Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 27

Am descuiat, am intrat în apartament și am încuiat ușa în urma mea din reflex, exact cum făceam când eram în apartamentul meu din țară.

Ce bine e să ajungi acasă!

Mi-am scos bocancii, i-am lăsat pe hol aliniați lângă pantofii Irenei, mi-am scos haina și am pus-o într-un cuier pe care mai atârnau câteva haine de-ale ei, mi-am luat papucii pe care mi-i adusesem cu mine și, voila, nu mai imi lipsea decât un halat de casă cu broderii orientale, un burdihan respectabil și un scaun balansoar în fața șemineului pe care să mă trântesc cu un ziar în față, ca să fiu cel mai curat exemplar de burghez care își trăise aici viața lui întreagă.

Doar că nu eram.

Nu eram nici burghez, și nu eram nici de aici. Și mai ales, nu eram deloc în casa mea și nu mă simțeam deloc liniștit.

– Să te simți ca la tine acasă, mi-a spus ea înca din prima zi, defilând în pijama prin bucătărie și deschizând și închizând pe rând sertarele și ușile de la toate modulele suspendate pentru a-mi arăta pe unde erau paharele, cănile, tacâmurile, uleiul, condimentele, zahărul, cafeaua… E cam sărăcăcios acum la mine, a zis ea. Înainte, când eram și eu mai gospodină, aveam în casă de toate.

Am presupus că se referea la vremea în care ea și preacuviosul aveau o viață de cuplu normală, în care ea făcea cumpărăturile de la supermarket și gătea, el venea acasă și în timp ce făcea duș și își scotea de pe el mirosurile de tămâie sau de motorină, ea aprindea lumânările parfumate, așeza farfuriile și mâncarea și, ca și cum ar fi fost doi proaspăt îndrăgostiți, după ce spuneau o rugăciune scurtă, serveau împreună cina. De la care nu lipsea niciodată un păhărel de tărie, sau unul de vin. Deși, rememorând conversațiile noastre și tot ce îmi spusese ea fără ca eu să o întreb, ea îl înșelase pe bărbatul acesta tot timpul cu alți bărbați. Dar absolut tot timpul! Și nu oricum ci, după cum ea însăși se exprimase, la greu! Îl înșelase adică la greu! Iar ce însemna acest la greu, cu adevărat numai ea știa.

Eu nu o judecam pe Irene. Dintr-un sentiment de complicitate tăcută cu toate delictele trupului pe care le fac sau doar le imaginează oamenii, eu am încetat de mult să îi mai judec.

Nicio desfrânare nu mi se pare prea mult.

Știu că în fiecare dintre noi e închis un depravat desăvârșit și, de aceea, niciun comportament prin care oamenii își caută plăcere trupească, oricât ar fi el de neobișnuit, scandalos sau exotic, nu mă deranjează și nu mă face să emit vreo judecată morală atâta vreme cât rămâne în dormitorul personal al fiecăruia. Prin urmare, îmi place să cred despre mine că sunt un stricat inofensiv, permisiv și tolerant, care nu deranjează pe nimeni și pe care nu îl mai deranjează nimic.

Doar că, una este ce crezi și alta este ce simți.

De fapt, eu voiam să o înțeleg pe Irene. Și pentru asta mi se părea mai important să știu nu ce gândește, ci ce imaginează. Ce imaginăm ne schimbă mai mult decât ce gândim. În funcție de ce imaginează, fiecare om își produce propriile lui evenimente, cataclisme sau extazuri interioare care îl pun în mișcare.

Am intrat în bucătărie și, abia după ce am pus ibricul pe flacăra aragazului, mi-am dat seama că nu mâncasem de când ajunsesem aici. Nu că nu aș fi avut ce sau pentru că Irene nu mi-ar fi dat să mănânc, ci pentru că nu îmi fusese foame. Și nici acum nu îmi era. Irene avea pe aragaz un ceainic mic, dar îngrozitor de greu. Am fiert apa în el, am pus pliculețul într-o cană, am turnat apa fierbinte, am venit cu ceașca înapoi în living și m-am așezat pe unul din cel șase scaune de la masa de stejar. Cel de la capăt.  

Eram pentru prima dată singur în apartamentul Irenei.

Spun al Irenei pentru că nu vreau să mă gândesc că până acum câteva zile aici locuise de fapt si Vașco preacuviosul, soțul ei. Am furat un borcan cu compot de struguri din magazia unei alimentari din Capasteros cu mai mult de patruzeci de ani în urmă și, și acum, la fel ca atunci, îmi este rușine când mi-o amintesc pe mama plângând și frângându-și mâinile în fața directorului și întrebându-mă iar și iar: Dar de ce măi, băiatul mamii, ai luat compotul de acolo? Nu puteai să îmi spui mie că îți cumpăra mama cât compot voiai!  De ce să iei de la altcineva?

Dar mama nu știa cât de poftă îmi fusese mie atunci de compotul de struguri.

Nu eu îi furam acum nevasta preacuviosului. O pierduse el singur demult, dacă o avusese vreodată. Dar eu tot nu mă simțeam în largul meu. Irene mă ținuse la curent cu mersul hârtiilor de divorț, care acum erau gata, traduse și legalizate, predate oficial avocaților împuterniciți care urmau să se ocupe și să îi declare, peste nu știu câtă vreme, despărțiți. Legal, ei încă erau soț și soție.

M-am uitat în jurul meu. Era un apartament modest, cu un dormitor mic, ocupat pe jumătate de un pat care de fapt nu era nici el foarte mare. Apoi era livingul în care era masa la care stăteam eu acum si o canapea lângă peretele cu ferestre pe care făcusem amor cu Irene cu o zi înainte, când primise ea SMS-ul cu oferta de colivă gratuită. Iar din living se intra în dreapta în bucătărie și în stânga în baie.

Pe perete era un ceas mare oprit la pe la două și un sfert, cu geamul crăpat de parcă cineva ar fi aruncat cândva cu o piatră în el.

Și cam asta era tot.

Brusc, am lăsat ceaiul deoparte, si mi-am scos din buzunarul de la spate blisterul somnifere. Trebuia să dorm. Am luat o pastilă si am înghițit-o. M-am dus la canapea si m-am trântit pe ea, asteptând să adorm. Si cum stateam asa lungit, cu ochii închiși, am văzut-o de Irene cum se juca cu degetele ei mici în barba mea, cum mi-o pieptăna într-o parte sau alta, intr-un fel sau altul, o tragea, o lungea. Și râdea. Se distra. Eu mârâiam dar o lăsam. Nimeni până atunci nu se mai atinsee asa de barba mea. Dar pe ea o sam sa face ce vrea. Se distra de minune. Și la un moment dat, distrată de tot ce făcuse ea pe acolo prin barba mea, zice:

– Tu mă lași să fac ce vreau eu cu tine.

Eu am mormăit ceva iar ea, pe acelaș ton de fetiță fericită că tocmai obținuse acordul pentru o nebunie personală, zice

– Cu tine pot să fac orice. Nu-i așa? Că tu mă lași!

Eu am mormăit și am închis ochii, iar ea m-a inhalt din nou în felul ei, prin care lua din mine miros.

– Da, scumpa mea, i-am zis. Te las.

Și, apoi, în după amiaza ploioasă și rece a celei de a treia zi,  încet încet, alprazolamul a început să își facă efectul și fără să știu cum și când, mintea mi-a alunecat pe nesimțite în întunericul chimic al somnului.

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu