Dintotdeauna am avut rău de înălțime.

De exemplu, atunci când era la televizor vreun meci de fotbal care nu se vedea prea bine și trebuia să mă urc pe acoperișul blocului ca să reglez antena, mă lua așa un tremurat de picioare și așa o amețeală acolo sus că se termina prima repriză și mie încă mi se mai zgâlțâiau genunchii și îmi tresăreau mușchii în fotoliul.

Ei bine, Marocul acesta este o țară din Africa la care, dacă vrei să ajungi mai repede, trebuie să mergi prin cer vreo șase ore. Iar cerul, credeți-mă, este foarte sus. și dacă ai probleme cu înălțimile, așa cum am eu, odată ajuns în cer poate să te ia o amețeală grozavă din care nici nu știu dacă îți mai revii. 

Făcusem escală la Milano, pe aeroportul Malpensa, și, după ce am stat vreo trei ore în sala de așteptare lângă un moș libidinos din Cairo care aștepta o cursă spre Malta unde mergea să joace la Casino, acum ne pregătim să ne îmbarcăm pentru Casablanca. Spun că era libidinos pentru că în timp ce vorbea cu mine se uita mereu spre Leila, femeia cu care eram, și în tot timpul ăsta în care a stat pe scaunul de alături cu picioarele desfăcute dizgrațios, nu mi-a vorbit decât despre prostituatele din zona portului și a hotelului Sheraton. Cât de pricepute erau ele și cât de multe erau dispuse să facă pentru numai numai câțiva dirhami. Tu nu trebuia decât să te lungești confortabil și să te lași pe mâna lor. și, vorbind, făcea tot feluri de semne  cu  ochiul  și  cu  buzele  lui  ude  de  bale. 

Noroc  că  Leila  nu înțelege engleza. 

Aeroportul ăsta e mare, e foarte bine luminat și are o mulțime de locuri în care poți să îți cheltuiești bani mulți pe lucruri puține. Mai ales în zona porților de îmbarcare pentru cursele spre Paris, Londra sau New York. Ce observ însă, acum când ne îndreptăm spre poarta de îmbarcare pentru Casablanca, este că luminile se răresc, holurile sunt tot mai înunecate iar copiii mai negricioși, mai gălăgioși și mai numeroși.

Se simte deja un spor de natalitate.

Chiar și mirosul general din aer pare puțin schimbat pe holul ăsta pe care se coboară înspre porțile pentru Africa. Casablanca, Abidjan, Abuja, Timbuktu… Hmmm… sună exotic, ce să spun.

Poate puțin prea exotic?!

–   Cât facem până la Casablanca?, o întreb eu, deși știam.

Leila este femeia cu care am conversat cel mai mult pe net înainte de a ne întâlni în realitate. și nici nu e de mirare ținând cont ca locuiam în continente diferite. Ce vreau însă să spun este că în felul acesta am avut timp destul să aflu despre ea tot felul de lucruri. Că, de exemplu, îi place la nebunie să fie întrebată lucruri comune la care ea să dea răspunsuri detaliate, prețioase și exacte. Chiar și la întrebările al căror răspuns nu îl cunoaște ea reușește întotdeauna să dea răspunsuri la fel de articulate, științifice și convingătoare.

–   În principiu facem trei ore și jumătate, zice ea.

Apoi, pentru că răspunsul i se pare supărător de simplu, adaugă:   – Dar, evident, depinde de turbulențe. și de aglomerația de avioane din aer. În aer sunt întotdeauna foarte multe avioane.

Evident. Leila e farmacistă. și se pricepe la avioane.

Dau din cap în semn că are dreptate, iar asta îi face plăcere și o afirmă. Tocmai ce și-a cumpărat un parfum scump de la unul din magazinele acelea supraluminate din centrul aeroportului și acum este într-o dispoziție excelentă. Îmi arată un fel de sticluță cu o bilă cenușie în loc de dop și zice:

–   Uite, am cumpărat și pentru tine un deodorant.

știam că magazinul acela e scump iar eu sunt un tip căruia îi place să creadă că știe cât valorează cu adevărat lucrurile. Nu că mi-ar fi displăcut gestul ei. Din contră. Zic:

–   Leila, mulțumesc, dar nu era nevoie. Mai am unul neînceput. Ea îl bagă în poșetă și spune simplu:

–   Îl folosești tu, dar l-am cumpărat de fapt pentru mine.

Ținând cont de faptul că Leilei îi lipsește cu desăvârșire simțul umorului, remarca aceasta aproape că m-a făcut să zâmbesc.

Înaintăm pe holurile care par a nu se mai termina vreodată. Observ că în jurul nostru apar din ce în ce mai mulți negri cu părul sârmos și din ce în ce mai multe figuri din nații de culori incerte îmbrăcate care mai de care mai fistichiu. Cu senzația că sunt parte a unui film documentar despre rase și obiceiuri, o urmez cuminte pe Leila gândindu-mă distrat ce dumnezeu urmează să mi se întâmple mie printre populațiile acelea neobișnuite din care mă hotărâsem să fac și eu, cu diferența specifică, parte. Nu mi se puteau, evident, întâmpla decât lucruri bune.

Mergem la Leila. La ea acasă. În Maroc. Să ne căsătorim.

Am ajuns la poarta de îmbarcare.

–   Gli vostri biglietti, per favore, spune domnișoara verde.

Zburăm cu Alitalia și italienii se dau în vânt după verde. De la iarba de pe terenurile de fotbal. Scot biletul și i-l dau domnișoarei care, dacă nu ar avea șepcuța aceea pe cap, ar fi chiar urâțică. Ca mai toate italiencele, de altfel. Urâțele. Ea îl introduce într-o mașinărie asemănătoare cu cele din gurile de metrou de la noi, care înghite tichetul, îl maltratează bine de tot în măruntaie, apoi îl evacuează pe o altă gaură, mâzgălit, și mi-l dă înapoi, bun de îmbarcat. Același lucru face și cu biletul Leilei numai că la ea se întâmplă ceva neprevăzut: domnișoara verde trage biletul cu prea multă forță de pe gaura lui de evacuare și biletul se rupe. O parte rămâne în aparat, o parte în mâna ei. Se fâstâcește puțin. Se uită la noi de parcă și-ar cere scuze și spune ceva, stânjenită. Desigur că va repeta procedura. Apasă niște butoane, se aprind niște luminițe, se aud niște sunete, scârțâituri în intestinele mașinăriei care sfîșiase biletul și, în cele din urmă, pe gura de evacuare apare un nou bilet. De data aceasta de o altă culoare decât primul. șepcuța verde îl ia, și, plină de solicitudine, i-l întinde Leilei surâzătoare.

–   Scusi, mi dispiace molto.

Zâmbim și noi, zâmbește și ea, zâmbește tot universul, iar Leila ia biletele și trecem mai departe spre autobuzul care trebuie să ne ducă pe pistă. Doar că, așa cum îi este obiceiul, din mers se uită la bilete și le verifică cu atenție. La un moment dat văd că se oprește, aduce biletul de culoare diferită mai aproape de ochelarii ei fumurii și citește din nou. Trec câteva secunde. Mă gândeam că a descoperit vreun excrement de muscă pe bilet și că va protesta la direcțiunea companiei. Dar nu. Ea se întoarce spre mine și toată fața ei mică și rotundă ca un grapefruit râde de satisfacție. Zâmbește cu gura până la urechi și îmi flutură în față biletul.

–   Ce-i? zic.

Ea flutură în continuare biletul și țopăie fericită. E mică și grăsuță și de aceea, țopăind, mi s-a părut că semăna cu un personaj de desen animat. Apoi își aduce aminte că este o femeie deosebit de serioasă și devine sobră.

–   știi ce au făcut ăștia? zice ea uitându-se în continuare la bilet.

Dacă râdea, mă gândeam că făcuseră ceva bun. Totuși, nu puteam fi foarte sigur. Zic, cu precauție:

–   Ce au făcut?

–   Mi-au dat bilet la business class!!!

și toată fața ei cât o portocală, se luminează ca o portocală în pomul de Crăciun. De data asta de un zâmbet de satisfacție și mândrie.

Mie însă, sincer, nu mi s-a părut tocmai o  veste grozavă. Noi ne cumpăraserăm bilete la clasa economică. Or asta însemna că acum trebuia să stăm despărțiți? Eu la economică, ea la business?

Zic:

–   Păi, și e bine?!

Ea nu sesizează îndoiala mea. Zice bucuroasă:

–   Păi e grozav! Închipuie-ți!

și, spre surprinderea mea, chiar în momentul acela, își scoate din poșeta neagră pe care o purta pe umăr o oglinjoară și, acolo, în fluxul de oameni care se îndreptau spre autobuzul de pistă încărcați de sacoșe, începe să se uite cu atenție în ea. Se examinează dintr-o parte, apoi din cealaltă. Deșurubează unul din rujurile ei scumpe și își pictează buzele cu dexteritate. Apoi, un lucru pe care nu mă așteptam să îl facă, își desface părul de la spate și îl lasă să îi cadă pe umeri. și-l scutură ca să se înfoaie. Asta este chiar surprinzător deoarece Leila este mahomedană și în religia asta femeile trebuie să fie al naibii de precaute cu părul lor în public. Mă uit la ea distrat de brusca ei cochetărie. Se mai privește de câteva ori din mai multe unghiuri. Termină cu aranjatul, mulțumită de fața ei, strânge de câteva ori din buze ca să i se repartizeze rujul uniform și pune oglinjoara înapoi în poșetă. Apoi, spre surprinderea mea și mai mare, vine la mine, întinde brațul și îmi zice:

–   Lasă că am să duc eu laptopul. Da-mi-l mie!

Zic, surprins de această inițiativă neașteptată, cu atât mai mult cu cât ea nu căra niciodată nimic în mâini iar laptopul, cu toată geanta în care erau înghesuite o mulțime de accesorii, era de fapt al naibii de greu:

–   Leila, dragă, dar e prea greu pentru tine. Nu are rost. Lasă-mi-l mie.

Ea însă pare că nici nu aude. Aproape că îmi smulge geanta neagră și grea din mână și o pornește înainte. La urma urmei nu este laptopul meu, este al ei. Are tot dreptul. O iau și eu în urma ei. Greutatea genții o trage de umăr în jos și pentru asta trebuie să se îndoaie puțin în partea cealaltă. Drept urmare, privită din spate dă impresia că merge puțin strâmb. Mă uit la ea, de data aceasta chiar cu nedumerire. și-a schimbat și călcătura: pășește apăsat, hotărât, cu oarecare morgă. Are bilet la business class! Merg în spatele ei și o urmez către Africa.  Sunt gata să mă bufnească râsul dar îmi dau seama că este prea cald pentru asta. și, confuz, parcă mă și deranjează ceva. Nu știu exact unde și nu știu exact ce.

Odată urcat în avion, am înțeles ce era de fapt business class-ul. Un rahat! Primele opt scaune din avion, imediat lângă cabina piloților, despărțite de restul corpului avionului printr-o perdeluță.

Asta era tot. Tot business class-ul. Nicio altă diferență, cât de mică.

Nici măcar mai mult spațiu pentru picioare. Nici scaune mai late. Nimic. Doar o perdeluță. Ca și cum, într-o  școală, într-o sală de clasă dirigintele hotărăște de capul lui într-o zi că băncile din primul rând, cel de lângă catedră, sunt business class. Pentru că așa vrea el.

Zic, sperând într-un răspuns negativ:

–   Rămâi aici?

–   Daaa! zice ea.

și se așează confortabil.

–   și să îmi lași și aparatul de fotografiat, te rog, mai zice fâțâindu-și fundul ei mare și rotund în scaunul îngust de la business class. Apoi exclamă:

–   Ah, e așa de plăcut aici!!!

N-am mai zis nimic.

M-am dus la locul meu, undeva în burta avionului și m-am așezat cuminte pe scaunul rezervat. Avionul a decolat și când am părăsit pământul am simțit o strângere de inimă. Chiar puțină teamă. Am rău de înălțime și mi-e frică să zbor cu avionul. Dar partea cu adevărat îngrijorătoare a călătoriei a fost aceea că nu mi-a mai fost frică să zbor cu avionul. Că dimpotrivă, încet încet, cu cât ne apropiam mai mult de Casablanca, cu atât eu voiam mai mult să aterizez de fapt la Marrakesh. Cu cât se scurta drumul, cu atât îmi doream ca el să fie mai lung. De ce?! Pentru că în scaunul rămas liber lângă mine, stewardessa a adus, nu știu de unde, o unguroaică tânără și frumoasă care, de cum s-a așezat, a intrat în vorbă cu mine de parcă mă cunoștea de când era mică. Avea o engleză pe alocuri comică și avea un zâmbet plăcut pe gura ei cu buze elegant conturate chiar și atunci când îmi povestea cum își rupsese piciorul anul trecut în Austria. Era frumoasă, avea niște ochi albaștri adânci, un năsuc subțire și cârn, un zâmbet cald și niște țâțe frumoase și obraznice care se vedeau în întregime prin bluzița ei transparentă. Era singură și mergea la Marrakesh în vacanță. Ca să se distreze. Chm… Mi-am adus aminte, în timp ce mă uitam la țâțele ei, de Einstein. Albert Einstein. Vreau să spun că uneori percepția distanțelor geografice, a vitezelor de zbor și a scopurilor care te animă poate fi sensibil modificată, pe neașteptate, de factori perturbatori de genul ăstora. Cu țâțe. Acești factori te pot face să înțelegi mai bine teoria relativității. Sincer, de la Milano la Casablanca e un drum scurt.

Casablanca e un oraș mare cât un județ de-al nostru, dar are un aeroport mic cât o stație de microbuz. Cum stau în rândul ăsta de oameni așteptând controlul pașapoartelor, mă gândesc dacă se cuvine să mă căsătoresc într-un oraș cu un aeroport atât de mic. Dacă ar fi demn. Dacă nu cumva, într-un fel sau altul, nu ar fi fost un fapt rușinos. Poate că era mai bine să găsim un alt oraș? Să mai amânăm un pic? Reziduuri de la conversația cu unguroaica pe care urma să nu o mai văd  niciodată. Poate era mai bine dacă mergeam  și noi la Marrakesh?

Leila este însă aici, ca un ceas deșteptător. Zice:

–   Dă-mi și pașaportul tău, te rog. și actele alea traduse.

–   Păi de ce să îți dau ție pașaportul? Nu pot să îl prezint eu?

–   Nu, nu, zice ea încet ca și cum ar fi vrut să nu fie auzită de polițistul pe lângă care tocmai treceam. E mai bine așa. știu eu ce spun. Crede-mă!

În general, sfârșitul respectului pentru un om începe atunci când nu mai ai încredere în judecata lui. Nu aveam niciun motiv să mă îndoiesc că avea dreptate. Așa cum îi plăcea mereu să aibă. Scot pașaportul din buzunarul de la piept al cămășii și niște hârtii traduse în care se spunea câte ceva despre mine. I le întind și, contaminat de tonul ei ușor subversiv, îi zic și eu, încet:

–   Ia-le!

Aici nu mai e business class. Este popular class cu figuri de tot soiul care își fac vânt cu evantaie improvizate. Prin urmare, mi-a dat laptopul înapoi. Acum îl car eu. Ea e cu pașapoartele, în față,  la ghișeu. E al naibii de cald. Mă surprinde mulțimea de militari și polițiști plantați în aeroport. Să fi fost vreun război în Maroc?! În general sunt un tip bine informat. Americanii nu mai bombardaseră pe nimeni de mult prin zona asta. Nu, nu putea fi război. Era pace. Se vedea după grămada de ambalaje de ciocolată și bomboane aruncate pe jos. Dacă ar fi fost vreun război nu aș fi văzut decât niște amărâți de sâmburi de curmale. Totuși nu îmi pot lua privirea de la polițiști. Majoriatea sunt negri și contrastează puternic cu cămășile lor albastre. De umăr le atârnă câte un șnur gros, roșu, împletit savant ca la comandanții de unitate de la pionieri.  În  picioare, deși e vară, poartă niște cizme înalte, negre și lucioase. Sunt impozanți. Ai zice că fiecare e cel puțin general de brigadă. Toți au mustață. Tot negre. 

Mie de mic copil mi-a fost frică să nu mă ia la poliție. De aceea mă gândesc serios acum dacă ar putea găsi vreun motiv pentru care să mă aresteze. Nu făcusem nimic. și eram cu totul legal. Veneam în Maroc să mă căsătoresc cu una de-a lor. La urma urmei, țara asta, prin venirea mea acolo, făcea o achiziție. Eu sunt un bun valoros și căutat. Am o conversație plăcută și inteligentă, am erecții dese și solide, știu câteva limbi străine și, dacă îmi pun mintea, fac un borș de pește și o saramură de îți subțiezi degetele sugându-ți-le după aia. Ar fi greu, prin urmare, pentru o țară, sau pentru o femeie, să nu își dorească un locuitor ca mine pe teritoriul ei. Ajung și eu la ghișeu. De dincolo de geam, un cetățean din acesta negru închis în boxa mică cu pereții de plexiglass și cu o deschizătură semicirculară jos, se uită la mine neîncrezător. E o privire pe care sunt convins că o exersează la cursurile de poliție de frontieră.  Poate e chiar probă de examen. Curge de pe el o transpirație lucioasă care capătă luciri de argint prin contrast cu pielea neagră. Pentru a se convinge că exist, mă întreabă ceva.

Eu zâmbesc, stânjenit.

–   A’ salam a lekum! îi răspund.

Asta înseamnă “pacea să fie cu tine”! Credeam că o să zâmbească.

Greșit!

Are în mâini hârtiile mele. Se uită tacticos prin ele. În momentul acela îmi amintesc că rata analfabetismului în Maroc e de 43 la sută. El, pentru a se mai convinge o dată că exist cu adevărat, mă mai întreabă ceva. Tot în arabă. Eu zâmbesc din nou. Zic:

–   Shukran!

Asta înseamnă “mulțumesc”.

Nu zâmbește nici de data asta. Dar, după ce le compostează sonor cu vreo trei ștampile, una după alta, se hotărăște să îmi înapoieze actele. Le iau și zic, epuizându-mi astfel stocul de limbă arabă:

–   Ma’a salama!

E un fel de “la revedere”. Doar că e ceva mai complicat. Mie mi se părea că mă descurcasem de minune. Leila mă trage însă de mânecă și îmi zice încet:

– Haide odată!

Chiar atunci, undeva prin mulțimea de călători, o văd pe unguroaică depărtându-se spre poarta de Marrakesh. Mă vede și ea. Îmi zâmbește și îmi face cu mâna. Leila se uită la mine cu o privire de agent asigurător, de parcă i-aș fi fost dat de cineva în îngrijire, cu aviz de însoțire. O văd pe unguroaică, o văd cum îmi face cu mâna dar mă prefac că nu o recunosc. Ce dumnezeu! La urma urmei venisem aici pentru cu totul alte treburi. Mult mai serioase!

O iau cuminte în urma Leilei spre locul de recuperare a bagajelor. Văd prin ferestre niște palmieri în fața aeroportului și brusc, îmi dau seama că sunt în Africa.

Ah, da, Africa!

Începe să mi se facă al naibii de cald.

Pentru că mai toată tinerețea mea m-am ocupat de analize de personalitate, de introspecții și de alte prostii din astea existențialiste, îmi formasem în timp părerea că sunt un tip care se cunoaște pe sine foarte bine. Citisem la vreme toate cărțile de aventuri ale  copilăriei, începând cu Robinson Crusoe  și Insula misterioasă, întreținusem raporturi sexuale de la o vârstă fragedă, văzusem filme pornografice în care afli tot felul de prostii interesante despre ce le place femeilor, sau ce nu le place, și învățasem cu ușurință formulele trigonometrice care, deoarece semănau cu pictogramele hitite, mi s-au părut în școală deosebit de plastice și decorative.

Pe deasupra, ca să impresionez fetele, citisem și câteva cărți din acelea groase de care fuge toată lumea: Frații Karamazov, Finnegans Wake, Critica rațiunii pure. și altele de genul ăsta. Încă îmi amintesc fosilele specifice care delimitează erele geologice precum și denumirea tuturor celor 206 oase din corpul omenesc. Pot oricând să reproduc formulele complicate ale fenolilor și alcoolilor și știu capitalele tuturor statelor lumii. Mi se pare că sunt un tip bine informat. și că am învățat destul de multe despre mine și despre lume. Lumea asta, pe care punem mâna zi de zi.

De aceea am tresărit extrem de surprins când m-am lovit de jumătatea aceea de vacă în Casablanca.

Orice s-ar spune și oricât de bine informat ai fi, e destul de puțin previzibil ca, mergând pe trotuar cu ochii în vitrine, să te lovești de o jumătate de vacă, dar mie chiar așa mi s-a întâmplat. Abia coborâsem din mașina lui Abdul, un cunoscut de-al Leilei care ne luase de la aeroport, și acum ne plimbam pe o stradă.  Jumătatea de vacă de care m-am lovit nici măcar nu era așezată normal, pe pământ. Era o vacă verticală. Atârna cu botul în jos. Vreau să spun, jumătate de bot. Era jupuită iar în jurul ei gravitau pe orbite joase o mulțime de musculițe. Leila, care era lângă mine și mergea regulamentar pe partea corectă a trotuarului, s-a uitat nemulțumită. Voia adică să spună, ce dumnezeu, de ce nu mă uit pe unde merg.

Era cât pe ce să îmi cer scuze că dădusem în jumătatea de vacă. Mi-am dat însă seama că nu e bine, ca bărbat, să îți ceri scuze prea des. Dacă îți tot ceri scuze pentru fiecare nimic, ajungi să ai probleme. Fie să nu ți se mai scoale, și să trebuiască și pentru asta să îți ceri scuze, fie nu i se mai scoale ei. Să nu mai inspiri adică teama aceea subtilă, de animal, cu care au nevoie femeile să se încarce înainte de a fi penetrate. Când desface picioarele, femeia o face întotdeauna cu o așteptare încărcată de neliniște și un soi de teamă care le electrizează.

Nu, unei femei nu trebuie să îi ceri scuze decât foarte rar.

și atunci numai ca să o faci să înțeleagă că ai de fapt în tine o gentilețe de Tyrannosaurus Rex și nu una de eunuc care nu înțelege ce le-a apucat pe femei atunci când încep să își maseze una alteia sânii. De aceea, holbându-mă la jumătatea de vacă verticală care acum, datorită impactului, începuse să se legene ușor, m-am mulțumit doar să zâmbesc promițându-mi în sinea mea că o  să fiu mai atent la animalele astea atârnate. și adevărul este că, în timp, am evitat cu grație jumătățile de vacă, de vițel, sau chiar capre întregi, care, încă sângerânde, agățate în cârligele măcelăriilor stradale, te îmbiau, cu țestele despicate și aburinde, la o ciorbă de creier alb. Sau la un grătar de fudulii gălbui.

Cu muștele aferente fiecărui fel de mâncare.

Ah, da, aici în Maroc am observat că muștele sunt foarte mofturoase, foarte specializate pe anumite tipuri de alimente și, mai ales, foarte loiale. Da, poate părea greu de crezut, dar în Maroc, ca european, poți avea musca ta personală care să te însoțească peste tot pe unde te duci la fel cum în altă parte poți avea un animal de companie.

Casablanca este un oraș halucinant.

După vreo trei ore de mers pe jos prin mirosul ăla de chimen și de portocale amestecat cu carburant și kebab mă așez obosit pe o balustradă, mă uit în jurul meu cu o senzație de neapartenență și zic, cam derutat:

– și acum ce facem?

Trecuseră mai mult de douăzeci și patru de ore de când nu mai avusesem poftă să o apuc de bucile ei de farmacistă și să o trântesc undeva. Poate că era din cauza căldurii și a soarelui acela alb care nu dispărea niciodată de pe cer. Sau poate din cauza schimbării de fus orar. Nu știu. Oricum, ideea este că pe mine, dacă nu am de gând ca mai devreme sau mai târziu să mă culc cu ea, prezența unei femei mă plictisește la fel de mult ca un film american cu împușcături și cu bărbați musculoși descheiați anume la cămașă.

Leila însă nu locuiește în Casablanca. Ea locuieșe într-un oraș mare din interiorul continentului, la poalele munților Atlas. Acolo se ajunge după vreo patru ore de mers pe autostradă printre plantații de măslini, șiruri de eucalipți și păduri de arbori de plută. Are o mașină franțuzească pe care o lăsase în custodia lui Abdul cât timp fusese ea plecată în Romania și care este acum plină ochi cu bagajele noastre. Mai bine spus ale mele. Pentru că, în afară de părinți, care nu mai încăpuseră, băgasem în gențile alea mari cât un elefant cu fermoare, toată agoniseala. Care, spre rușinea mea, trebuie să recunosc că nici măcar nu era multă. Încăpuse în trei genți mari de voiaj. și una de mână.

Mergem spre Rabat. Din loc în loc, dincolo de leandri albi plantați în insula dintre benzile autostrăzii se vede oceanul, albastru insuportabil. În dreapta, dincolo de șanțul care însoțește drumul, începe un câmp roșu, bolovănos. Deasupra noastră cerul, mereu albastru, fără nicio scamă de nor, iar în mijlocul lui mereu soarele. E frumos. Îmi place. Încep să îmi zic că nu am făcut deloc o greșeală venind aici. Că făcusem o alegere bună optând pentru destinația asta matrimonială. Că o să fie bine.

La un moment dat din autostradă se face un drum către dreapta, mai îngust. Leila încetinește și, ieșind din autostradă, o ia pe  drumul acela. E mai îngust, iar asfaltul nu e la fel de bun ca pe autostradă.

–   Nu era mai bine dacă rămânem pe autostradă? o întreb.

Ea se întoarce spre mine și îmi explică cum stă situația cu un aer contabil pe care nu i-l cunoșteam:

–   De aici încolo autostrada se plătește. Regele a introdus niște taxe foarte elevate. De ce să plătim atâția bani când putem să o luăm pe vechiul drum care, oricum, este la fel de bun? și chiar mai scurt. Taxe elevate?! De la franceză i se trage. Aici a doua limbă oficială este franceza.

–   Cât costă? o întreb.

–   Cincizeci de dirhami, zice ea.

Fac socoteala. Asta înseamnă ceva mai mult de patru euro. Mă mir și sunt oarecum derutat de raționamentul ei. În aeroportul din Milano își cumpărase un parfum pe care dăduse bani suficienți cât să își petreacă toată viața numai pe autostradă mergând înainte și înapoi. Mă uit la ea. Conduce concentrată la drum. E mică, durdulie, degetele ei albe și grăsuțe contrastează puternic cu negrul volanului. și-a prins din nou părul la spate și, deși are un profil frumos, i se vede începutul de gușă. E mai tânără decât mine cu vreo doisprezece ani. Conduce cu atenție. Mă gândesc. Pentru un tichet de cincizeci de dirhami să stăm în urma turmelor de capre și a camioanelor puturoase supraîncărcate cu lăzi din care, neliniștite de viitorul care le așteaptă, cotcodăcesc mii de găini?!

Ciudat.

Zic:

–   Plătesc eu, nu-i nicio problemă.

–   Nu mai întorc acum, zice ea fără să își mai ia privirea de la drum. și asta a fost totul. Ce dacă eu voiam să întoarcă?

Mergem mai departe pe drumul acela în fumul înecăcios de la un camion hodorogit care transportă un fel de nuiele. și, pornind de la taxa de patru euro fac legătura cu scena petrecută cu vreo trei zile în urmă, în București, acasă la părinții ei. Ne invitaseră la masă. Masa a constat într-un dovlecel fiert pe o farfurioară. Dar, mă rog, nu mă așteptam să mă îndop, era doar o vizită protocolară de rămas bun. Stăteam incomod în bucătăria minusculă pe un taburet minuscul și maică-sa, minusculă, fostă învățătoare decorată cu ordinul Lenin, se tot învârtea pe lângă colțul mesei întrebându-mă cu ce să mă mai servească.  Eu  sunt  un  animal  înrudit  cu  hipopotamul  și  rinocerul negru. Am vreo sută de kilograme. Un dovlecel în gura mea e ca o hamsie în gura unui rechin. Dar nu îmi era nici foame și nici să stau acolo cu ei nu aveam chef.  De fapt voiam să o ștergem cât mai repede.

–   Să îți mai tai o feliuță de pâine? întreabă maică-sa cu un ton de parcă mă întreba dacă să îmi mai aducă încă un curcan fript. – Nu, nu, lăsați, zic eu. și așa trebuie să mai slăbesc. Se reazemă de chiuvetă.

–   Atunci îți mai pun o linguriță de sos. E cu usturoi. A luat Nelu un usturoi așa de bun din piață! exclamă ea împreunându-și mâinile ca în fața unei minuni. Nu-i așa, Nelule? îl întreabă ea pe Nelu.

Nelu, de lângă ușă, dă cuminte din cap în semn că da. Zic:

–   Nu doamnă, mulțumesc, e mai mult decât suficient. și e tare bun. Zău!

Ea zâmbește satisfăcută. E uscată toată, are părul pus pe bigudiuri și e mai mică cu vreo șapte-opt centimetri decât Leila. Iar Leila are un metru și cincizeci de centimetri.

–   Ei, atunci să îți mai tai o roșie, nu se lasă ea.

și, hotărâtă, spală o roșie micuță în chiuvetă. După care vine la colțul mesei și, cu atenție, tacticoasă, o taie în felii pe o farfurioară. Din două înghițituri dau gata dovlecelul ăla fără niciun gust și, din politețe, mănânc și roșia tăiată în felii subțiri. În fine, după alte câteva politețuri din astea bine alese, epuizăm vizita și dăm să plecăm. Spun sărutmâna și mă ridic de la masă. Maică-sa strânge imediat farfuriile și dă să le pună în chiuvetă. și atunci, sub ochii mei se petrece un lucru pe cât de incredibil, pe atât de memorabil: Leila se duce la maică-sa, îi ia din mâini farfurioara pe care fusese tăiată roșia, o pune separat pe aragaz și zice cu un ton preocupat și responsabil:

–   Stai, mamă, nu arunca zeama asta, că o poți folosi la ciorbă!

M-am uitat la farfurioara de pe care mâncasem roșia. Zeamă?! Care zeamă?! Despre ce zeamă vorbea femeia asta? Mă uit cu atenție. Când tăiase roșia în felii, din ea se scurseseră câteva picături de suc. Pe fundul farfuriei luceau acum câteva bobițe din zeama aceea scursă din interiorul roșiei tăiate. Despre zeama aceea era vorba. Mi se pare că nu e adevărat. Îmi zic că glumește. Cum putea să păstreze trei picături de zeamă de pe fundul plat al unei farfurii ca să le folosească a doua zi la ciorbă? Ce era asta? Traumă din copilărie? Să salvăm resursele planetei? Cretinism?

–   Că bine zici, răspunde maică-sa. Pune-o lângă oală.

Am avut o senzație scurtă dar intensă de salt cuantic spre ireal. Zic, nervos:

–   Depășește naibii camionul ăsta odată că ne omoară cu fumul. Tu nu vezi?

–   Tu nu știi să vorbești frumos? răspunde ea iritată.

și, după ce se mai gândește puțin și se asigură din toate părțile, în cele din urmă accelerează și trece în viteză pe lângă camionul puturos condus de un mustăcios bătrân și cu fesul dat pe o ureche.

Fesul este de altfel destinația noastră. 

Orașul Fes.

Un oraș de forma unei plăcinte rotunde uriașe întinsă cât vezi cu ochii la poalele unui fel de munte pe care, cum aveam să aflu mai tarziu, plesnesc din când în când termometrele din cauza căldurii excesive. Sincer, când am intrat în orașul ăla, nu știu de ce, mi s-au înmuiat picioarele. Nu semăna cu nimic. Nici cu Craiova, nici cu Târgoviștea, nici cu Baia Mare. Nici cu Slatina sau Medgidia. De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, nici măcar nu semăna cu un oraș. Poate cu una din viitoarele așezări umane în spațiu? Cert este că atunci când ne-am apropiat de casa ei, eram cam mofluz iar ea, probabil obosită, probabil emoționată de impresia pe care se aștepta să mi-o facă locuința ei, era tăcută și îmi cam evita privirea.

Doar că, odată ajunși la ea, mofluz cum eram, am rămas cu gura căscată. Pentru că ceea ce am văzut mai departe face ca tot ceea ce știam eu până atunci despre o locuință umană să pară ridicol. Casa era înconjurată de un zid înalt de piatră, ca de cetate. După ce intrai în curte, de la poartă, pe o alee pietruită care trecea peste un pârâiaș artificial care curgea pe o peluză tunsă mărunt, se ajungea la intrare. Ușa de la intrare în casă era uriașă, dintr-un lemn masiv de culoarea pământului ars insertat cu sticle colorate. Leila a deschis-o cu vreo trei chei și după ce am pășit înăuntru și am văzut scara de marmură  care,  în  spirală,  ducea  undeva  spre  un  etaj,  m-a luat o amețeală. Nu am niciun chef să descriu casa aceea indecent de mare și paralizant de arătoasă dar, sincer, totul era uluitor. Părea interiorul unei nave din acelea uriașe de croazieră. M-am oprit cu bagajele, prostit, acolo în ușa de la intrare și, uitându-mă în jurul meu la tavanul sculptat în lemn, la salonul mare cât un teren de fotbal pardosit de la un capăt la altul cu o marmură strălucitoare, la toate alămurile și pernele alea roșii întinse în lungul pereților, la obiectele ciudate care sclipeau în soarele după amiezii, am avut iarăși, cu intensitate, senzația aceea de salt cuantic în ireal. Eram convins că de fapt intrasem în primăria orașului. Sau în una din reședințele provinciale ale regelui. Era o casă dezgustător de opulentă. Ridicol de mare. Insuportabil de frumoasă.

Am inspirat aerul plin de arome necunoscute și, sincer, pentru că prea semăna cu ceea ce îmi aminteam eu din o mie și una de nopți, m-am gândit dacă nu cumva femeia asta mă adusese acolo pentru organe. Să îmi ia adică vreun rinichi. Sau splina. Sau, mă rog, ceva… Eram nefumător, deci, teoretic, chiar și plămânii puteau fi refolosiți.

Dintr-o dată, Leila urlă:

–   Selmaaaaaa!

M-am speriat puțin. Apoi, la câteva secunde, fără să facă niciun zgomot, de parcă plutește, îmbrăcată de sus până jos într-un fel de pelerină neagră dintr-un material subțire care flutură când pășește, coboară în viteză pe scara de marmură, îngrijorată dar cu zâmbetul pe buze, o arăboaică tânără care ne întâmpină cu o plecăciune adâncă.

–   Ahlan wa sahlan, ia anissa, zice ea, încet.

Apoi se îmbrățișează cu Leila de parcă erau două bune prietene care se revedeau după o despărțire îndelungată.

Este Selma, servitoarea.

Sunt un tip ciudat, recunosc. Văzând cele două femei cum se îmbrățișează în spațiul acela armonios dintr-o casă din Africa, cum se țin cu delicatețe în brațe una pe alta și cum se ating, simt că mi se scoală pula. De neînțeles reacția. Poate din cauza drumului lung. Poate pentru că îmi era frică să înțeleg ce se întâmpla cu viața mea. La fel cum, mai demult, prin clasa a noua sau a zecea, în timpul unei teze la matematică am ejaculat în pantaloni pentru că nu îmi mai aduceam aminte cât era derivata din e la x.

***

E cald. Sunt trântit pe o sofa lungă și moale dintr-o cameră de la etaj și mă uit în tavan. Mi se pare că văd o muscă plimbându-se.

Zic, cu un început de îngrijorare:

–   Aici la voi în Maroc aveți și scorpioni? Ea se uită mirată.

–   Scorpioni?! zice ea. Se gândește o clipă. Apoi, cu siguranța unui expert naturalist, zice științific:

–   Nu, scorpioni nu avem. Terenul nu permite.

–   Dar maimuțe aveți? continuu eu, curios cu adevărat.

Mi-ar fi plăcut să văd niște maimuțe din acelea mici țopăind prin curtea casei. Poate ne luăm și noi una să ne jucăm cu ea.

–   Da, maimuțe avem. Sigur că avem. Dar sunt departe de aici. Sunt într-o pădure pe un munte. Mai la nord, zice ea aranjându-și în oglindă turbanul făcut dintr-un prosop alb.

Tocmai a ieșit din baie.

Conversația noastră ar fi trebuit să fie despre de fapt cu totul altceva decât despre maimuțe. Ar trebui să vorbim despre noi. Despre cum o să ne organizăm viața împreună. Despre căsătorie. Despre muncă. Despre bani. Ar fi trebuit să îmi spună totul despre țara asta nouă, despre oamenii ei, despre instituțiile ei, obiceiuri…

Zic:

–   Dar șerpi sunt?

–   șerpi sunt, răspunde ea prompt.

Sincer, șerpii din Maroc îmi erau cu totul indiferenți. În general, nu îmi este deloc frică de șerpi. Mai degrabă cred că îmi este teamă să deschid subiecte serioase de discuție. Să nu cumva să mă ambalez și să îmi pierd direcția.

Ea se află în fața oglinzii, pe un fel de pernă cilindrică din piele roșie și își freacă mâinile cu o cremă pe care scrie ceva în franțuzește. S-a îmbrăcat în halatul de baie, roz. Nu, nu este lesbiană, pur si simplu îi place culoarea roz. Am observat că mai avea câteva bluzițe de aceeași culoare. Mă uit la ea cum se unge pe obraji, pe gât, cum se masează și își întinde crema aceea uleioasă pe pielea ei devenită și ea uleioasă. Halatul îi vine până în pământ și e strâns în talie cu un cordon ale cărui capete atârnă pe una din coapse. Are talia subțire iar sub ea i se umflă brusc bucile, mari și rotunde ca nișe baloane cu heliu. E mică, are un metru și cincizeci de centimetri și, deși femeile mari m-au înfricoșat dintotdeauna, acum, privind-o, nu știu de ce mi se pare că este totuși parcă nepotrivit de scundă. Halatul strâns pe corp îi reliefează exact formele și asta mă ajută, de acolo de unde stau, să îi fac în minte un raport între lățimea umerilor, lungimea brațelor, dimensiunea spinării, circumferința bucilor și lungimea picioarelor. Pentru prima dată mi se pare că ceva nu este tocmai așa cum ar trebui să fie în acest raport de dimensiuni. Ea se unge în continuare cu cremă iar eu îmi amintesc, fără să vreau, de hipofiză și de hormonul somatotrop. Nanism. Nanism hipofizar. Da, așa se numește deficiența aceasta de somatotrop. Alung gândul ăsta pentru că nu îmi place deloc cum sună. Nanism hipofizar. Simpla asociere a mea cu un astfel de diagnostic mă face să mă simt un paria printre Don Juani.

Nu! Leila este doar o femeie scundă. Atâta!

Scundă!

–   Mulți?

–   Ce mulți?

–   șerpi, zic eu.

–   Nu mulți, răspunde ea masându-și bărbia și privindu-se de aproape în oglindă.

–   Mai mulți de zece? întreb eu cu gândul la o pereche de cizme.

–   Mai muuulți!

Apoi se întoarce brusc cu privirea spre mine și mă întreabă severă:

–   Mă iei la mișto? 

Râd. Totuși, adevărul este că sunt puțin îngrijorat.

Sunt mai mult de patru zile de când nu am mai penetrat-o pe femeia asta. Probabil că ar trebui să întreprind ceva. Să devin puțin mai cald, mai apropiat, să îmi modulez vocea altfel. Mai sugestiv. Mai incitant. Doar că nu simt că îmi vine. Cum stau întins pe spate pe sofaua moale, îmi duc instinctiv mâna între picioare și mi-o pun peste sex. E mort. Mă gândesc, mecanicist, că din cauza căldurii halucinogene din aer mi s-a topit puța. Sau, mă rog, ceva din mecanismul ei de funcționare. Mă trag puțin mai înspre jetul de aer răcoros care vine din aparatul de aer conditionat. Sunt doar în niște chiloți largi, cu pieptul gol, înconjurat de perne moi, catifelate. O parte sunt rece, o parte sunt transpirat. Dintr-o ceșcuță sub care arde o lumânare se răspândește în aer un iz de iasomie. Am numărat: în casă există, de dimensiuni variate, din materiale diferite și de diferite culori, o sută optzeci și patru de perne. Cu sau fără ciucuri. Pe podea, pe paturi, pe lângă pereți, pe lângă televizoare. Sunt perne peste tot. Totul este moale, fin, mângâietor. Totul te invită să te lungești. Totul te invită să te dezbraci.

În schimb nu există niciun birou pe care să îmi  pot  instala calculatorul. Niciun scaun batant pe care să mă pot așeza să scriu ceva. Numai jilțuri și fotolii. Trag, simplist, concluzia că asta este o casă făcută pentru somn și pentru futut și nicidecum pentru compilare de C++ sau procesare de texte. Aici oamenilor le place să se odihnească. Se odihnesc chiar și după o altă odihnă. Nu e tocmai rău. Oare chiar am să mă însor aici?! Fesul are un aeroport chiar mai mic decât cel din Casablanca. Auzisem însă că la Marrakesh, după boomul imobiliar din ultima vreme datorat migrației masive de pensionari nemți, francezi și englezi ale căror ciolane bătrâne tânjeau după soare și după căldură, tocmai se construia un aeroport mare și modern.

Fir-ar ea să fie de unguroaică…. Nimerise într-un oraș cu un aeroport mare.

–   Ei, cum o sa te iau la mișto?

–   Așa mi s-a părut, zice ea.

În sinea mea, mă distrez. Zic, afectuos:

–   Nu, draga mea. Mă gândeam doar dacă sunt șerpi suficienți în țară ca să îți pot face o poșetuță. Cadou pentru tine. Special! Toți șerpii Marocului pentru tine.

Zâmbesc. Mi se pare că făcusem o glumă bună.

Apoi însă îmi amintesc că șarpele este simbolul falic și îmi zic că e mai bine să tac totuși din gură.

Ea nu mai zice nimic. Acum își masează pulpele cu aceeași cremă și cu aceeasi atenție, ca și cum s-ar teme să nu i se desprindă pielea de pe picioare făcând lucrul ăsta. Trec câteva minute. Mintea îmi umblă aiurea. Mă gândesc cum am să îmi câștig existența aici printre oamenii ăștia care merg toată viața lor pe stradă în papuci. Simt cum bâzâitul monoton al aparatului de aer condiționat îmi induce somnul. Sunt gata să adorm. Doar că pe neașteptate, chiar când simțeam că alunec dincolo de linia treziei, Leila, întorcându-și privirea spre mine, întreabă pe neașteptate, făcând pe fetița inocentă:

–   Pot să vin și eu lângă tiiine? 

Ooooops!

știu foarte bine ce înseamnă asta!

E un moment delicat. În câteva fracțiuni de secundă trebuie să iau o decizie și să răspund. Sofaua aia moale m-a injectat însă cu somn. Nu am deloc chef. Hotărăsc că am să mă prefac că dorm. Că nu aud. Rămân lung, nemișcat. Simulez somnul. Nu răspund. – Hei, domnul de pe sofa, ai adormit? zice ea ridicându-se în picioare, cu halatul desfăcut.

O văd printre gene. Face un pas către sofa. I se văd țâțele. Văzând că dorm, se oprește nehotărâtă la jumătatea distanței dintre oglindă și sofa. Se uită la mine cu atenție. Mă gândesc dacă ar fi bine să scot un mic sforăit demonstrativ. Respir regulat, ca și cum aș dormi profund. Mai face un pas. Se oprește nehotărâta. Mă întreabă, încet:

– Ce faci? Dormi?

În glasul ei se simte o ușoară enervare. Nu răspund. Respir egal, regulat. Mă gândesc însă că s-ar putea totuși să se așeze pe sofa. Să se lungească acolo lângă mine și să înceapă să mă mângâie cu mâinile ei mici și grăsuțe. Aștept cu o emoție stupidă să văd ce va face. O să se întindă lângă mine sau o să plece să își vadă de alte treburi? Trec câteva zeci de secunde care mi se par o eternitate. Respir în continuare regulat și mi se pare că simulez somnul foarte exact. Mi se pare că mă pricep. Adică, dacă aș fi eu în picioare în locul ei și m-aș vedea lungit acolo și respirând așa, aș fi convins că dorm. O văd printre gene cum mă examinează atent, ca pe un cadavru pe care autopsierul caută urmele unei agresiuni. Ah, s-a hotărât! Vine spre sofa. Inima îmi bate mai repede. Face câțiva pași. Ajunge lângă sofa și întinde mâna spre mine. Sunt gata să mă dau de gol și să deschid ochii. Din fericire, mai rezist o secundă. Ea se apleacă peste mine dar nu face altceva decât să îmi ia telecomanda aparatului de aer condiționat cu care adormisem în mâini. Dă aparatul la o treaptă mai mică de viteză și, maiestuoasă și demnă, călcând apăsat cu papuceii ei pufoși, iese din cameră trăgând după ea pulpanele halatului roz peste covorul persan albastru cu modele și dispare undeva prin casa aceea mare.

Cam nervoasă.

***

Sar speriat și rămân nemișcat în fund pe cearceaf.

E beznă și de afară vine un sunet puternic și straniu. Doamne, ce o mai fi și asta, mă gândesc speriat. Un zgomot modulat, de parcă o mie de pisici în călduri se cheamă și se miorlăie una pe alta simultan. Încerc să mă dezmeticesc. Apuc pe bâjbâite ceasul deșteptător de pe noptiera de la capul masiv al patului.

E patru fără zece. Dimineața. Leila doarme netulburată alături. Încet-încet încep să îmi dau seama că ceea ce se aude este de fapt un text. O vorbire care plutește ca un uragan sonor peste oraș. Fac legătura cu difuzoarele enorme pe care le văzusem montate în minaretul moscheii de peste drum.

Ceea ce se aude este muezinul. Chemarea muezinului. Chemarea muezinului la rugăciunea de dimineață trecută prin stația de amplificare și difuzată la maximum în aerul orașului. Din sutele de difuzoare din toate minaretele tuturor moscheilor din oraș se aud cuvinte neînțelese care se întretaie unele pe altele, se încalecă, defazate, ca o alarmă antiaeriană și dau în cele din urmă senzația de iminență a unui eveniment major. Acum însă, că mi-am dat seama ce se întâmplă, mă liniștesc. Întind mâna și iau de pe aceeași noptieră un prosop. Îmi șterg transpirația de pe frunte, de pe umeri, de pe piept.

Constat, coborând cu prosopul, că am membrul în erecție. Este, ceea ce se numește erecție matinală. Alături îi văd bucile Leilei, dezvelite din cămașa subțire cu care doarme. E întinsă pe burtă cu bucile în sus, lucioase în sclipirile lunii care pătrund prin fereastra deschisă. și atunci îmi vine o idee. Puteam să mă folosesc de erecția asta neurovegetativă ca să mă revanșez pentru episodul de după amiază. Nu trebuie să întârzii prea mult pentru a nu pierde momentul optim. Prin urmare, hotărât, îi încalec bucile cu membrul în erecție între ele. Mă las înainte. Ea mormăie ceva prin somn. Culisez de câteva ori în sus și în jos pe șanțul format de buci până când simt că se umezesc. Așa este Leila, se umezește imediat. Apoi, când ea este încă pe jumătate adormită, o penetrez. Simt cum strânge din buci. Participă. Culisez, culisez, culisez… Ea devine din ce în ce mai trează, mai vie. Dă din cur rotativ și începe să geamă. Ridică puțin mai sus curul pentru a schimba poziția și unghiul de penetrare. E cu capul adâncit în pernă, cu părul ei negru și lucios răsfirat pe pat, cu bucile în sus iar eu o sufoc apăsând-o. Luna bate în noi din afară poleindu-ne cu aur pe partea stângă. Muezinul a încetat. Leila începe să geamă mai tare. Din gura ei ies frânturi de cuvinte în română, în arabă, în franceză… Nu înțeleg nimic pentru că nu e decât o bâlbâială întretăiată de gâfâieli. Începe să mă strângă, să se zbată, îmi dau seama că în curând va termina. Geme tare. Gem și eu. La un moment dat, din perna în care este ea înghesuită cu capul aud clar cum mi se adresează în timp ce dă cu frenezie din cur în lumina lunii:

– Așa, da, așa… fă-mi un copil! Te rog, așa, da, fă-mi un copil! Aaaaaah…… Aaaaahhh…. Vreau un copil! Hai! Hai! Te roooog!

***

Cerșetorul se oprește în fața mea cu o mină foarte serioasă și începe să îmi vorbeasă calm și convingător. Sunt îmbrăcat europenește și probabil că am o față de om care o duce bine. Se uită drept în ochii mei și spune foarte curgător și convingător ceva. Mă uit și eu la el și observ că ochii lui, vii ca două viețuitoare rotunde prinse în orbitele craniului, au aceeași culoare ca ai mei. Gălbui, ca nisipul ud. Semănăm foarte bine la ochi. Abia după ce îmi vorbește  întinde mâna, iar atunci când o întinde o flectează doar din cot, nu din umăr. E o mișcare inteligentă, menită să îi minimizeze efortul și să îi conserve energia. Să stea mereu cu mâna întinsă ar fi nu numai extrem de obositor dar și ineficient energetic. Aici, spre deosebire de alte părți ale lumii, caloriile se acumulează greu. Prin urmare trebuie să fii foarte atent ce faci cu ele. Cerșetoria fiind impozitul pe surplus, nicio calorie nu trebuie irosită înainte de a fi convertită fiscal. Iar ei știu asta. De altfel, în Maroc cerșitul este o meserie la fel de respectabilă ca oricare alta. Când pleacă de acasă, cerșetorul se îmbracă cu hainele lui cele mai bune și, dacă are condiții, se spală pe mâini și pe față, chiar și pe picioare, pentru a nu mirosi urât. Se dă cu apă de portocale.

Trebuie să facă o impresie bună. Aici accentul nu se pune pe handicap, adică pe mâini tăiate sau pe picioare paralizate așa cum se procedează în Europa, un continent de altfel barbar, ci pe povestea pe care o are de spus. La Fes, un cerșetor de succes e, înainte de toate, un foarte bun povestitor.

Oamenii de aici se dau în vânt după povești.

Tot Marocul, de la un capăt la altul, după ora zece dimineața e o imensă cafenea în care bărbații vin la aerisit și la povești. Să bea o cafea, un ceai, un suc de portocale sau un lapte cu banane. Să citească ziare și să audă povești grozave. În afară de femei,  aici nimeni nu muncește. Pentru că e rușinos. Toată lumea care are un cât de mic respect de sine este pe trotuar, sub umbrele și copertine. La cafenea!

Mă uit la cerșetor și îi ascult cu atenție povestea. Îmi dau seama că e un cerșetor adevărat, de toată isprava. Nu  știu ce spune dar are tonul, postura, atitudinea și timbrul foarte potrivite pentru meseria pe care o practică. Așa da! Un cerșetor care mă încântă. E o zi a naibii de călduroasă. Ca toate celelalte, de fapt. Sunt pe o stradă fierbinte din centrul Fesului undeva pe lângă piață iar în fața mea e un parc cu palmieri înalți. În dreapta este o  librărie mare plină de lipiciuri și pixuri chinezești, iar lângă ea e un magazin de computere plin cu echipamente de calcul din Taiwan. Mă uit în continuare la cerșetor și dau aprobator din cap. Sunt întru totul de acord cu ceea ce spune cu atât mai mult cu cât nici măcar nu vorbește în arabă. Folosește un dialect berber, de la munte, ceea ce înseamnă că nici el nu este de-al locului. Avem deci ceva în comun. În cele din urmă îmi dau seama că omul a muncit suficient. Bag mâna în buzunar și scot o monedă de doi dirhami, cu chipul regelui pe ea. I-o dau. El o ia ca pe ceva care i se cuvine după ce a muncit pentru ea și pleacă mai departe pășind profesional, economicos.

Intru în magazinul de computere.

De mic copil m-a fascinat electronica. Am acasă, în Europa vreau să zic, două rafturi din bibliotecă pline cu cărți despre dispozitive și echipamente electronice. De altfel, în îndepărtata mea tinerețe a fost o vreme, când, în loc să îmi petrec nopțile penetrând așa cum se cuvenea femeia pofticioasă care dormea în camera cealaltă, eu, în    camera    de    alături,    studiam    fenomene    electrice    și electromagnetice și le experimentam cu pistolul de lipit. Dacă îmi amintesc bine, cred că am și divorțat din cauza asta. Nu mai știu exact. A fost ceva foarte scurt. Ce vreau să spun însă este cu totul altceva: de fiecare dată când intru într-un magazin de electronice îmi vine brusc să cumpăr tot ce e înăuntru. Totul! Indiferent dacă îmi trebuie sau nu. Să fie toate ale mele. Să le pot desface și studia pe îndelete. Să le defectez și pe urmă să le repar. Ahhh, ce mult îmi place chestia asta!…

Leila nu a reușit încă să cumpere un birou așa că mi-am  instalat calculatorul pe niște perne mai tari iar tastatura, pentru că lucrez la calculator din poziția lungit, wireless, o țin pe picioare. E destul de dificil. Pentru lucrul de pe sofa, printre perne de catifea și ciucurei de lână, ar fi ideal un laptop. Merg la sectorul cu laptopuri și privesc transfigurat, cu adâncă devoțiune religioasă la cele expuse acolo. Mai toate se învârtesc în jurul a o mie de euro. Mă holbez la ele cuprins de o fervoare nesănătoasă. Le sorb din ochi. Ah, ce aș mai desface unul. și cum l-aș mai asambla pe urmă la loc. și pe urmă aș scrie ceva.

Brusc, mă cuprinde o dorință de neoprit. Vreau un laptop! Da! Da! Da! Vreau să îmi cumpăr un laptop! Mă pipăi în buzunare. știu că am la mine cel puțin o mie de euro. Da, am să îmi cumpăr un laptop. Chiar așa am să fac! Mă uit să văd pe care să îl aleg. Îmi aleg unul Toshiba, negru, cu carcasa de titan.  Greu  dar extrem de elegant. Vînzătorul, foarte amabil, tot numai un zâmbet, mi-l întoarce  pe toate părțile și îmi dă o mie de explicații în franceză. Costă douăsprezece mii de dirhami. și ceva. Adică o mie de euro. și ceva. M-am hotarât. Îl cumpăr. Îi spun vânzătorului să mi-l împacheteze că îl cumpăr. Mă îndrept în transă, fericit, către casă. Am în buzunarul de la spate un pumn mare de hârtii de o sută și de două sute de dirhami. Ajung la casă tremurând de emoție. Mă văd deja cu laptopul în brațe, lucrând oricând, oriunde. Bag mâna în buzunarul de la spate și dau să scot banii. Femeia cu buze groase de la casă se uită la mine de sub basmaua ei înflorată.

Așteaptă să numere bancnotele mele. Scot banii.

Sunt cu ei în mână și dau să plătesc.

și dintr-o dată îmi vin în minte, vii, pătrunzători, ochii cerșetorului. Cum stau eu cu banii în mână la casa magazinului de computere din Fes, o revelație de proporții mă învăluie: mă văd de sus, din afara mea.

Sunt în Africa. Într-o țară străină, într-un continent străin, cu o femeie străină. Nu cunosc limba. Nu am nicio rudă, niciun prieten, pe nimeni la care să pot apela în cazul în care mi se întâmplă ceva. Au trecut abia vreo trei săptămâni de când sunt aici și, din cei trei mii de euro pe care îi agonisisem într-un an de zile făcând meditații de dimineața până seara ca un salahor, cheltuisem deja aproape o mie. Mai am, cu totul, vreo două mii de euro. Venisem acolo pentru tot restul vieții mele. și, pentru tot restul vieții mele mai aveam vreo două mii de euro. Am făcut risipă. Cât de economicos se mișca cerșetorul! Cât de bine se conserva! și cât de bine îi semănau ochii cu ai mei! Un gând macabru mă străfulgeră: Oare, aș putea și eu să ajung vreodată ca el? Să ajung cerșetor? Nu, nu se poate. Totuși, ce se alege de mine aici dacă mă cert cu femeia asta? Dacă într-o zi i se năzare ceva și mă dă afară din casă? Dacă într-o zi nu mai am, pe aici prin Africa, ce mânca? Dacă mă jefuiește cineva? Dacă nu mai am bani de bilet de avion? Sau dacă nu mai am bani nici de bilet de tren până la Casablanca? Nu am pe nimeni care să mă poată ajuta.

Ajung cerșetor!

și, culmea ghinionului, din cauza limbii, nimeni nu îmi va înțelege povestea aici, oricât de bun povestitor voi fi eu.

Am revelația aproape mistică a fragilității existenței mele acolo. Mâna în care țin banii începe să îmi tremure. Femeia de la casă se uită în continuare la mine, interogativ. Spune ceva în arabă. Mă uit și eu la ea. Dar, în loc să întind mâna și să îi dau banii, îmi retrag mâna și îmi bag banii la loc în buzunar. O transpirație rece mă udă instantaneu pe spinare. Ies din magazin ca în transă și după vreo jumătate de oră de umblat năuc pe străzi, ajung cu un taxi de jucărie acasă. Adică la Leila. Sun. Selma îmi deschide și îmi face o plecăciune. Îi trag o înjurătură. Ea face iar o plecăciune. Îi mai trag o înjurătură. Ea mai face o plecăciune și dă din cap în semn că nu înțelege.

–   Leila e acasă? o întreb în timp ce urc pe scara de marmură. Ea rămâne jos. Urc repede scara și, ajungând sus și privind în jos la servitoarea rămasă nedumerită pe pardoseala aia răcoroasă de marmură, îmi revărs asupra ei toată spaima prin care trecusem.

Zic tare, cu modulație:

–   Să te fuuuut!

și fac un gest obscen.

Ea face din nou o mică plecăciune.

După care, ochii cerșetorului se sting din mintea mea iar eu, mai degajat și mai ușurat, intru în  una din camere și mă trântesc pe sofaua mea favorită, între perne. Aștept să vină Leila de la farmacie.

Leila ajunge pe la două.

Are nevoie de o jumătate de oră să se spele pe mâini de parcă tocmai a curățat cu un șomoiog umed și împuțit toate wc-urile publice din Fes.

Iese din baie în acelaș halat roz și, cu un aer de prințesă venită la băi, se așează pe sofa, alături de mine. Ia telecomanda și baleiază cele câteva sute de programe din Maroc până în Sudan și Nepal. În timpul ăsta, pe masa rotundă din fața noastră, servitoarea cea tânără spre care strigasem măscări puțin mai înainte, începe să ne servească, mereu cu ochii în pământ, prânzul.

Gătește minunat.

–   Cum au fost vânzările?, întreb eu.

Vorbim din ce în ce mai puțin unul cu altul.

–   Bune, zice ea.

Apoi nu mai zice niciunul nimic. Ne uităm la televizor.

Mâncăm și ne uităm la televizor. Nu înțeleg nimic, desigur. În tinerețe, în paralel cu joncțiunile de siliciu și germaniu mai studiasem și câteva limbi străine însă neglijasem cu totul grupul hamito-semitic. Acum îmi pare rău.

Întotdeauna termin de mâncat primul. și nu pentru că mănânc repede. Leila mănâncă foarte mult. Probabil că și din cauza asta stă de fiecare dată atât de mult la baie. Bagă, elegant, mult în gură o

dată. Apoi mestecă tactios și elegant cu fălcile umflate. Într-un tarziu, înghite, elegant. Se vede bolul cum se duce, elegant și peristaltic în jos pe gâtul ei scurt. Mă gândesc, cu oarecare îngrijorare, că în ritmul ăsta peste câțiva ani va deveni o matroană îndesată pe care nu or s-o mai încapă deloc hainele.

Zic:

–   Tu dai bani cerșetorilor?

Ea se întoarce nedumerită spre mine, cu furculița într-o mână, cu telecomanda în cealaltă.

–   Cum adică? întreabă ea după ce înghite.

–   Adică cerșetorilor de pe stradă, când întind mâna, le dai ceva?

–   Ce întrebare mai e și asta? zice ea.

–   O întrebare ca oricare alta, zic eu.

Ea se  gândește  puțin,  cu  furculița  în  aer.  Nu  avea  un  răspuns pregătit.

–   Eu circul numai cu mașina. Nu am cum să dau de pomană când conduc.

Găsise un răspuns perfect.

–   Dar în parcare? insist eu.

–   În parcare îi dau un dirham celui care mă ajută să parchez și are grijă de mașină.

Într-adevăr, în fiecare parcare din Fes apare din pământ un negricios care îți arată unde să pui mașina și pe urmă se parchează și el lângă parbriz. și nu pleacă de acolo până când nu îi dai ceva. Mă gândesc cum mi-ar sta mie într-o parcare din Fes parcat lângă parbrizul unei cucoane mascate în voal. Singura mea salvare ar fi să mă invite în mașină și să îmi scrie, în timp ce îmi face o felație la botul calului, un cec. Sunt conștient însă că sunt prea bătrân pentru asta. Zic, ca și cum chiar atunci mi-ar fi venit idea:

–   Să îmi lași și mie un rând de chei de la intrare.

Se uită din nou la televizor ca și cum nu ar fi auzit ce am spus. Nu zice nimic. De fiecare dată când pleacă de acasă, încuie ușa de la dormitor. I-o fi frică să nu îi fur ceva. Poate că are ceva valoros prin dulap pe acolo. Iar eu, în clasa a V-a am spart o alimentară.

Uneori viața este atât de absurdă.

–   Un rând e la Selma, zice ea într-un târziu. O să mai facem unul. Schimbă televizorul pe un alt canal. Servitoarea strânge o parte din farfurii și aduce desertul de fructe. Mă trag puțin mai în jetul de aer rece de la aparatul de aer condiționat să mă răcoresc mai bine. Ce pot să zic, am o viață îndestulată, de satrap oriental. Dar parcă totul este inconsistent.

–   Nu cumpărăm un birou? întreb eu cu gândul că în felul ăsta nu o să mai am nevoie de laptop.

–   Poți să îți cumperi, dacă vrei. Îl punem lângă calculatorul meu. Asta însemna să îmi cumpăr un birou pentru calculator din banii mei. Mă gândesc că poate o duce prost cu banii. Totuși, după ce mă prezentase în stânga și în dreapta drept soțul ei, nu era oare firesc să știu și eu cum stăm cu finanțele și cu toate cele ale casei?

Mă indispun. Renunț să mai intru în analize profunde. Mă mulțumesc să constat simplu:

–   Eu nu mai am decât vreo două mii de euro.

Tac. Aștept ca ea să spună ceva. Să ia o atitudine. Ea nu spune nimic. Cu coatele pe masa rotundă se uită la televizor pe un canal franțuzesc și bagă în ea o tartă cu fructe. Pe ecran se derulează bijuterii și rochii de seară. Francezii ăștia fac niște emisiuni chinuitor de plictisitoare.

–   Dacă merg în ritmul ăsta, în câteva săptămâi rămân lefter, zic eu.

Trebuie să fiu atent.

–   Pentru ce să fii atent, întreabă ea întorcându-e spre mine. – Păi, zic, la bani. Ce știu eu? Dacă, odată, într-o zi, dintr-un motiv întemeiat sau nu, o să mă dai afară de aici? Eu ce fac atunci?

Se uită la mine mirată și, după ce înghite, spune:

–   Vaaai, dar cum poți să te gândești la așa ceva? Pare exagerat de mirată. Cum poți să spui așa ceva?

–   Păi, zic, mi-a trecut, așa, prin cap…

–   Vai, dragă, stai liniștit. Crezi tu că aș putea vreodată să fac așa ceva? Asta nu se va întâmpla niciodată. Înțelegi? Chiar crezi că aș putea eu să fac așa ceva vreodată?

–   Păi, nu știu…

Este atinsă în amorul propriu de remarca mea care îi pune buna credință la îndoială. De aceea devine și mai convingătoare: – Niciodată! Ascultă-mă, niciodată! Jur! Educația mea nu mi-ar permite niciodată să fac așa ceva. Îți dai seama!

Răspunsul ei pare liniștitor.

Totuși, îmi dau seama că e greu de știut ce fel de învățături i-au dat și cum au educat-o pe ea doamna învățătoare decorată cu  ordinul Lenin și domnul Nelu, cel care mai păstra încă, într-un dosar  de carton patinat de vreme, diplomele de la concursurile de cross pe care le câștigase pe parcursul vieții. și, la drept vorbind, nici faptul că are, în țară, o soră mai mare internată de luni de zile în spitalul de lângă Gara de Nord cu diagnosticul de schizofrenie nu este  unul foarte asigurător.

E un soare alb care nu dispare niciodată de pe cer. Leila și-a cumpărat o mașină nouă. Ca să pară o afacere bună, mașina a venit la pachet cu un week-end gratuit pentru două persoane întrun hotel de cinci stele pe malul Atlanticului. Suntem pe autostradă, am trecut de Rabat, am trecut și de Casablanca și acum ne  îndreptăm  în continuare spre sud, spre El Jadida, o așezare de pirați și tâlhari portughezi devenită mare oraș datorită natalității specifice oamenilor de prin părțile astea. Este de necrezut cât de multe sunt și de frumoase autostrăzile aici în Maroc. Leandri înfloriți le colorează insula dintre sensuri pe zeci de kilometri. Când albi, când roz, când roșii. Chiar și polițiștii care se ascund printre ei cu echipamentele radar sunt decorativi în uniformele lor impozante.

–   Merge bine mașina, zice ea a zecea oară, de când am plecat de acasă.

–   Daaa, foarte bine, zic eu a zecea oară.

Trebuie să îi confirm că făcuse o afacere bună cumpărând mașina aceea.

Eu m-am născut pe malul unui fluviu. Probabil din cauza asta îmi face atât de bine prezența apei. În dreapta, oceanul nesfârșit a confiscat definitiv orizontul. Sate mici și plate din care țâșnesc minaretele albe al moscheilor se derulează unul după altul pe țărm. Plaje albe, mai mici sau mai mari, se întind în lungul țărmului strălucind sidefate în soarele acesta mereu prezent. Mașina alunecă lin, fără zgomot, pe asfalt, la fel de lin cum mie îmi alunecă mintea spre trecut și spre viitor. În fine, apar indicatoarele pentru El Jadida. După un sens giratoriu din care țâșnește un pâlc de palmieri tunși perfect egal, o facem la dreapta și, după numai câteva zeci de metri, suntem dintr-o dată chiar pe malul oceanului. Las geamul în jos și aud oceanul. Valurile mici spărgându-se de țărm. Plaja, pe care întotdeauna se găsesc scoici goale sparte mărunt, în care îți înțepi tălpile, foșnitoare. Mirosul de alge adus de briză și sentimentul ciudat că oceanul nu aparține niciunei țări anume, ci doar sieși însuși. Când te afli pe malul oceanului nu mai știi în ce țară ești. Ești la ocean. și nici nu mai contează. Mă ia dintr-o dată dorul de tinerețea mea. De copilăria mea, rămase amândouă departe atât în timp cât și în spațiu. Drumul o cotește chiar în lungul țărmului. În dreapta o vegetație înaltă de arbuști necunoscuți, în stânga oceanul și plaja. Aproape că mi se taie respirația de atâta frumusețe.

Zic, autoironic, ca să nu cumva să îmi dea vreo lacrimă:

–   Maaaamă, țațo, cât ocean!

Leila nu este însă o literată și nu gustă devierile acestea lexicale. Ea e farmacistă. Adică vinde medicamente într-un magazin de medicamente. și din chestia asta, pentru că și în țara asta oamenii sunt din ce în ce mai bolnavi, câștigă o groază de bani. Se uită la mine puțin dezamăgită. Zice:

–   Ce ai, dragă? Ce e cu vocabularul acesta?

Apoi vede un indicator verde, scris în alfabetul acela al lor, arab, la fel de curb ca și sofalele lor, și exclamă extaziată, cu glas schimbat.

Cu evlavie:

–   Vezi, aici în dreapta este terenul de golf al regelui!!!

și spunând asta, e dintr-o dată transfigurată toată. De parcă tocmai fusese beatificată acolo, pe malul oceanului, lângă gardul de arbuști și acum plutea și se ridica lin spre cer cu o crosă regală de golf în mâinile ei grăsuțe. Îm iau ochii de la ocean și mă uit în dreapta. E un gard viu dincolo de care se presupune a fi terenul de golf al regelui. Nu am nimic cu regele Marocului. Ba, dimpotrivă, mi s-a părut un tip simpatic când l-am văzut la televizor. Să fie sănătos!

Zic:

–   Da, țațo, chiar așa! Terenul regelui!

și apoi mă uit din nou la ocean alunecând cu ochii și cu mintea până la celălalt capăt al lui, în infinit. Ea se uită scurt la mine, face o grimasă din care nu înțeleg mare lucru și conduce mai departe. E nemulțumită. Nu i-am  întreținut sentimentul de business class pe care și-l indusese. Par cam sărăntoc. Eu însă mă simt bine. Îmi place la ocean.

Exclam:

–   Ia uite, exact ca la Costinești. O epavă!

și, într-adevăr, aproape identic cu cel de la Costinești, se vede la câteva sute de metri de țărm, scheletul ruginit al unei epave rămasă pentru totdeauna prinsă în nisip.

Pe Leila însă ultimul lucru care ar putea să o impresioneze sunt epavele. Ea e de fel din Titu. Dacă treci azi prin Titu vezi atâtea epave că ți se scârbește. A făcut facultatea de farmacie la București și s-a măritat cu un arab. Era o vreme când arabii erau foarte căutați de studentele românce. Sărăcia națională și cochetăria individuală îi serveau de minune. Cu un parfum și cu un săpun pe care scria ceva, orice, într-o limbă străină, își asigurau felații pentru cel puțin o săptămână. Ea însă, cu mai mult de zece ani în urmă, făcuse chiar mai mult decât atât. Chiar reușise să se mărite cu unul dintre aceștia. Probabil un tip mai sentimental. și, după terminarea facultății, bum! a aterizat aici într-o familie în care avea două soacre oficiale, două neoficiale, șapte cumnați și unsprezece cumnate. Numărul exact de nepoți nu l-a știut niciodată și, sincer, nu o condamn pentru asta. Numărul acestora se schimba, real, de la o săptămână la alta îngreunându-i astfel ținerea de minte.

În dreapta, din spatele unui pâlc înalt de palmeri bătrâni, apare dintr-o dată hotelul. E construit în stil arab și este uluitor de frumos și de elegant. Este prima oară când stau la un hotel de cinci stele. Mie, în general, mi se pare că oamenii trebuie să merite lucrurile pe care le au. Îmi spun că, din moment ce mă aflu acolo, înseamnă că, deși nu știu exact de ce, deja merit lucrul acesta.

Leila scoate imediat aparatul de fotografiat și mă pune să îi fac cât mai multe poze. La recepție. În holul central. În curtea interioară. Pe buza piscinei. Printre yucile înflorite de pe aleile din curtea interioară. Peste tot. În tot felul de poziții. Tot felul de atitudini. Trebuie să trimită poze acasă. și la cunoscuți. Cât mai multe! Cât mai multe! Cât mai multe!

Ne-am instalat. Un spahiu fioros cu un turban cât toate zilele și cu niște șalvari cu un tur caraghios ce seamănă cu săculețul care se pune sub coada cailor de la trăsuri ca să le colecteze bălegarul, ne transportă pe un cărucior fantast bagajele înăuntru. Îi dau o monedă de un euro iar el ne salută cu o plecăciune de contorsionist și se retrage. Îi fac Leilei câteva poze în baie, câteva în cameră, câteva pe balcon și apoi ne hotarâm să ieșim pe plajă să ne prăjim puțin.

Este abia două după amiaza și nu e o idee rea să folosim timpul rămas. O luăm pe o alee pietruită, trecem printre niște vile cochete, pătrate, năpădite de flori agățătoare de tot soiul și ajungem pe plajă cu un set de prosoape noi, special cumpărate pentru ocazia asta. De altfel, dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles niciodată, Leila pusese în portbagajul mașinii, pe lângă nu știu câte perechi de papuci și câte rânduri de prosoape, chiar și o plăpumioară. E o plajă exclusivistă, care aparține hotelului. Nu sunt decât câteva persoane. Ne întindem. Oceanul e la câțiva pași. Observ că dintre toți cei de acolo, sunt singurul care are slip triunghiular Toți ceilalți, care sunt lungiți sau aleargă după vreo minge pe nisip au pe ei pantaloni largi, ca șorturile de fotbaliști, lungi până la genunchi. Prin comparație, eu, cu bucățica mea de slip arăt de parcă aș fi în curul gol. Nu mă deranjează. Stau întins pe burtă. Aud oceanul, vuietul lui surd, permanent, și foșnetul revistei Leilei atunci când întoarce paginile. Pe urmă mă sucesc și stau întins pe spate.

Privesc peste apă. Dintr-o dată mă neliniștesc. Nu îmi vine să cred: două femei tinere se îneacă și nimeni nu le sare în ajutor. Se zbat în apă îmbrăcate de sus până jos. Cu pantaloni, cu rochie peste pantaloni, cu basmale pe cap. Cred că s-au răsturnat cu vreo barcă sau or fi căzut din vreo ambarcațiune de agrement. Se zbat amândouă acolo în apă. Valurile le răstoarnă și le răsucesc. Țipă ceva în limba lor, oricare ar fi aia. Mă neliniștesc. Mă ridic în coate.

Zic:

– Ce dracu! Alea două se îneacă.

Leila e întinsă pe burtă și citește ceva din revista aceea franțuzească din care eu nu înțeleg decât pozele cu rujuri. Nu pare deloc afectată de soarta celor două nenorocite.

Eu, în schimb, nu suport să moară cineva lângă mine. Odată, când eram la liceu, a murit tipul din fața mea la o coadă la bilete în Gara de Nord. A pățit ceva, nu știu ce, s-a albit și s-a întins pe ciment, nemișcat. Așa a rămas. Am pierdut trenul din cauza lui și de atunci, de fiecare dată când trebuie să stau la o coadă, mai întâi mă uit bine la cel din fața mea. Prefer să mai aștept până apare o  persoană tânără, sănătoasă, decât să mă așez la rând după cineva care îmi pare palid, hepatic, anorexic sau cu predispoziții spre sinucidere nevrotică.

Cum stau eu trântit pe spate pe prosop la Atlantic, zic, scandalizat: – Ăștia nu au salvamar aici? Nu văd că alea două se îneacă? Ce naiba, chiar nu poate nimeni să le ajute?

Leila catadicsește să își întoarcă privirea spre ocean. Le vede pe cele două, apoi își întoarce din nou capul și continuă să  citească netulburată. Zice, dezamăgită de ignoranța mea:

–   Tu nu vezi că tipele fac baie?

Mă uit mai bine. Să facă baie? Femeile sunt îmbrăcate ca și cum, înainte de a fi căzut în apă, s-ar fi pregătit să meargă la cumpărături. Nu pot face baie cu rochia trasă peste pantaloni. Trec câteva minute și ele totuși încă nu se îneacă. Țipă, e adevărat, dar nu se îneacă. și nimeni nu se sinchisește. Ar trebui să intervin eu, dar eu nu sunt un bun înotător. Sunt doar revoltat de indolența acestui popor de pe plajă.

–   Aici, majoritatea femeilor așa fac baie, îmbrăcate, mă lămurește Leila suplimentar aranjându-și ochelarii de soare pe nas și întorcându-se pe prosop cu fața în sus. Să nu li se vadă pielea.

 Ahaaa…. Să nu li se vadă pielea.

–   și cu pantofii ce fac? întreb eu dintr-un exces de interogație care de cele mai multe ori nu îmi folosește la nimic.

–   și-i lasă frumos pe plajă, răspunde ea.

Evident că și-i lasă frumos pe plajă. Cum altfel? și-i aranjează frumos pe plajă cu bombeul spre răsărit și apoi intră cu taiorul cel nou în valurile oceanului. Pentru o răcoreală. Pare logic. Sunt prea multe lucruri noi pentru mine. Eu toată viața am făcut nudism. Renunț la a le mai salva de la înec pe cele două gospodine care pun atât de mare preț pe pielea lor și mă întind pe spate, cu mâinile sub cap. Privesc o vreme cerul. Albastru și fierbinte. Apoi închid ochii. Parcă mai văd încă cerul direct prin pleoape.

Oare nu ar trebui să discutăm odată despre situația noastră? Despre viitor? Despre ce urmează să facem? Sunt de aproape o lună în Maroc, întins printre perne, și nu trebuie să fac nimic. Decât să duc mașina la spălat, marțea și vinerea, și să o fut, de preferință zilnic, pe Leila.

Doar că nici treaba asta nu merge prea bine. Cea cu fututul, vreau să spun. Nu știu de ce. Poate din cauza deshidratării? Poate pierd prea multe săruri prin transpirație? Sunt îngrijorat. E posibil oare ca un gigasexual ca mine să intre în andropauză? E posibil să îți dispară cheful de amor? și de ce dracu mi se scoală atât de greu? Doar stau foarte bine cu inima și cu circulația iar mâncărurile lor sunt pline de condimente și camerele de arome. și dacă nu ai pulă în lumea asta, ca bărbat nu valorezi nici cât o ceapă degerată!

Hmm… Cele două femei țipă în continuare în valuri. M-am liniștit în privința lor. Fac baie. M-am neliniștit însă în privința mea.

Soarele îmi bate direct în cap. Iau tricoul pe care îl purtasem pe mine și mi-l pun peste frunte, să mă ferească. În enervarea și neliniștea care mă cuprind din senin, adorm agresat de femeile care se îmbăiază în ocean în ținută de birou și îngrijorat de libidoul meu intrat într-o recesiune dăunătoare pentru toată lumea.

și când mă gândesc de ce erecții înfricoșătoare sunt eu de fapt în stare…

Dorm. Nu știu cât. Când mă trezesc sunt câteva clipe năuc. Nu știu unde mă aflu și de ce. Privesc în jurul meu cu stupoarea unui pacient trezit dintr-o anestezie generală. Recunosc plaja dar nu mai văd oceanul. Leila este trântită alături de mine, cu mâinile și picioarele depărtate de corp, cu revista pusă peste față. Soarele este mai jos însă este în continuare foarte puternic. Mi s-au înroșit piepții și burta. Simt cum mă ține pielea pe umeri. Ăsta e semn că m-am înroșit cam tare.

Zic:

–   Cât să fie ceasul oare?

Ea își dă jos revista de pe față și caută în coșul de papură. – E cinci fără zece, zice. 

Zic:

–   Cine a luat oceanul de aici? Credeam că o să zâmbească.

–   Nimeni. E acolo, la locul lui, zicea ea serioasă.

Refluxul este atât de puternic încât apa s-a retras cu cel puțin o sută de metri. Plaja este acum mult, mult mai lată. Niște bărbați joacă fotbal acolo unde cu ceva timp înainte se înecau cele două gospodine în costum office.

–   Cred că ar trebui să plecăm, zic eu. Pentru prima expunere este destul. Să vezi ce o să ne usture.

Din păcate, pentru a-și întreține stima de sine la un nivel ridicat, Leila nu poate fi niciodată de acord cu vreo idee de-a mea înainte de a o combate.

–   Nu o să pățim nimic. Mai stăm până la șase. E păcat să nu folosim soarele ăsta. Ia uite ce bun e!

Mă uit în sus să văd ce bun e soarele. Întorcându-mă, simt că mă ține pielea de pe gât.

–   Păi dacă folosim azi tot soarele și ne ardem, ai să vezi că mâine nu o să îl mai putem folosi deloc. O să fim carne vie, zic eu, deranjat de raționamentul ei simplist care îmi pune în pericol imediat pielea mea europeană.

–   Stai liniștit, eu rezist foarte bine, zice ea ridicându-se în fund pe prosop.

Mda, deci ea rezistă foarte bine.

Ce naiba să fac? Stau pe prosopul ei, sunt în țara ei, sunt pe plaja asta pe banii ei. Și mi se scoală din ce în ce mai rar în prezența ei. Tac din gură, asta fac. Și intru în apă.

Și vine și momentul de care mă temeam. Deși este foarte cald, din când în când simt cum mă trec niște frisoane reci. Le recunosc. E semnul că organismul nu mai face față la schimbul de căldură cu mediul. Trebuie neapărat să plecăm de acolo. Să mă îmbrac ca să mă protejez. Mă ridic în picioare și zic, hotărât:

–   Hai!

Ea se uită nedumerită la mine:

–   E abia cinci și un sfert, zice.

–   Nu contează! Hai să mergem. Acum!

–   De ce? Să mai stăm până la șase.

–   Acum! Am stat prea mult. Simt că mă ia cu frisoane. Dacă nu vrei, poți să mai rămâi. Eu merg în cameră!

Să lași însă o femeie singură pe o plajă aici în Maroc este ca și cum ai arunca-o la câini. De aceea se ridică îmbufnată și începe să își strângă lucrurile cu gesturi nervoase. Sunt plin de nisip. și scuturat de frisoane. Mă uit la femeia asta ca dintr-o depărtare. E mică, bondoacă și plină de ifose. Ar trebui oare să mă enervez suplimentar? Ce s-ar întâmpla cu mine pe aici dacă, să zicem, m-aș îmbolnăvi într-o zi? Refuz să mă gândesc. Simt că dacă nu fac un duș fierbinte am să mor acolo pe plajă.

Ajungem în cameră. Nu știu pe ce principii construiesc arabii ăștia hotelurile dar camera, deși nu are aparat de aer condiționat, e răcoroasă. În mod normal ăsta este un mare avantaj. Acum  însă, intrând în răcoarea ei mă scutură frisoanele de parcă aș avea malarie.

–   Ce ai, dragă? mă întreabă ea văzând că tremur.

–   Nimic, zic eu, macho. Trebuie să fac neapărat un duș fierbinte.

–   și eu trebuie să fac, zice ea. Ia uite cât nisip e pe picioarele mele. și ridică, demonstrativ, un picior în aer.

Asta ca să îi văd mai bine celulita aia care începe să îi cuprindă coapsele. Uneori mi se pare dezgustătoare.

Sunt, în general, un tip bine crescut. Cunosc, în mare, cerințele unei politeți firești. Drept urmare, încă scuturat de friguri, zic cu jumătate de gură:

–   Bine, intră tu puțin mai întâi. Dar să ieși repede, te rog! și pe urmă intru eu.

Există în viață momente în care destinul se curbează și, în loc să meargă înainte, o face la dreapta. Sau la stânga. și te trezești dintr-o dată într-o altă viață. Diferită total de cea pe care ai anticipat-o până în secunda aceea. Ei bine, momentul în care ea a intrat în baie, deși aparent anonim și banal, a fost unul din momentele de care vorbesc. Destinul urma să se curbeze. Dacă știam ce urma să se întâmple m-aș fi dus bucuros să fac duș într-o altă cameră…

Încă nemulțumită că nu am rămas pe plajă până la ora la care dorea ea, Leila intră în baie. Eu, scuturat de friguri, închid ușa în urma ei și mă trântesc pe unul din paturi. Trag pătura din păr de cămilă peste mine și mă ghemuiesc sub ea încercând să mă încălzesc. Recunosc că este greu de crezut că într-o zi de iulie, undeva în Maroc unde soarele nu apune niciodată și toată lumea se sufocă de căldură, poate să te apuce tremuratul de frig. Din nefericire, acesta este adevărul gol goluț. și este exact ceea ce mi se întâmpla mie în clipa aceea într-un hotel de cinci stele. știu, într-un hotel de cinci stele nu este permis să vezi tolănite în șezlonguri decât blonde apetisante și bărbați arătoși, superiori, descheiați la primii doi nasturi de la gât. Într-un hotel de cinci stele, pentru buna reputație a hotelului, ți se permite accesul doar dacă plesnești de sănătate. Sunt conștient că nu mă potrivesc cu pozele din revistele pe care le citește ea. Sunt conștient, băga-mi-aș picioarele, că sunt o excepție. Dar asta nu mă face deloc să mă simt mai bine acolo sub pătura din păr de cămilă. Ba, dimpotrivă, acum începe să mă doară și capul. Din ce în ce mai tare. Iar pământul începe să se învârtească semnificativ mai repede decât învățasem la orele de geografie. Mi se face rău de-a binelea. Am nevoie de dușul ăla fierbinte ca de aer. Imediat! Numai că în baie este acum Leila. Eh, o să iasă peste două, trei minute și totul va reveni la normal. Mă voi simți mai bine….

Doar că nu știu ce se întâmplă. Au trecut mai mult de cinci minute și ea este în continuare în baie. Se aude un vuiet înfundat de apă curgând în cadă. Îmi ating corpul cu degetele și simt că pielea mea pur și simplu frige. Dacă îmi spargi un ou pe umeri, de pe piept îl culegi omletă. Ciudat este că, fierbinte cum sunt, îmi este în continuare foarte frig. Foarte frig. Mă cutremur tot. Dinții îmi clănțăne cu intermitențe în gură iar în cap, paradoxal, îmi fierbe creierul. Am citit undeva că de insolație se poate muri. Sunt un tip responsabil, nu pot face asta părinților mei. Să mor adică pe aici. Ai mei abia dacă au bani cu care să își plătească întreținerea la bloc. De unde să ia ei atâția bani cu care să mă aducă pe mine mort acasă? Țin mult la ei, nu pot să le fac așa ceva. Iese din discuție. Moartea iese din discuție. De aceea, cu partea de creier care nu mi se învârtește încă așa de repede, sunt în continuare atent la ușa băii. Să o aud deschizându-se. Numai că au trecut mai mult de zece minute și ușa băii tot nu se deschide. Tot ce se aude de dincolo de ea este vuietul surd al apei care cade pe pereții căzii. Iar dinspre balcon, vuietul oceanului. Diferite. și între vuietele astea două, vuietul din creierul meu.

La fiecare mișcare pe care o fac mă apucă tremuratul și mai tare așa că încerc să stau cât mai nemișcat. Ce dracu face bondoaca asta cu curul mare acolo în baie? A zis că stă numai două minute și a trecut deja mai bine de un sfert de oră. De ce nu se gândește și la mine? Ce mama dracului face acolo?

Trebuie că a trecut cel puțin o jumătate de oră. Din baie se aude același vuiet surd. Dinspre balcon, la fel.

Cred că am deja o febră foarte mare. Firele de nisip de pe mine le simt ca și cum ar fi vârfuri înroșite de ace de cusut care mă tatuează.

Îmi dau seama că trebuie să fac ceva înainte de a începe să delirez. Mă ridic din pat și, în momentul în care pătura alunecă de pe mine, patru milioane de viermi de gheață mi se descarcă brusc în carne.

Tremur de sus până jos. Când ating podeaua cu talpa goală, alte două milioane se adaugă primilor. Îmi dau seama că nu tremuratul este cel care mă paralizează cel mai tare ci altceva. Ceea ce mă uluiește este lipsa totală de considerație din partea femeii ăsteia. Dinții îmi clănțăne ca în desenele animate. Ajung lângă ușa băii. Dinăuntru se aude același sunet constant de jet de apă căzând pe pereții căzii. Bat la ușă. Aștept. Nimic. Mă gândesc că așa este civilizat. Să bat mai întâi la ușă. Să nu o surprind în vreo poziție sau vreo postură care să nu îi convină. Bat iarăși în timp ce fac eforturi mari să îmi opresc mandibula din clănțănit. Nimic. Niciun răspuns. Bat mai tare. Niciun răspuns.  Mă  enervez  cu  partea  conștientă  din  mine,  iar  cu  cea inconștientă încep să bat cât pot de tare cu pumnul în ușă. Simt cum încep să îmi pierd cumpătul.

În fine, clanța se mișcă și ușa băii se deschide. Mai bine spus, se crapă. Prin crăpătura formată, iese capul clăbucit al Leilei. Are un prosop mare și alb înfășurat peste corp, strâns  deasupra  țâțelor. Ochii ei negri, înroșiți acum de apă mă privesc sever.

–   Ce ai dragă? De ce bați așa? întreabă ea nervoasă.

Trebuie că arăt foarte descompus. Sunt sigur că dacă aș fi în locul ei și m-aș vedea în momentul acela cum arăt acolo în fața ușii de la baie, nu mi-ar plăcea deloc de mine.

Zic, cât de calm pot:

–   Ce faci, mă?

Ea nu răspunde imediat. Se uită la mine să mă decodifice după puterile și știința ei.

–   Ce vrei? răspunde ea răstit. Mi se pare de necrezut.

–   Ce faci? întreb încă păstrându-mi cumpătul. De ce nu ieși?

–   Mă spăl pe cap. Așteaptă să termin! zice ea, scurt.

În aer începe să plutească un semn rău. Puține lucruri mă dementizează mai tare decât îngâmfarea cretină cuplată cu desconsiderarea venite din partea cuiva în judecata căruia nu mă mai încred.

–   Păi a fost vorba că stai două minute, zic cu un glas schimbat, mânios.

Simt că nu-i a bună.

Strigă din crăpătura ușii, enervată:

–   Ies când vreau eu, e bine?

Am în viață un fix: țin foarte mult la cuvântul dat. Dacă ți-ai călcat cuvântul, în fața mea nu prea mai însemni mare lucru. Sunt punctual și cer aceeași punctualitate extremă de la cei cu care am de-a face. Mă uit la ea siderat. Din crăpătura ușii mă privește o femeie pe care nu o recunosc. Sunt la un pas de a-mi pierde cumpătul.

Zic, clănțănind:

–   Dacă ai fi avut puțin bun simț, ai fi ieșit după cinci minute și m-ai fi lăsat să intru. Așa am vorbit, nu?

În clipa aceea mormolocul acesta cu deficiențe hipofizare se visceralizează brusc. Adică, stai puțin, eram într-un hotel de  cinci stele pe banii ei și eu aveam pretenția ca ea să mă lase să fac baie? Privirea i se schimbă. Vocea i se schimbă. Se uită la mine furioasă, ca la un hamal care i-a scăpat valiza pe bombeuri. Face un pas înainte, iese din baie în hol și de acolo îmi țipă în față:

–   Mă faci tu pe mine nesimțită, mă? Mă faci tu pe mine nesimțită?

Turnura asta mă surprinde. Nu o făcusem nesimțită. Sesizasem doar că ar fi putut avea mai mult bun simț decât avea. Ridic la rândul meu vocea, dar încerc să îmi păstrez controlul. Rezultatul e că sunt atât de dobitoc încât încerc să argumentez logic.

Zic:

–   Am spus doar că dacă aveai mai mult bun simț, m-ai fi lăsat să intru. Nu te-am făcut nesimțită.

Dar ea este deja transformată. La fel ca în Dr. Jekyll and Mr. Hyde. Se repede spre mine ca și cum ar vrea să mă apuce cu mâinile de gât ca să mă sugrume și țipă, dementă:

–   Mă faci tu pe mine nesimțită, mă? Mă faci tu nesimțită? Tu, mă? Adică eu o făceam pe ea nesimțită?!

Mă uit la ea cu stupoare. E o altă persoană. Tremură toată și spumegă. Mică și diformă. Toată fața i se urâțește. Pare și mai mică. Tremură. Îmi amintesc de sora ei. și apoi se întâmplă singurul lucru care nu trebuia să se întâmple. Țipă cu furie, și, ambalată fără putință de întoarcere, zice propoziția interzisă: – Pleacă imediat de aici! Chiar acum! Te rog să pleci, auzi? Chiar acum! Ia uite, dom ‘le, zice ea ridicând mâinile la fel cum făcuse maică-sa când vorbea despre usturoiul grozav, pe cine am adus eu aici!

și apoi, stupefiată de descoperirea pe care o  făcuse chiar atunci, repetă:

–   Ia uite pe cine am adus eu aici!

Mă opresc brusc din clănțănit.

Pentru că ceea ce aud mă paralizează.

–   Să pleci! Să pleci chiar acum, auzi! Chiar acum! Pleacă la Casablanca și ia avionul de acolo! Cu mine la Fes nu te mai întorci! Nu mă interesează. Să nu te mai văd! Pleacă chiar acum!

și, înfuriată până peste poate, căcăcioasa asta mică și bondoacă pentru care îmi lăsasem în urmă țara, limba, slujba, părinții și istoria, clăbucită și udă, observând că prosopul în care era înfășurată stătea să cadă de pe ea, intră din nou în baie trântind cu o furie demonstrativă ușa în urma ei.

Rămân prostit. Eram, care va să zică, dat afară. Dar nu eram dat afară numai din camera aceea de hotel. Eram dat afară din țară. Dat afară de pe continent!

Educația doamnei farmaciste din Titu ținuse fix o săptămână. Hmmm…. Îmi amintesc din nou de sora ei mai mare și meditez cu  ultimele resturi de conștientă la complexitatea genomului uman. Mă întind din nou pe pat. Fără vlagă. Nu mai tremur. În schimb mă cuprinde o torpoare ciudată. Parcă plutesc. Plutesc prin camera aceea de cinci stele. și patul plutește. Apoi, levitând cam la doi metri de sol, ies cu pat cu tot prin pereții deveniți între timp imateriali și, încet, încet, dus de briză, mă pierd în depărtare peste ocean. 

Este pentru prima dată în viața mea când sunt dat afară dintr-un continent.

Au trecut câteva luni de zile și atât Fesul cât și Casablanca au în continuare aeroporturi mici, nepotrivite.

Drept urmare, de atunci nu m-am mai culcat cu Leila decât de vreo două sau trei ori. Oricum, suntem în luna de Ramadan și acuplarea în scop recreativ nu mai este permisă. Nimeni nu  mănâncă  de dimineața până seara și toată lumea mi se pare palidă și nervoasă. Prin urmare, pe străzi e o ghiorăială de mațe și o paloare națională. Nu îi înțeleg dar le admir voința și credința. Eu sunt trist și îmi este din ce în ce mai somn. Aș dormi zi și noapte. și cam asta și fac. Dorm. Dorm foarte mult. Când nu dorm, merg la întâmplare de unul singur pe străduțele înguste și întortocheate ale Medinei din Fes, pline de miros de bălegar, de sevă de eucalipt și de pâine coaptă pe vatră. Sunt atât de înguste încât uneori abia de încap alături doi oameni. Într-o zi a dat peste mine un catâr încărcat cu samare pline cu cărămizi. Am avut o vreme o julitură de toată frumusețea.

Mi-am făcut de două sau trei ori bagajul. Mi-am strâns pantalonii, chiloții, imprimantele, cărțile, cămășile cu mânecă scurtă și toate celelalte prostii pe care le luasem cu mine ca să trăiesc în Africa.

Stau toate grămadă într-o cameră de la parter folosită pe post de magazie. Mai am vreo câteva sute de euro. Servitoarea simte ce se întâmplă și din când în când mă privește pe furiș și îmi zâmbește cu simpatie și regret. Mai bine mă drăgosteam cu ea. Acum este prea târziu. Am întors problema pe toate părțile: nu se mai poate, trebuie să plec. Lucrurile nu se leagă deloc. Nu se încheagă niciun rost. Căcăcioasa asta mică a încercat de câteva ori să o dreagă dar eu nu mai am încredere în ea și nu o mai iau în serios. E și ea, ca mai toată lumea liberă, bolnavă de sine însăși.

Sunt lefter, iar în țară nu mă așteaptă nimeni și nimic. Totuși, poimâine plec. Renunț la poziția îmbelșugată de satrap în satrapia Fesului și o pornesc spre cartierul împuțit, plin de tomberoane răsturnate și de câini nervoși din țărișoara mea. Dacă eram în locul tău, mi-o sculam din labă și tot nu plecam de acolo! avea să îmi spună un cunoscut cu dispreț în glas pentru prostia mea de a fi lăsat în urmă atâta bunăstare. Recunosc. Așa sunt eu. Tâmpit.  Nu mi se scoală decât dacă îmi tresare inima de drag și de poftă pentru femeia de lângă mine. Nu am nevoie de pernele nimănui și nici de business class pentru a produce și pentru a avea un orgasm reușit. Am  nevoie numai de dragoste. Să dau și să primesc. Atât!

Mi-am făcut rezervare la Alitalia.

Sunt în țară de câteva săptămâni. În avion nu a mai fost nicio unguroaică care să meargă la Giurgiu sau la Pitești. Nici prostituata care m-a acostat în Casablanca chiar când mă suiam în taxiul pentru aeroport nu mi-a stârnit deloc interesul. Era ofilită și nedormită și părea să aibă cel puțin vreo trei copii de hrănit acasă. M-ar fi deprimat toată viața gândul că din sămânța mea risipită la Atlantic au mâncat copii care nu vor învăța niciodată carte. E iarnă, frig și zloată. În piețe se vinde varză de pus la murat. Oamenii sunt urâți și răi. Portocalii înfloriți a doua oară și fructele înțepătoare dar dulci de cactus au rămas departe, în sud, în soarele care nu apune niciodată. Camera mea friguroasă cu pereții înnegriți de igrasie e acum străină și nu mai păstrează aproape nimic din mine, cel care a locuit acolo înainte de a-mi lua zborul. În urma mea, crezând că nu o să mă mai întorc niciodată, părinții au scos și au aruncat la gunoi multe din lucrurile mele dragi. Le-am adus niște alune și un kilogram de curmale de care ei au fost foarte încântați. Am mâncat alune toată noaptea și am povestit. Le-am spus că Marocul este o țară frumoasă. Acum mă aflu în biroul acesta foarte înalt, cu căciula în mână, în poziția pe-loc-repaus și aștept ca domnul inspector de personal din scaunul impozant din fața mea să termine de citit articolul din ziar. În fine, pune ziarul pe birou.

Zice:

–   Da, dom’ profesor, spuneți. Vă ascult. Îi spun că aș avea nevoie de o slujbă.

El se uită la mine puțin nedumerit. E un inspector simpatic. Zice: – Dar dumneavoastră nu ați predat la Colegiul…? și spune în continuare numele celui mai bun și celui mai râvnit colegiu din oraș.

–   Ba da, zic.

–   Păi, și de ce ați plecat de acolo?! întreabă el pe bună dreptate nedumerit.

–   Păi… am plecat în Africa, zic schimbându-mi piciorul de sprijin.

El se uită câteva clipe la mine cu uimire și interes. Nu știe ce să creadă. Arăt destul de ponosit și de aceea replica mea probabil că i se pare o glumă care îi depășește momentan înțelegerea. Renunță la întrebările suplimentare. Spune amabil:

–   Da, dom’ profesor. Lăsați-mi un număr de telefon și vă sun eu în câteva zile.

–   Îi las numărul de telefon, îi mulțumesc și plec.

și  într-adevăr,  peste  numai  două  zile,  telefonul  sună  și  la  el  este domnul inspector. Zice:

–   În legătură cu postul.

–   Da, dom’ inspector, zic eu curios.

Urmează o tăcere. Aud cum foșnesc niște hârtii. Apoi spune:

–   Să știți că am o jumătate de normă la un liceu, dacă vă interesează.

–   Mă interesează, dom’ inspector, cum să nu?

Dar să știți că va trebui să faceți naveta, zice el subliniind că acesta era un dezavantaj.

Eram lefter. Puteam să mai fac nazuri?

–   Nu e o problemă, zic dezinvolt.

–   Păi în cazul acesta, spune inspectorul, dacă doriți, vă puteți prezenta începând chiar de mâine. Au mare nevoie de dumneavoastră acolo.

–   Unde, dom’ inspector? întreb nerăbdător.

–   Nu e departe, să știți. și e un colectiv bun acolo. La liceul din Titu, dom’ profesor! Chiar lângă gară.

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu