.

– O să mai fie cineva acasă? întreb eu din deplasarea mea lină pe apă.

Mariana se întoarce spre mine, și, dând încă din cap în ritmul melodiei de la radio, mă pune la curent cu realitatea ei de mamă căreia spațiul locativ îi este insuficient pentru fantezii și odihnă:

– Cristina o are pe prietena asta a ei de care nu se desparte niciodată, Andreea. S-au cunoscut acum vreo câteva luni la un revelion, la un fost coleg de școală, și de atunci nu se mai dezlipesc. N-am mai văzut așa prietenie. Zău! Zici că-s lipite cu super glue. Și tocmai ce m-a sunat să îmi spună că Andreea a scăpat ultimul autobuz și că rămâne la noi peste noapte.

– Eh, zic, nu-i nimic.

– Mda, zice ea sugându-și din nu-știu-ce motiv obrajii. O să fie puțin cam aglomerat. Dar ne descurcăm noi, ai să vezi.

Și spunând asta, dă și mai tare din cap în ritmul melodiei și își întoarce privirea spre drumul negru din fața noastră pe care mașina îl naște cu farurile și îl înghite cu roțile.

În general sunt un tip cu imaginație și de aceea predictiv. Nu predictibil. Ci predictiv. Adică vizualizez în avans ceea ce urmează să se întâmple. Doar că trebuie să recunosc că în cazul acesta nici imaginația cu care mă laud nu a știut să scoată la suprafață din gurile alea de mină care se căscau în munte din doi în doi pași o fată de o frumusețe atât de nedreaptă. Există, din păcate, în lumea asta femei atât de frumoase și deosebite încât simpla lor apariție are un efect ginecocid. Altfel spus, când apare o femeie din aceasta,  celelalte femei din jurul ei mor. Pur și simplu dispar. În neant. În locul lor lumea rămâne populată de femeia aceasta unică. Rămâi, adică, cu ea în minte, vrăjit, săptămâni sau luni de zile ca într-o pușcărie în care singurul vizitator care îți este permis este această femeie. O sancțiune severă, asta este o femeie frumoasă. O sancțiune pe care o primești fără să fi făcut de fapt nimic rău sau nepermis. Sigur că este nedrept. Însă există ceva și mai rău decât o femeie frumoasă. Când îți este dat să fii într-atât de nenorocos încât să vezi nu una, ci două astfel de femei, una lângă alta, asta este deja o agresiune. Un act criminal inacceptabil îndreptat împotriva ta cu totul și cu totul din senin. Prin urmare, mi se pare mie, ca subiect al unei agresiuni neprovocate cu efecte negative asupra ta pe termen mediu și lung, într-un astfel de caz ești cu totul îndreptățit la daune și reparații.

Fiica Marianei, ne deschide ușa apartamentului mic în care locuiesc.

La început nu văd decât un contur de femeie, întunecat, dar după ce intru în hol iar ea se întoarce cu fața spre noi, lumina îi cade pe față iar eu îmi zic că nu este adevărat. Că sunt, adică, în interiorul cărții mele de povești nemuritoare pe care o țin în baie pe mașina de spălat și din care citesc de fiecare dată câteva pagini când merg la toaletă.

Femeia aceasta tânără din fața mea este uluitor de frumoasă.

Fața ei are o piele atât de deschisă, de întinsă și de luminoasă încât pare ireală. Tot chipul îi strălucește de parcă sub piele ar avea un mecanism de bioluminiscență, la fel ca animalele abisale.

Părul ei lung până peste umeri, bogat și negru ca întunericul, are firul atât de gros încât pentru o clipă cred că de fapt e un păr artificial, din material plastic, ca la păpușile cu care se juca soră-mea. Buzele, puțin întredeschise, groase și răsfrânte, strălucesc în lumina chioară din hol de parcă ar fi date cu o substanță specială. Nu sunt însă date cu nimic, poate  doar cu salivă. Dar ceea ce este pur și simplu insuportabil și de aceea ilegal și de condamnat, sunt ochii. Mă uit în ei pentru o fracțiune de clipă apoi mă rușinez fără motiv și îmi cobor privirea. Am nevoie de câteva secunde bune să mă pot uita din nou în ochii ei. Acum mă uit din nou în ei. Sunt albaștri și mari cât nasturii de la un pardesiu de-al mamei care mă fascinau în copilărie cu valurile colorate pe care le purtau în substanța lor transparentă. Calzi. Și, ceva cu totul neobișnuit, deși sunt deschiși, ochii ei se mișcă în orbitele lor în așa fel încât par că de fapt continuă să se deschidă. Nu am mai văzut niciodată în viața mea astfel de ochi.

Dau să pun undeva, încurcat, punga de plastic pe care o port. Ea observă și mi-o ia repede din mână.

– Dă-mi-o mie, o pun eu aici, zice și, după ce mi-o ia din mână atingându-mă cu cotul și cu umărul, o agață în cuier.

Îmi zâmbește. Îi zâmbesc înapoi. Inima îmi bate mai repede.

Mariana își lasă și ea plasele în hol și intrăm toți trei în camera din față. E bucătăria și, ca orice bucătărie, are în mijlocul ei o masă cu patru scaune pe care este pusă o față de masă cu broderii de mână. Mă gândesc că, împotriva evidențelor, Mariana poate că își petrece serile de singurătate brodând așezată cuminte în fotoliu, purtând pe ea numai cămașa de noapte. Picior peste picior. Cu coapsele dezgolite. Cu gândurile aiurea.

Mă așez pe unul din scaune și încerc să par firesc. Desigur că habar nu am care trebuie să fie firescul unei astfel de situații, dar îmi propun să nu mă las impresionat ușor.

– Ea e fata mea, Cristina, spune Mariana din dreptul chiuvetei. Ce zici, am o fată frumoasă, nu?

Și, fără să mai aștepte răspunsul meu, dă drumul la robinet, își spală mâinile în jetul de apă și se examinează în oglinda de deasupra chiuvetei.

Cristina se uită la mine și zâmbește. Dă din umeri ca și cum ar spune, “Ei, așa e mama!” și se așează firesc pe scaunul din stânga mea. Sincer, mă simt intimidat de apropierea la numai câțiva centimetri a unei femei atât de frumoase. Inspir și simt în nări mirosul de trup tânăr și fraged. Habar nu am ce trebuie să spun, dar știu că în prezența femeilor, conversația este esențială. Fără conversație, pentru o femeie nu însemni mare lucru. Cel puțin nu până te culci prima dată cu ea.

– Fără îndoială că are cu cine să semene, spun eu gândind-mă dacă e cazul să mai adaug ceva prețios în legătură cu ADN-ul transmis prin celula haploidă a maică-si.

Prefer însă să nu devin savant și mă mulțumesc cu o propoziție mai accesibilă. Adaug:

– Și dacă va duce lipsă de ceva în viață, aceștia nu vor fi niciodată pețitorii.

Mariana zâmbește, mulțumită de aprecierile mele. Cristina însă nu pare deloc impresionată. Se uită la mine cu ochii ei care nu încetează să se deschidă și mă întreabă:

– Ai mai fost vreodată prin orășelul ăsta al nostru?

E o întrebare firească, simplă. Felul în care mi-a pus-o e simplu și firesc. Dar, ceea ce este cel mai firesc, și de aceea tulburător, este că îmi vorbește la persoana a doua singular ca și cum am fi de o vârstă. 

– E prima dată când ajung prin locurile astea, răspund eu reușind să îi susțin privirea. Și par foarte frumoase.

Ea zâmbește. Am senzația că de fapt ar fi vrut să mă contrazică. Intervine Mariana:

– Andreea ce face? întreabă ea ștergându-se cu un prosop pe mâini.

– E în dormitor. Se uită la televizor.

Tresar. Apartamentul ăsta, din descrierile Marianei, este un apartament mic și nedecomandat. Din hol se intră în sufragerie și din sufragerie se intră în dormitor și în baie. În dormitor nu trebuia să fiu eu cu Mariana? Andreea este în patul în care vom dormi noi. Știe că am ajuns și stă încă lungită în patul acela?!

– Să o chemi și pe ea să mâncăm cu toții, spune Mariana mergând la frigiderul înalt din colțul de lângă fereastră. Mai este din ciorba aia pe care am făcut-o eu ieri?

– Nici nu ne-am atins de ea, răspunde Cristina fără să se întoarcă spre maică-sa. Nu ne-a fost foame.

Se uită spre mine. Apoi adaugă, fără să știu cui se adresează: – Hai că mă duc să o chem.

Și spunând astea se ridică și se întoarce pentru a ieși din bucătărie. Nu mă pot abține să nu o urmăresc cu privirea. E îmbrăcată într-o pijama de bumbac din două piese, bluză și pantaloni, moale, ca pentru copii, care îi ascunde formele atât cât să te lase să le imaginezi. Din doi pași este la ușă însă pentru mine este suficient ca să îi observ unduirea șoldurilor și curbura frumoasă a feselor. Iar de sub pijama nu se vede nicio dungă de chilot. Iese din bucătărie dar a rămas, transparentă, pe retina mea. Prin transparența ei o văd pe Mariana cum scoate o oală grea din frigider și o pune pe aragaz. Mă gândesc dacă nu ar trebui cumva să protestez și să spun că nu îmi este foame. Renunț. Îmi dau seama că timpul trebuie umplut cu ceva și tac din gură. Mariana pune oala pe aragaz, aprinde flacăra apoi, ca și cum ar fi simțit începutul meu de derivă, vine la masă lângă mine și, cum stă în picioare în stânga mea, mi se îndeasă cu șoldul în umăr și îmi pune mâna pe cap. Îmi ridic ochii spre ea ca un motan căruia nu îi displac deloc mângâierile.

– Bine ai venit la noi! zice ea privindu-mă în ochi. Are o privire optimistă, jucăușă.

– Bine v-am găsit, zic eu în timp ce o cuprind cu mâna pe după șolduri și îmi plimb mâna peste bucile ei rotunde și tari. Ea chicotește și îmi dă peste mână ca și cum ceea ce fac eu acolo  la fundul ei nu e frumos.

Dar gestul ei de cochetărie dorsală este, evident, doar semnul că jucăria funcționează normal.

Apoi ușa bucătăriei se deschide cu un scârțâit care îmi aduce aminte de ușa mea de acasă și Cristina apare din nou. În urma ei, timidă și parcă negăsindu-și locul, vine o alta tânără. Prin contrastul cu tot ceea ce se găsește în jurul ei, pare la rândul ei, ireală. Chipul ei tânăr este de o frumusețe cum nu am mai văzut decât la o colegă  de  la  grădiniță  de  care  am  fost  îndrăgostit  dureros  și iremediabil toată copilăria și adolescența. O, da, iubirea copiilor este mult mai intensă și mai dureroasă decât cea a adulților. Are o claie mare de păr galben și cârlionțat care îi încadrează fața savant, de parcă tocmai ar fi venit de la un coafor artist. Nasul scurt și arcuit cade perpendicular pe buzele perfect conturate, iar fața îi este de un oval ireal, perfect. Pielea de pe față și de pe gât, atât cât se vede prin decolteul halatului de baie pe care îl poartă, este atât de lisă, întinsă și lipsită de orice imperfecțiuni încât pare ceramică. Trupul îi este înfășurat într-un halat negru, plușat, strâns în talie cu un cordon lung ale cărui capete îi atârnă pe una din coapse și care îi adaugă un aer de neglijență căutată. Răspândește un parfum discret de iasomie și o senzație de fragilitate și delicatețe.

– Ea este prietena mea, Andreea, spune Cristina după ce au ajuns amândouă în dreptul mesei.

Andreea întinde mâna spre mine și mă privește în ochi. Acum observ că are ochii verzi și strălucitori ca niște smaragde lichefiate. Lumina becului se reflectă din ei, colorată și amplificată biologic. Mă ridic și eu, îi apuc mâna într-a mea, i-o strâng ușor și mă prezint. Mâna ei este moale, mică, cu degete subțiri și are unghiile tăiate foarte scurt. Mă gândesc că probabil cântă la vreun instrument. Îmi strânge și ea mâna, iar strânsoarea ei este atât de caldă și atât de intimă încât, în nerușinarea mea de mascul dezmățat mă face să mă gândesc, înfiorat și pofticios, la strânsoarea altor părți moi ale trupului ei.

– Bine ai venit! spune ea.

Zâmbește. E un zâmbet simplu, sincer. Îi zâmbesc înapoi și, deși în momentul acesta nu fac altceva decât să stau cu fundul pe scaunul tare și neconfortabil din capul mesei, de fapt sunt dus de o legănare vrăjită. Mă uit în jurul meu și mi se pare că visez. Trei femei frumoase, din care două cu totul amețitoare. Am sentimentul nesperat de mascul Alpha intrat în pădurea cu orgasme și desfătări. Mă simt ca legănat într-un hamac întins în intimitatea unui harem de femei care nu a fost încă alocat legal nimănui. Asta mă apropie periculos de o cădere în meditație dar pentru că știu că meditația nu este deloc favorabilă erecțiilor fac la timp o eschivă și mă întorc la femei. Zic, mascându-mi cât pot de bine emoția:

– Am auzit că în mină, la adâncimi mari, din când în când săpătorii descoperă cristale perfecte de o frumusețe orbitoare. Voi în ce mină ați fost găsite?

Ele zâmbesc măgulite de ce am zis eu. Mi se pare că am găsit o remarca potrivită pentru pretențiile mele de intelectual decăzut în cea mai cruntă imoralitate și de aceea sunt mulțumit de mine. Fiind mulțumit de mine, pot fi în continuare nonșalant. Fiind nonșalant, lucrurile complicate devin simple. În fine, ne așezăm cu toții la masă iar Cristina ne servește ciorba. Apoi se așază și ea. Bucătăria pare acum o scenă poligam-domestică cu mine așezat în capul mesei, cu Mariana în celălalt cap al mesei și cu cele două fete de o parte și de alta. Mâncăm într-un firesc halucinant. De parcă toată viața am fi mâncat împreună. Și adevărul e că, dincolo de emoția care mi s-a strâns în piept ca un ghem de sârmă ghimpată, și dincolo de stupefacția intrării atât de abrupte în viața acestor femei care până acum câteva minute nici nu existau, am un sentiment, aproape nefiresc, de firesc. Mă simt deosebit de bine. Scârțâitul acela al ușii mi-e  atât  de  familiar.  Mâncăm  în  liniște.  De  undeva  se  aude  un televizor. Deodată Cristina rămâne cu lingura în aer. Și-a amintit ceva. Se uită spre maică-sa și o întreabă emoționată:

– Mi-ai găsit ce ți-am spus să îmi iei?

– Ți-am găsit, da, spune Mariana. Și ți-am luat două.

– Două?! exclamă Cristina fericită. Vaaai, ce bine, mami! Cu breteluțe transparente?

– Transparente, da.

E atât de fericită încât ochii îi strălucesc insuportabil. Bate o dată din palme și zice:

– Arată-mi-le, te rooog! Unde le-ai pus?

– Nu mănânci mai întâi? întreabă Mariana.

Dar ea a lăsat deja lingura în farfurie și s-a ridicat în picioare chiar acolo, la câțiva centimetri de mine. Se uită spre Mariana și își șterge buzele unse de ciorbă cu un șervețel de hârtie.

– Unde sunt? întreabă ea nerăbdătoare.

– Vezi că sunt în plasa aia a mea din hol, într-un pachețel albastru, spune Mariana arătând cu lingura de ciorbă spre ușă.

Cristina iese din bucătărie și merge la sacoșa lăsată în hol. O aud prin ușa întredeschisă cum caută în ea. Apoi se aude ușa de la sufragerie. Se pare că a găsit ceea ce căuta și a plecat cu pachețelul în sufragerie. Fesele ei remanente încă îmi joacă pe o retină de aer iar prin ele o văd acum pe Andreea cum mănâncă, reținută, atentă să nu facă nici cel mai mic zgomot atunci când duce lingura la gură. Nu pare a avea mai mult de optsprezece sau nouăsprezece ani nici ea. Mă întreb al cui o fi halatul pe care îl poartă. Îmi place că este negru și are marginile tivite cu o dungă subțire de galben intens. Pare o scurgere controlată pe halat a însuși părului ei galben. Simte că o privesc și de aceea se uită și ea la mine și zâmbește. Zâmbetul ei este straniu și frumos. Un fel de a spune că viața este minunat de frumoasă și că ea este de acord ca, stând acolo lângă ea pe scaun, să fac și eu parte din viața ei.

Simt nevoia să fac ceva. Îmi mai pun niște sare. Mâncăm.

Ce bine e că am acasă o carte cu povești nemuritoare pe mașina de spălat! Nu știam cât poate fi de folositoare. Sunt deja în paginile cărții mele de povești, iar acolo, endorfinele sunt mereu în exces. Numai acesta poate fi motivul pentru  care nu  rămân  cu gura căscată în momentul în care Cristina revine în bucătărie. Un singur pas să fac afară din paginile și fanteziile de pe mașina de spălat și s-

ar întâmpla o nenorocire. Aș rămâne contemporan cu scena aceasta care se desfășoară în fața mea. Iar scena care se desfășoară sub ochii mei este de necrezut.

– Mami, spune Cristina, nu pot să îl închid aici la spate. Ajută-mă tu, te rog!

E lângă mine, în picioare, întoarsă cu spatele către maică-sa. O văd din profil. Nu mai are pe ea bluza de pijama. Nu mai are nimic. E goală până la brâu, aici lângă mine în bucătăriei. Părul ei bogat și negru ca un segment de noapte îi atârnă direct pe umerii goi și pe spate. Îi văd sânii. Sunt rotunzi și fermi de parcă ar fi făcuți dintr-un cauciuc sintetic proaspăt întărit. Pântecul îi este drept și întins ca la gimnaste. Pantalonii pijamalei i-au alunecat pe șolduri și i-au descoperit puțin din partea aceea de sus de unde pornește rotunjimea bucii. Mă uit la ea ca un rapsod popular care își culege pe viu materialul pentru un cântec de jale. Acesta este, fără îndoială, momentul în care ar trebui să am o erecție. Doar că lucrurile au un firesc al lor, diferit, și, în loc de o erecție, mă trezesc de fapt preocupat de problema pe care o are cu sutienul. Pentru că acesta pare să fie problema. Sutienul. Mariana i-a cumpărat sutiene cu bretele transparente iar ea vrea acum să le probeze.

– Nu se închide? întreb eu ca și cum ar fi vorba despre ușa de la atelier.

Ea se uită la mine și zâmbește.

– Ba da, se închide, dar cred că e puțin cam strâns. Până se lasă puțin…

Mariana lasă lingura în farfuria de ciorbă, apucă cu atenție capetele sutienului și le petrece peste pieptul Cristinei.

– Păi ce să faci, măi mamă, dacă ți-au crescut și ție țâțele astea așa de mari… O să îți trebuiască o măsură mai mare data viitoare.

Și spunând astea, reușește cu o mișcare pricepută să îi închidă la spate sutienul Cristinei. Cristina își ia sânii în mâini și îi aranjează în cupe. Îi împinge în sus și în jos, spre stânga și spre dreapta, apoi, când îi simte așezați suficient de confortabil se duce la chiuvetă și se privește în oglinda de deasupra. Își aranjează cu grijă breteluțele transparente peste umeri și se analizează în oglindă din  față, din profil, din celălalt profil. Cupele sutienului sunt decupate în partea de sus și de aceea acoperă sânii numai în partea de jos, cât să le ascundă sfârcurile. Efectul este grozav: strânși în sutien, sânii se apropie unul de altul și se umflă strălucind tari, tensionați, de parcă ar vrea să țâșnească afară. Cristina se examinează în oglinjoara de deasupra chiuvetei serioasă, aproape gravă, ca înaintea unei operațiuni periculoase. Dar în clipa următoare zâmbește bucuroasă spre propria ei figură din oglindă și se întoarce spre noi radiind de bucurie și plăcere. Vine repede la maică-sa, o apucă pe după umeri și o strânge la piept. Mișcările ei au o delicatețe și o eleganță aproape ireale:

– Vai, mami, e așa de frumos!!! Îmi place la nebunie. Mulțumesc mult. Mult de tot. Acum pot să îmi iau rochia aia neagră fără umeri, cu paiete…

E încântată. Mariana la rândul ei este satisfăcută în orgoliul ei de mamă. Andreea pare că o soarbe din ochi, fermecată de frumusețea sutienului și de felul cum stau în el sânii Cristinei. Iar eu, încercâd să îmi controlez zvâcnirile pe care le simt între picioare, mă rog în secret ca ea să își probeze și celălalt sutien și să nu i se potrivească. Și dumnezeu, dintr-un capriciu, hotărăște să mă recompenseze pentru puținele fapte bune pe care le-am făcut în viața mea și îmi dăruiește chiar mai mult decât atât. Andreea spune:

– Ești grozav de frumoasă, Cristina. Sânii tăi par și mai frumoși ascunși în sutien pe jumătate…

Și, întinzând mâna peste masă, o mângâie lin cu vârful degetelor mai întâi pe umeri și apoi în jos, pe una din bretelele sutienului, până la rădăcina comprimată a sânului. O privește în  ochi și îi zâmbește. Cristina îi ia mâna cu care a mângâiat-o în mâna ei, o duce la gură, își pune buzele ei frumoase pe ea și sărută degetele mici și delicate ale Andreei. Cele două fete se privesc una pe alta în ochi cu multă căldură. Eu tac chitic dar simt că în pantalonii mei se pompează sânge în exces. Mi-e cald. Andreea trage mâna și o pune pe masă. În obrajii ei a apărut o roșeață care nu era acolo  cu câteva clipe în urmă. Cristina scoate din cutiuța albastră de pe masă celălalt sutien, roșu închis, ca sângele și i-l întinde Andreei.

– Probează-l tu pe ăsta, spune ea. Vreau să avem la fel. 

Inima îmi bate tare repede. Așa trebuie că se simt cei cărora le ies numerele la loto. Cum mă simt eu acum când o văd pe Cristina cu sutienul în mână întinzându-i-l Andreei. Mă adresez lui dumnezeu ca unui bun amic și îl rog să nu o lase pe Andreea să plece din bucătărie cu sutienul. Să îl probeze acolo, sub ochii noștri. Și, se pare, dumnezeu e tare bun. Mă ciupesc discret pe sub masă și îmi repet la repezeală în minte câteva date personale. Corespund. Andreea se ridică, împinge farfuria din care a mâncat mai înspre mijlocul mesei și iese. Acum sunt amândouă în picioare față în față, în partea stângă a mesei. Mă uit la ele pe cât de uimit pe atât de emoționat și nerăbdător.

– Hai că ți-l pun eu, spune Cristina. Desfă halatul!

Sunt singurul care mai ține lingura de ciorbă în mână. Dar, desigur, de câteva minute nu o mai folosesc. La pulsul ridicat pe care îl am privind trupul dezgolit al Cristinei și pe Andreea pregătindu-se să își dea jos halatul de pe ea, lingura și ciorba sunt istorie. Sunt parcurs cu repeziciune de fantezii secrete și vinovate care locuiesc în mine de mic, de la primele erecții spontane și de la primele povești cu zâne. Încerc să îmi amintesc ce dată este astăzi pentru a încerca să fac vreo corelație care să îmi explice de ce sunt atât de norocos.

Nu pot. Toată energia mea este acum în ochi și în corespondentul ochilor dintre picioare. Andreea se pregătește să își scoată de pe ea halatul negru chiar acolo, în fața mea. Nu am nici cea mai vagă idee dacă numărul acesta de striptease este o dezbrăcare într-o cabină de probă la mall sau e un joc sexual mult mai complicat. Curaj? Inocență? Provocare? Exhibiționism? Sau doar o descurajantă simplitate și naturalețe? Ce dobitoc sunt, dumnezeule! La ce mi-ar folosi să știu? Trebuie doar să mă bucur de prezența acestor femei total nepăsătoare de efectele feminității lor fabuloase asupra mea, căzute din cer, și să îmi desfăt privirea și glandele cu ce îmi oferă ele. Cristina pune sutienul pe masă, apucă cordonul cu care este strâns halatul Andreei și îi desface nodul. Dezlegat, halatul se deschide și marginile lui se depărtează. Andreea trage de marginile lui mai departe și, ducând brațele înspre spate, îl lasă să îi alunece de pe umeri în lungul brațelor. Sânii țâșnesc dintr-o dată în lumină. Halatul îi alunecă în întregime. Înainte de a cădea pe podea, îl prinde. Tot pieptul i se dezvelește. Umerii mici și frumos rotunjiți, brațele corect proporționate, abdomenul alb, șoldurile, chilotul negru tivit cu dantelă roz, picioarele frumoase și fierbinți, tot trupul ei proporționat și proaspăt apare de sub pânza halatului și îmi inundă ochii ca înflorirea unui pom fructifer. E atât de frumoasă încât am senzația că orbesc. Dar nici măcar orb nu pot să-mi neg definiția de bărbat. În clipa aceea membrul meu începe să se îngroașe repede și să tresară repetat ca să își facă loc în strânsoarea chilotului. Mariana, ca și cum în timpul acesta nu s-ar întâmpla nimic deosebit, deschide un pachet de șervețele albe, extrage unul, se șterge cu el pe buze și pe mâini și, privind la cele două fete, zice:

– Andreea, tu ai sânii la fel de mari ca și Cristina mea.

Cristina i-a prins sutienul la spate. Acum se uită una la alta și își zâmbesc cu căldură. Apoi se iau pe după umeri, se întorc spre noi și, stând drepte ca într-o vitrină, își împing țâțele înainte ca să le vedem bine sutienele și zic vesele, alintate, aproape simultan:

Ei, cum vă plac sutienele noastre? 

– Ce proastă am fost că nu mi-am luat și pentru mine unul, zice Mariana sorbindu-le din ochi cu mândrie de mamă.

– Mmm… Sunt foarte frumoase, zic eu. Superbe!

Și nici măcar nu spun ceva neadevărat. Cred că ochii îmi lucesc ca la televizor. Dar cel mai adevărat lucru  este că sutienele lor nu mă interesează nici cât negru sub unghie. Numai că, fiind un desfrânat oportunist, găsesc în ele scuza perfectă ca să mă zgâiesc cu nerușinare la sânii lor. Cât poftesc. Chiloțeii negri ai Andreei sunt ireal de sexi. Se vede prin ei umflătura alungită a buzelor sexului ei de fată. M-aș ridica chiar să îi aranjez mai bine o bretea Cristinei dar mi-e teamă că erecția dintre picioarele mele o să se vadă și adevărul este că nu poți umbla prin bucătăria cuiva pe care abia lai întâlnit, cu ditamai erecția în pantaloni. E nepoliticos și lipsit de delicatețe. Iar eu știu că tuturor femeilor, oricât de ușuratice sau destrăbălate ar fi ele, le plac bărbații  educați  care  să  le  trateze  cu  tot  respectul  cuvenit  unei prințese. Femeia trebuie să știe că e unică și că, prin urmare, alta ca ea nu mai există.

Așa funcționează mintea lor. După principiul Koh-i-noor.

M-am dezbrăcat și acum, gol, sunt lungit cu mâinile sub ceafă în patul din dormitor, cu capul pe o pernă mare. Pe noptiera de lângă fereastră este aprinsă o veioză cu un abajur roșu prinsă într-o clemă de plastic. Lumina ei mică încălzește camera cu umbre roșietice. Alături de mine, în șezut, cu un picior flectat iar cu celălalt lăsat pe podea peste marginea patului, stă Mariana. E dezbrăcată și ea. Dar nu de tot. Și-a mai păstrat chiloții. Seamănă foarte bine cu un personaj dintr-o pictură impresionistă ieșită la un dejun la iarbă verde. Stă în șezut aproape de marginea patului pentru că din poziția aceea ajunge mai ușor la farfurioara cu alune pe care a pus-o pe scaunul de lângă pat și la paharul cu vin roșu pe care l-a umplut deja a doua oară.

Ne uităm la televizor pe un post local. Cu mâna dreaptă ia din când în când câte o alună, iar cu mâna stângă, mă mângâie în sus și în jos pe penis. Pare foarte concentrată la ceea ce se întâmplă la televizor. Se vede că Mariana lucrează la birou, cu hârtii, și nu pe undeva prin mină cu cine știe ce unelte. Mâinile ei sunt moi și pielea e fină. În poziția orizontală în care mă aflu, tot aparatul meu circulator nu are altceva de făcut cu sângele decât să îl pompeze între picioare. Sub mângâierile ei repetate între picioarele mele apare un membru inferior suplimentar, tare ca un lemn, arcuit spre înăuntru, tensionat și țeapăn. Prepuțul fiind prea scurt pentru situațiile acestea când o doamnă de la personal îl freacă uitându-se la televizor, este decalotat total iar capul expus are o tendință de a se înroși. Televizorul este un model mai vechi și ceva e în neregulă cu potențiometrul de volum. Merge tare și nu se poate da mai încet. Dintotdeauna am urât restaurantele în care muzica e dată prea tare sau lăutarii stau prea aproape de masa mea. Pentru că nu te mai poți înțelege cu comeseanul. Niciodată nu a fost însă o defecțiune de volum mai binevenită decât acum. Îmi convine de minune. Altfel ar însemna să vorbim. Iar Mariana nu trebuie întreruptă. Nu. Trebuie lăsată să facă exact ceea ce face.

Cele două fete au rămas în camera cealaltă, în sufragerie, unde există o canapea extensibilă pe care bănuiesc că au desfăcut-o pentru noapte. Acolo este și computerul de la care conversa Mariana cu mine.

Cândva, când era combinată cu inginerul șef de la mină, care, pe cuvânt, era un curvar de ultimă speță și le-a futut pe toate parașutele alea de pe la birouri, Mariana a vrut să facă niște transformări savante în structura apartamentului. De exemplu, a scos ușa dormitorului, pentru că din cauza ei nu avea loc șifonierul, și a pus în locul ei un fel de ușă glisantă. Adică o ușă care nu pivota pe balamale, descriind un cerc, ci una care aluneca într-o parte, descriind o linie. Doar că amorul cu inginerul șef, pentru că ei nu îi plăcea deloc anal “iar dobitocul când se îmbăta numai așa voia și mă durea”, nu a durat suficient pentru finalizarea lucrării, iar ceea ce trebuia inițial să fie în proiectul savant o ușă glisantă este acum doar o placă mare de rigips, albă, care a înțepenit într-o poziție de mijloc pe o șină strâmbă. Nu mai merge nici înainte, nici înapoi. Se poate intra și ieși din dormitor pe lângă ea, dar cu atenție și sugându-ți puțin burta. Un efect secundar al acestei tentative arhitecturale eșuate este însă acela că, dacă cineva trece din sufragerie spre baie, ne poate vedea prin partea de ușă care nu se mai poate închide. Și invers. Noi vedem cine trece din sufragerie la baie. Sau de la baie în sufragerie. Iar sunetul, între dormitor și sufragerie, circulă liber. La fel cum circulă degetele moi și catifelate ale Marianei în lungul tijei mele groase. Lin și continuu. Stau întins pe spate, ea mă mângâie încet chiar în locul în care îmi place cel mai mult, mă uit la televizor ca la un telefon public unde văd cetățeni vorbind despre lucruri care nu mă interesează și mă simt, pe valea asta a lignitului pe care toată țara o vorbește de rău, foarte bine. Sincer, așa mi-ar plăcea să îmi petrec absolut tot restul vieții. Uitându-mă la televizor întins pe spate în timp ce o femeie cu forme frumoase și fără complicații existențiale mă freacă cu mâna pe membrul meu de bărbat, cu pricepere și evlavie.

– Ia uite! Aaa… Asta e Marinela de la producție! exclamă Mariana dintr-o dată și ia mâna de pe penisul meu ca să mi-o arate pe ecran pe Marinela. Vaaai, ce s-a urâțit și maimuța asta! Nu-mi vine să cred.

Și mie Marinela mi se pare într-adevăr urâtă și nesuferită. Dar asta doar pentru că din cauza ei, Mariana și-a ridicat mâna de pe penisul meu.

– O cunoști? zic.

Mariana lasă din nou mâna în jos și, dintr-o obișnuință deja formată, îmi ia iar membrul în mână, îl strânge ușor în palmă și continuă, spre liniștea mea, să îl frece. De data aceasta, parcă puțin mai repede, cu o ușoară nervozitate. Vederea Marilenei la televizor a făcut-o invidioasă. De aceea mă decalotează mai mult. – Păi cum să nu o cunosc pe asta? O parașută. Au disponibilizat-o din primul val, când s-au dat banii ăia cu ghiotura la toți vagabonzii… Cu banii luați și-a făcut o sifonărie într-o baracă lângă mină unde erau înainte birourile, că se avea bine cu inginerul, știi, dar până la urmă a ajuns să vândă acolo numai poșircă din surcele și bălegar. Ehe, a făcut bani frumoși că animalele astea sunt în stare să bea și pișat de rață. Într-o vreme nu mai era nimeni ca ea. Numa’ că până la urmă s-a înhăitat cu un nenorocit de moldovean bețiv care o schingiuia în bătaie. Ca și boul ăsta al meu pe care lam avut. Animale, zice ea cu un oftat.

Apoi gustă puțin din paharul cu vin.

Dau din cap asigurând-o de toată compasiunea mea și o privesc cu o empatie contagioasă. Trag concluzia că boul ei trebuie să fi fost vreun soț sau vreun concubin precedent. Cred că privirea mea camaraderească o motivează suplimentar să își continue frecatul iar asta este tot ce mă interesează.

– Dar știi, continuă ea cu o voce mai scăzută și îmbunată, ea de felul ei era de fapt o fată tare bună…

Îmi dau seama că discuția despre Marilena se poate prelungi fără rost. O întreb încet.

– Nu îți dai jos și chiloții?

– Ba da, zice ea la fel de încet uitându-se în continuare la televizor. Dar mai stai puțin! Să adoarmă fetele astea.

Mi s-a părut un termen mult prea evaziv și cred că am făcut o față puțin cam supărată. De unde să știu eu cât le era lor de somn?

– Hai, zău, nu te supăra. O să fie bine, ai să vezi.

Și spunând asta, pune paharul cu vin pe noptieră, se întoarce mai bine în pat, mă privește languros și, într-un gest reparatoriu,  îmi apucă penisul cu amândouă mâinile pentru a-mi demonstra în avans că totul va fi bine. Îl freacă încet, cu un început de fervoare, în sus și în jos. Adevărul este că nu e rău deloc și că de fapt nici nu mă grăbesc să o penetrez. Doar că o bucă frumoasă de femeie este întotdeauna binevenită în văzul bărbatului. Într-un moment de liniște la televizor, le aud pe cele două fete vorbind în camera de alături. Simt cum mă apucă o visare vinovată și clandestină în care Mariana este, pe rând, fiecare din cele două fete care, goale și pe jumătate încălecate cu picioarele peste mine, fac cu schimbul la mângâierea tijei mele. Sunt bătrân dar imediat sub pielea mea locuiește, având exact aceeași formă ca mine și umplându-mă pe de-a-ntregul pe dedesubt,  un tânăr dement, nesătul și periculos. În lumina roșie a dormitorului îmi năpârlesc de pe mine vârsta ca pe o piele prea strâmtă și din mine iese, lucios și alunecos, dat cu un ulei amețitor, un tânăr fermecat și nărăvaș. Mă întorc spre Mariana, o trag înspre mine și îi apuc între buze una din țâțele ei la fel de frumoase ca ale fiică-sii. Ea tresare și se lasă moale în voia mea. Geme încet. Îi trag chiloții de pe ea și îi duc degetele între picioare. Îi simt umezeala și moliciunea celor două părți în care i se despică sufletul ei viu dintre coapse. Îmi trec degetul printre ele și o simt cum tresare în spasme mici. Degetele îmi alunecă lin peste umezeala ei în sus și în jos. Apăs puțin și buzele acelea se depărtează lăsându-mi degetul să alunece între ele. Televizorul merge tare. O mângâi pe umeri, pe spate, pe rotundul bucilor. Penisul meu, țeapăn și drept, se freacă de abdomenul ei în sus și în jos ca și cum și-ar fi găsit deja locul în care să i se potrivească în trup. Habar nu am de ce mă dorește femeia aceasta, dar simt că mă vrea. Îi desfac picioarele și îmi potrivesc capul tare si umflat al penisului în despicătura ei fierbinte. Dau să împing dar ea mă dă la o parte și spune încet:

– Hai pe la spate. Așa mă doare operația.

Nu aveam de unde să îi cunosc trecutul chirurgical și, pentru că se dovedește a fi o gazdă minunată, ultimul lucru care vreau să i se întâmple acum e să o doară operația. De aceea o întorc cavalerește cu spatele, îi depărtez puțin bucile ajutându-mă de mâini și, mai mult pe bâjbâite, îi găsesc deschiderea din trup. Îi depărtez umflăturile pe care le simt cum mă strâng și alunec în ea încet dus pe sucul ei lubrifiant până când tot axul tare și gros al bărbăției mele intră înăuntrul ei. E o poziție care îmi place și îmi convine de minune. Nu îi văd decât spatele și nu îi simt, pe vintre, decât rotunjimea femeiască a bucilor ei. Posed adică o femeie fără chip. O femeie exponențială de a cărei istorie și trăiri nu am nevoie. Ea geme constant dar încet. Mult mai încet decât televizorul, un lucru convenabil pentru toată lumea. O penetrez cu oarecare plăcere, mai ales ca o compensație intimă pentru drumul lung făcut până aici. O penetrez îndelung, repetat, schimbând din când în când unghiul. Dar, orice aș face, în timp ce o penetrez sancțiunea nedreaptă mi se aplică în continuare. În mintea mea, aproape suprapuse una peste cealaltă, mă destrăbălez cu cele două fete din camera de alături. Nu știu cât durează. Zece minute.

Jumătate de oră. O oră. Mai mult? Mariana geme în continuare, încet dar constant. Mai încet decât televizorul. Am transpirat. Femeia aceasta are un fund frumos și de la o vreme a început să strângă cu tărie din buci. Vaginul i se contractă și se dilată exact într-un ritm care îmi mulge penisul ca pe o țâță. Dă rotativ din fund și știu că în curând voi ejacula.

Ciudat.

La un moment dat mi se pare că văd prin deschizătura ușii de la dormitor o umbră trecând din sufragerie spre baie. Poate mi s-a părut, din cauza luminii schimbătoare a televizorului. Simt cum de pe șira spinării mi se lasă sperma fierbinte prin rădăcina organului meu de bărbat, o sticlă topită, insuportabilă, și cum dorința o împinge spre în afară sub presiune. O apuc pe femeia din fața mea cu mâinile de țâțe din spate și o trag cu putere spre mine. O penetrez adânc până la cotor și rămân așa, înfipt în ea până în mațe. Zvâcnesc și mă descarc. O dată. De două ori. De trei ori… Ea geme. Ceva mai tare dar oricum, nu mai tare decât televizorul. Mai zvâcnesc de câteva ori, din ce în ce mai încet și apoi, într-un minut, două, mă liniștesc. E momentul la care, brusc, după ce a dat ce are mai bun în el, bărbatul se simte singur și deposedat. Cei mai mulți fumează acum o țigară și se gândesc la femeia de lângă ei ca la un obiect de care, nemaiavând temporar nevoie, nu știu unde să îl depoziteze. Eu nu fumez.

Mă extrag cu atenție din corpul Marianei, mă răsucesc pe spate, îmi pun palmele sub cap și, respirând de câteva ori mai adânc, rămân nemișcat și gol pe dinăuntru ca o țeavă, în poziția aceea cu ochii în tavan. Iar pe tavan le văd pe cele două tinere din camera de alături, îmbrățișate și goale. Încet, încet, bărbatul acela tânăr și fermecat dispare. Se scufundă din nou în mine, și, asemeni unui om care, întins pe spate, dispare puțin câte puțin într-o apă, se întinde la locul lui în interiorul meu și se face nevăzut sub piele. Rămân întins pe pat cu vârsta mea actuală, cu cicatricile, dinții falși și cu defectele adăugate de trecerea anilor.

Trec câteva minute. Nu știu dacă multe sau puține. Mariana, întinsă lângă mine, a tras plapuma peste ea și acum respiră regulat. Televizorul merge în continuare la fel de tare dar nu mi se mai pare ceva neobișnuit. De fapt Mariana a adormit. Și mie ar trebui să îmi fie somn după drumul lung cu mașina făcut pe serpentine și pe șosele înguste și aglomerate. Doar că nu îmi este. Stau cu ochii în tavan și mă simt vinovat față de Mariana. Am penetrat-o distant și absent, cu gândul la Cristina și la Andreea. Impersonal și fără să îi arăt vreun pic de simpatie. Ca pe o femeie de cauciuc prevăzută din construcție cu fluidele necesare. Poate însă că Mariana face parte din femeile acelea, nu puține la număr, care preferă masculul fără față. Cărora le este suficient un trup bărbătesc din mijlocul căruia să țâșnească o pulă arătoasă în erecție maximă, toată la discreția lor.  Poate  da. Poate nu. Dumnezeu știe. Trebuie să mă duc la baie pentru că simt cum, pe pielea acum încrețită a penisului, s-a format o crustă subțire de la fluidele noastre amestecate și întărite.

Mă ridic din pat. Pășesc spre golul lăsat de ușa glisantă. Mă neliniștesc. Oare or fi adormit cele două fete? Nu văd nimic. În camera de alături e întuneric și liniște. Trec repede prin holul micuț și intru în baie. În mod cu totul miraculos, este apă caldă. Pentru că bani nu le dau, minele le dau celor din blocuri încălzire centrală și apă caldă din belșug. Mă spăl. Evit să mă uit în oglindă. Urinez. Mă spăl din nou. Mă dau cu un deodorant pe care îl găsesc pe policioară. Mă șterg pe un prosop micuț. Deschid ușa băii și dau să ies.

Mă opresc însă surprins. În camera fetelor este acum lumină. Mă trag repede în spatele ușii de la baie și stau așa câteva secunde, nemișcat. Inima începe să îmi bată repede. Deci fetele nu dorm. Sunt în pielea goală și mi-e rușine. Ce să fac? Sunt un tip destrăbălat dar pentru mine sexul a fost întotdeauna un act deosebit de personal, intim până la superlativ. Nu știu de unde mi se trage, dar așa este. Să ies din dosul ușii și să mă duc în dormitor? Sau să mai stau acolo în baie până se stinge la ele lumina? Sunt încurcat și emoționat. Mi-e rușine de Cristina. Oare ce trebuie să simtă o fată de nouăsprezece ani când îl vede ieșind din baie în pielea goală pe bărbatul care tocmai a penetrat-o pe maică-sa în camera de alături? Dar nu este numai emoția rușinii de a fi văzut dezbrăcat în situația aceea delicată. Mai este și un altfel de emoție. Una legată de cele două tinere femei. De atracția lor imparabilă. Și, culmea, în starea aia de confuzie și emoție care mă cuprinde în dosul ușii de la baie, colac peste pupăză, simt și văd cum mi se scoală pula. Mă uit cu groază în jos și o văd ridicată, privindu-mă întrebătoare prin găurica deschisă din botul ei decalotat. Îmi spun că nu e adevărat. Pun mâna pe ea și încerc să o împing în jos. Dar asta mai rău face. Revine ca un arc oțelit înapoi. Mă hotărăsc să mă uit în oglindă sperând că în felul acesta o să îmi treacă erecția. Mă uit, mă văd, dar, degeaba. Au trecut câteva minute. Trebuie să fac ceva. Și, pentru că în momente din acestea de încordare eu nu mai gândesc ci doar acționez, împing ușa băii și ies. Fac un pas în hol cu gândul de a trece cât mai repede prin fanta ușii glisante care nu a mai apucat niciodată să gliseze. Numai că, cu toată împotrivirea mea, nu pot să mă abțin să nu privesc în camera lor.

O clipă este de ajuns. Le văd. Și ele mă văd pe mine. Sunt întinse pe canapeaua extensibilă din sufragerie, pe un cearceaf alb, acoperite parțial cu o plapumă subțire. Stau pe pat pe o parte. Lumina mică a veiozei cade peste ele făcându-le umerii să străluceasca. Pare un tablou ireal. Andreea este cu spatele la Cristina iar Cristina o ține în brațe. Amândouă sunt goale iar din poziția aceea în care mă aflu eu, poziția lor seamănă stupefiant de mult cu poziția din care tocmai o penetrasem eu cu câteva minute mai înainte pe mama uneia dintre ele. Exact așa. Cristina o îmbrățișează din spate pe Andreea iar palmele ei îi strâng între degete sânii. La fel cum făcusem eu cu maică-sa. Am senzația stranie că de fapt ele așteptau să ies din baie. Un iz de parfum de iasomie vine dinspre ele. Sunt insuportabil de frumoase. Parcă visez. Lucrul acela mi se întâmplă mie. Nu mai îmi pasă de nimic din ceea ce gândisem înainte. Mă opresc în holul acela mic și, fără să mă gândesc la nimic, vrăjit, mă uit la ele. Stau în picioare în cadrul ușii, care nu are de fapt ușă, și mă uit. Membrul meu dintre picioare face și el același lucru: se uită la ele prin ochiul deschis chiar în capul lui irigat. Cele două fete stau cuminți cu capul pe pernă și se uită la mine. Ne uităm unii la alții în ceea ce pare o eternitate. Un tablou suprarealist  ieșit  din mintea unui pictor psihopat dar foarte talentat. Și dintr-o dată, Cristina zâmbește. Un tremur electric mă trece prin trup. Îi zâmbesc înapoi. Cristina ridică o mână de pe sânii Andreei și îmi face un semn discret. Prima dată nu înțeleg. Sau înțeleg dar îmi este frică. Apoi Cristina repetă semnul. Iar eu îl înțeleg foarte bine. E un semn cu mâna prin care mă cheamă la ele. Lângă ele. Fetele astea două, ireale, mă cheamă la ele. Ezit. Apoi pornesc, cu erecția aceea neverosimilă la vedere, hipnotizat, spre patul lor. Ajung lângă pat iar Cristina îmi face semn să mă așez.

Tremur tot, cum nu am tremurat niciodată în viața mea. Nici chiar atunci când doar o fracțiune de clipă a lipsit ca profesoara de limba rusă să nu mă prindă masturbându-mă în spatele ei. Îmi sug cât mai bine burta și mă așez pe marginea patului emoționat, cu o erecție aproape dureroasă.

Mă gândesc că poate fetele vor să îmi spună ceva. 

Este după amiaza celei de a doua zi.

Suntem lângă autobuzul vechi și mâzgălit cu care urmează să plec. Le sărut pe buze pe amândouă, apoi urc și îmi ocup un loc la geam. Mariana și Cristina rămân jos și îmi fac cu mâna semne de bun rămas prin geam. Andreea a plecat de dimineață. Margareta, sora Marianei așteaptă un telefon important de la Mansur. În plus, are astăzi două procese, unul de viol și unul de divorț, și de aceea nu a putut să mă ducă cu mașina până în orașul de unde trebuie să iau un tren. O să merg cu autobuzul ăsta o parte din drum. E o zi friguroasă cu cer acoperit care seamănă mai degrabă cu una de iarnă decât cu una de primăvară iar ele, mamă și fiică, se țin îmbrățișate strâns una în alta. Nu mai e nimeni în afară de ele în stație. Se simt foarte bine împreună. Râd și îmi zâmbesc, îmi fac tot felul de semne cu mâinile prin fereastră până ce autobuzul se pune în mișcare. Mă uit în urma mea pe fereastră spre cele două femei rămase în stație până ce nu le mai văd deloc. Nu le voi mai vedea niciodată. Mă gândesc la viața lor de mâine. De poimâine. De răspoimâine. Poate că ar fi mai bine să mă dau jos din autobuz și să mai stau cu ele. O lună de zile. Sau șase. O vreme. Au fost atât de bune cu mine! Doamne, au fost atât de bune cu mine!

Stau în scaunul de lângă fereastră și privesc munții desfrunziți și mă simt gol pe dinăuntru ca o țeavă. Lângă mine s-a așezat o doamnă de vreo treizecișicinci de ani care și- a dat jos paltonul. Are buzele date cu un ruj strălucitor și unghiile foarte îngrijite. Scaunele autobuzului sunt înguste și apropiate. Simt cum, dedesubt, mă atinge, intenționat sau nu, cu piciorul.

Se declanșează principiul Koh-i-noor.

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu